Bolul din lada roşie
Printre cei care cred în reîncarnare se numără şi iniţiaţii tibetani tulku, nişte fiinţe cu totul ieşite din comun. Celebra călătoare şi orientalistă franceză Alexandra David-Neel povesteşte că trecuseră şapte ani de la moartea unui preot lama, fără să i se poată descoperi noua reîncarnare. În timpul unei călătorii, intendentul mânăstirii preotului defunct a intrat la un moment dat într-o fermă, cu intenţia de a se odihni. A fost primit cu toate onorurile datorate rangului său şi, în timp ce îşi scotea cutia cu tutun de prizat, copilul ţăranilor de la fermă, care până atunci îl ignorase total, a fugit la el şi l-a întrebat de ce i-a luat cutia cu tutun. Intendentul a rămas stupefiat, tabachera pe care o folosise îi aparţinuse fostului lama...
Copilul a fost dus la mânăstire, unde, de cum a ajuns în curte, a dorit să o ia spre dreapta, şi nu spre stânga, unde se afla poarta de intrare. Or, aceasta fusese mutată recent, ea aflându-se, pe când defunctul preot lama încă mai trăia, în partea dreaptă. Copilul a fost dus mai apoi în fostul apartament al preotului şi când i s-a oferit o cană cu ceai, el a insistat să îi fie servit în bolul său de porţelan. Nimeni nu cunoştea acel bol, dar cu o siguranţă care a amuţit asistenţa, copilul a dat indicaţii precise: bolul se afla într-o ladă veche, de culoare roşie, pusă într-o cameră care nu mai era folosită de multă vreme. În scurtă vreme, bolul a fost găsit şi adus, spre bucuria băiatului, care a sorbit în tihnă ceaiul din el. Intendentul i-a spus Alexandrei David-Neel că el ignora existenţa acestui bol care, probabil, fusese pus acolo de mai-marele mânăstirii.
Dorothy Eady
Din acel moment, fetiţa a început să aibă vise tot mai frecvente, în care vedea o clădire mare, cu coloane, înconjurată de o grădină plină cu flori şi copaci. De multe ori, fără niciun motiv aparent, părinţii ei o găseau plângând. Când o întrebau de ce plânge, ea răspundea că vrea să se întoarcă acasă, dar că nu ştia unde locuieşte. Într-o zi, mergând în vizită la British Museum, împreună cu cealaltă fiică a ei, mama lui Dorothy a luat-o şi pe fetiţă cu ea. Aceasta le-a însoţit nu prea bucuroasă, dar când a intrat în galeria rezervată mumiilor egiptene, a început să alerge fericită prin săli, îmbrăţişând statuile care erau expuse acolo. Mama ei a încercat să o liniştească şi să o ducă la etajele superioare, dar Dorothy a refuzat categoric. S-a dus la o mumie aşezată într-un sarcofag de sticlă şi s-a aşezat pe jos, lângă ea. Cum nu a vrut în niciun chip că se ridice, mama şi sora ei au lăsat-o acolo şi au mers să viziteze alte săli. Când s-au întors şi i-au spus că trebuie să meargă acasă, Dorothy s-a agăţat de sarcofagul de sticlă strigând "Lăsaţi-mă aici! Aceştia sunt părinţii mei!". Îngrozită, mama a scos cu greu afară fetiţa care urla.
La câteva luni de la acest incident, tatăl lui Dorothy i-a cumpărat o enciclopedie pentru copii, dar ea nu a fost interesată decât de partea consacrată Egiptului, cerându-le părinţilor să îi citească toate pasajele dedicate acestei ţări. În scurtă vreme, fetiţa a învăţat să citească singură, dorind să descifreze paginile favorite. Într-o zi, mama ei a găsit-o uitându-se cu lupa la nişte hieroglife. "Chiar dacă ai învăţat să citeşti, nu poţi să înţelegi ce este scris într-o limbă pe care nu o cunoşti". Fetiţa, pe atunci în vârstă de şase ani, i-a răspuns: "Ba da, o cunosc, dar am uitat-o".
