- O inimă se caută doar cu inima -
"Ciacia nostru kirle iesti in cer
Nekase sveta numele tev,
Neka venire kragliestvo to,
Neka fie voglia ta, kassi este in cer
Assasi pre pemint.
Pire nostra de salcazi da ne astez
Si las ne delgule nostre kassi si noj lessam al desni a nostri
Si nun lessaj in ne nepasta
Nego ne oloboda de rev. Assasifi".Insula din insulăPământul de pe Insula Krk, din Croaţia, este pietros, sterp, arid. Un pământ sălbăticit, aspru, muşcat de soare, înmiresmat de vânt şi biciuit de mare. O mare sidefie, nemişcată, care a împresurat pământul de jur împrejur şi îl ţine captiv de veacuri. Pământul ăsta sub care zace o istorie neştiută, acolo, înlăuntrul lui, în pântecele sale sterpe şi pietroase: o altă insulă, înconjurată de insulă. Aici, astez, când cerul s-a curăţat de nori şi ni se arată nesfârşit şi albastru, am ajuns să căutăm insula din insulă. Inima ei ascunsă, încă vie, inima de sub hăţişuri, bolovani şi praf, istoria veche peste care s-au tot aşezat alte şi alte istorii, mai noi, tot mai noi. Astez, în secolul ăsta al douăzecişiunulea, când realitatea se află la suprafaţă, îţi ia ochii cu strălucirea ei lucie şi îţi spune să te îndepărtezi. N-o să găsiţi nimic, îţi spune şoseaua care traversează Krk-ul; nimic, îţi repetă şi pliantele turistice, nimic, şi casele de piatră toropite de soare, case în care nu pare să locuiască cineva. Nimic. Totul e ascuns sub pământul ăsta pietros, de sute, de mii de ani. Pământul e înconjurat de mare, marea de un alt pământ. Straturi şi straturi de lucruri care învelesc inima acestei insule, istorie peste care s-a aşezat istorie, oameni peste care au venit alţi oameni. Ar fi fost bine să fim magicieni sau, dacă nu, măcar istorici. Am fi ştiut, barem, cum să intrăm mai bine în străfundul acestei realităţi sterile, care ni se arată astez, în secolul XXI, pe Insula Krk. Suntem doar reporteri, însă, şi am venit să dezgropăm inima pământului. Măcar un lucru am învăţat de când bântuim Europa, în căutarea urmelor care duc spre casă: că o inimă se caută doar cu inima. E singura noastră şansă, atunci când totul e departe şi e ascuns.
Morminte fără cruceN-am fost primii care au venit aici, ca să scotocească straturile de istorie şi pământ. Acum mai bine de 100 de ani, împins de o chemare nebună, pe Insula Krk (pe atunci Veglia) ajungea, singur, Teodor Burada. Aristocrat ieşean, muzician, literat, etnolog şi pasionat de folclor, Burada era, cu siguranţă, unul dintre acei bărbaţi înzestraţi cu darul de a pătrunde în străfundurile lucrurilor şi ale oamenilor. Îl ajuta, probabil, vioara sa, cu care comunica mai repede, mai simplu şi mai adevărat decât în orice limbă. Şi nu era vorba că nu stăpânea la perfecţie atâtea şi atâtea limbi. Vioara era doar felul în care o lume străină putea fi îmblânzită, calea rapidă, fără greş, de a-l lăsa pe celălalt să se spună, să se mărturisească. Iar ceea ce căuta Teodor Burada, atunci, la sfârşitul secolului al XIX-lea, e ceea ce căutăm şi noi acum, la începutul celui de-al XXI-lea: urmele strămoşilor noştri. A trecut un veac şi mai bine de atunci, ne lipseşte şi vioara, dar îl avem pe el şi mărturiile lui şi avem şi noi nebunia noastră. Oamenii de aici au fost înghiţiţi de casele lor umbroase. Cerul e tăcut şi gol, un albastru spălăcit şi absent, ca realitatea de aici. Precum în cer, aşa şi pre pământ. Ajungem la Poljica, un mic sat de pe Krk, pe urmele lui Burada. Căutăm oameni cu care să vorbim, dar oamenii s-au ascuns de noi. Cei care se văd, nişte furnici amorţite de după-amiaza de septembrie, sunt ori turişti, ori neştiutori. Fiinţe mirate, care iau lucrurile aşa cum li se oferă, la suprafaţă: "şoseaua merge de aici şi până aici, acolo este golful, acolo este mânăstire, dincolo puteţi mânca". Ne-ar trebui o vioară vrăjită şi ar mai trebui şi să se facă noapte. Într-o noapte ca cea care va să vină, acum 120 de ani, Burada a găsit ultimii români care mai numeau insula asta din Marea Adriatică, "acasă". Le-a ascultat vorbele vechi, limba aceea grea şi ocolită ca o rădăcină, le-a auzit rugăciunile şi le-a înţeles frica. Atunci, oamenilor acelora care încă mai îndrăzneau să nu se lase supuşi de istorie, care ştiau că insula e a lor, păstorilor acelora porniţi, din negura vremurilor, de undeva dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, li se pregătea sfârşitul. Aveau să se stingă cu totul sub povara istoriei, aveau să intre adânc în pământ, în inima acestui loc, cu tot cu credinţă, cu tot cu adevărul lor mut. Cei care se împotriveau, spunea Burada, aveau să sfârşească mai repede. În
plină noapte, aici, în Poljica, un preot bătrân l-a ascultat pe boierul venit de departe, cântând din vioară, apoi i-a spus să-l urmeze. Au mers tăcuţi, în noapte, au intrat în cimitirul bisericii, poarta de la intrare probabil că a scârţâit în urma lor, iar la lumina lumânării, preotul i-a arătat ceea ce vedem şi noi acum: lespezi de piatră, morminte fără cruce. "Aici, dedesubt, au fost aruncaţi de stăpânire toţi cei care s-au împotrivit. Peste ei s-a turnat var. Sunt fraţii tăi, sunt vlahii de pe insulă, sunt români." Teodor Burada îi găsise. Fuseseră acolo de la începuturi, iar acum se stingeau, unul câte unul, şterşi de istorie, într-o groapă cu var, în morminte fără