Într-o zi, în timp ce răsfoia o nouă revistă adusă în dar de tatăl ei, Dorothy a rămas interzisă în faţa unei fotografii a templului lui Seti I din Abydos, în Egipt. Ea i-a arătat tatălui fotografia strigând: "Asta este casa unde am locuit! Dar unde a dispărut grădina?". Părintele ei a rugat-o atunci să termine cu invenţiile, pentru că ştia foarte bine că nu fusese niciodată în acea clădire distrusă aproape cu totul, veche de câteva mii de ani, şi că nu putea să aibă o grădină în plin deşert, unde era numai nisip. La puţin timp de la acest incident, Dorothy a găsit o fotografie a mumiei lui Seti I, faraonul celei de-a XIX-a dinastii egiptene, a mers din nou la tatăl ei, spunând că îl cunoştea pe acel om. Din nou, acesta s-a înfuriat, ameninţând-o că s-a săturat de minciunile ei. Cum să îl cunoască pe acel faraon mort de peste trei mii de ani? Dar Dorothy nu a renunţat. Într-o zi, la şcoală, în plină oră de religie, a declarat că religia egipteană, fiind cu trei mii de ani mai veche decât cea creştină, era adevărata religie. Creştinii copiaseră credinţele egiptenilor. Osiris şi Iisus înviaseră amândoi din morţi. Fecioara Maria semăna cu zeiţa Isis. Iosif, Maria şi pruncul Iisus semănau foarte bine cu Osiris, Isis şi Horus. Drept urmare, Dorothy a fost imediat dată afară din clasă şi apoi exmatriculată din şcoală, pentru că refuzase să cânte un imn, în care Dumnezeu era implorat să îi blesteme "pe egiptenii cu pielea neagră". Aruncase partitura în capul profesorului.
La 29 de ani, Dorothy s-a măritat cu un tânăr egiptean, întâlnit la Londra, Iman Abdel Mequid, şi a plecat împreună cu el în Egipt. La puţin timp după nuntă, tânăra soţie a început să aibă vedenii cu faraonul Seti I, care o vizita cu regularitate. Mama lui Dorothy, la fel ca şi tatăl socru, au fost şi ei martori la una dintre apariţii. În unele nopţi, tânăra se ridica din pat pentru a scrie, ca şi cum i-ar fi fost dictate mesaje formate din hieroglife. Într-o noapte, i-a apărut în vis un personaj nobil care i-a spus că se numea Hor-Re şi că vrea să îi spună adevărata poveste a copilăriei ei, pe când se numea Bentreshyt, adică "Harpa fericirii".
În toată perioada muncii în Egipt (Dorothy Eady s-a specializat în istorie şi a colaborat la cercetările despre viaţa din Egiptul Antic), ea ducea o viaţă dublă. În timpul zilei se comporta ca o englezoaică cultivată şi savantă, care lucra la departamentul de antichităţi, iar noaptea devenea Bentreshyt, o egipteancă din cea de-a XIX-a dinastie, care se ruga în locuri sacre şi, după spusele sale, primea, în unele nopţi, vizita faraonului Seti I.
Pe 3 martie 1956, Dorothy, care divorţase între timp (soţul ei s-a declarat excedat de viziunile ei nocturne), în vârstă de 52 de ani, a mers în oraşul lui Seti, Abydos, pe care îl considerase întotdeauna drept adevărata ei casă. Acolo a luat numele de Omn Seti, pe care l-a purtat până la sfârşitul vieţii. Săpăturile ei au dus la descoperirea, de jur-împrejurul palatului, a grădinii pe care o descrisese pe când nu era decât un copil naiv, care nu ştia nimic despre Egipt. Doctorul Hanny el Zeini, inginer chimist şi industriaş, a devenit cel mai bun prieten al lui Omn Seti şi a scris mai multe cărţi împreună cu ea. Prima este "Abydos, oraşul sfânt al Egiptului Antic", publicată în 1981. Profesorul John A. Wilson, cel mai cunoscut dintre egiptologii americani, a scris despre această lucrare: "Este incredibilă precizia cu care Omn Seti trece în revistă cele mai mărunte vestigii din vechiul Abydos. Este un istoric extrem de competent, care merită tot respectul". Responsabilul departamentului de antichităţi din Cairo, însărcinat cu restaurarea templului din Abydos, a declarat la rândul lui că lui Omn Seti i se datorau cele mai importante descoperiri şi că, dincolo de talentul ei de desenatoare, părea dotată cu un al şaselea simţ. "Nu ştiu de ce am impresia că ea cunoaşte acest loc mai bine decât oricine altcineva de la departamentul de antichităţi, ba chiar pot să afirm cu încredere că colaborarea sa este indispensabilă oricărei misiuni arheologice ce doreşte să aibă succes în regiunea Abydos". Aventura lui Omn Seti este o poveste uluitoare, dar ea este perfect creditată prin cunoaşterea sitului de la Abydos şi contribuţia excepţională pe care a adus-o ştiinţei.
Alţi copii îşi amintesc
Multiplele precizări din cartea lui Ryall sunt impresionante prin realismul şi acuitatea lor. Nicio carte de istorie nu furnizează atâtea detalii, numele membrilor clerului local, al notabililor din regiune, datele evenimentelor menţionate. A trebuit să fie folosit un dicţionar pentru a se înţelege anumite cuvinte şi expresii folosite în epoca respectivă. Ryall a mai descris câteva obiecte domestice şi agricole, necunoscute în zilele noastre. În plus, a enumerat toate monedele care circulau în zilele acelea. A precizat că numeroasele amintiri din secolul al XVII-lea făceau parte integrantă din mintea sa, la fel ca şi acelea din existenţa actuală. Ele persistau în conştiinţă şi apăreau fără niciun fel de dificultate.
Profesorul Ian Stevenson, cunoscut pentru cercetările sale asupra amintirilor din alte vieţi, a studiat cazul lui Ryall şi a schimbat cu el o importantă corespondenţă. Stevenson semnalează remarcabila exactitate a faptelor relatate şi mai ales modestia autorului, în ceea ce priveşte fructificarea materială şi publică a experienţei sale, ceea ce nu se întâmplă de fiecare dată la cei care pretind că au trăit acest gen de evenimente. Cât despre cometa Halley, ea a apărut pe cer, acum trei veacuri, cu trei zile înainte de moartea lui Fletcher.
Femeia cu coarne
Pe 15 martie 1910, a murit fetiţa unui doctor italian, Alexandrina Samona, în vârstă de 5 ani. Trei zile mai târziu, mama ei a văzut-o apărând în vis şi încercând să o consoleze, spunându-i că va reveni sub forma unui nou bebeluş. Dar acest vis nu a liniştit-o pe tânăra femeie, pentru că după o sarcină pierdută, doctorii au avertizat-o că, probabil, nu va mai putea să facă un copil. Cu toate acestea, fata ei a continuat să apară în vis, spunându-i că va reveni. Şi iată că, într-o zi, cu o imensă surpriză, femeia a descoperit că este însărcinată. Totuşi, a continuat să se teamă, crezând că va pierde sarcina. Dar Alexandrina a apărut din nou în vis şi i-a promis că se va întoarce înapoi, de Crăciun. Într-o altă noapte, ea a mai spus că nu va veni singură, că mai este încă o surioară împreună cu ea. Predicţia s-a împlinit. Pe 22 decembrie, doamna Samona a născut două gemene, foarte diferite între ele, dar una semăna ca două picături de apă cu Alexandrina. Părinţii au botezat-o cu acelaşi nume, iar asemănarea a devenit din ce în ce mai puternică de-a lungul anilor. Astfel, cea de-a doua Alexandrina s-a dovedit a fi stângace, la fel ca prima, se exprima în acelaşi fel, avea absolut aceleaşi gusturi, temeri şi stări sufleteşti. La fel ca şi fetiţa decedată, avea o uşoară asimetrie a feţei şi un mic defect la ochiul stâng. Cealaltă geamănă nu prezenta niciuna dintre aceste caracteristici. Când au împlinit 10 ani, mama lor le-a dus la Montreal, prevenindu-le că vor vedea lucruri noi. Alexandrina a protestat,
În 1932, revista americană "Modern Screen" a publicat povestea stranie a lui Robin Hull. Pe când acesta avea 5 ani, a început, dintr-odată, să spună poveşti lungi, într-o limbă de neînţeles, dar care părea coerentă. Auzind acel limbaj, o prietenă a familiei i-a propus mamei băiatului să meargă cu Robin la un specialist în dialecte orientale. Profesorul a recunoscut imediat un dialect utilizat în Tibet, loc în care familia Hull nu pusese piciorul niciodată. Fiind întrebat de unde ştie acea limbă, copilul a răspuns foarte senin că o învăţase la şcoală. Cum mama lui, uluită, i-a spus că nu avea vârsta şcolii, el i-a răspuns "ba da, am mai fost la şcoală, înainte". Îşi amintea, chiar, că şcoala se găsea în munţi, dar aceştia erau diferiţi de aceia unde îşi petrecea vacanţele de vară în America. Cât despre profesori, ei purtau haine lungi, legate în jurul taliei cu nişte sfori groase. Şi copilul a făcut o descriere foarte detaliată a şcolii şi a împrejurimilor. Stârnit de întâmplare, specialistul în dialecte orientale a mers în Tibet şi a întreprins căutări pentru a găsi şcoala. A descoperit-o. Era situată în Munţii Kuen-Lun, foarte arizi. Toate informaţiile furnizate de Robin s-au confirmat, cât despre preoţii lama, care erau profesori la acea şcoală, ei purtau haine lungi, strânse peste talie cu o sfoară.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
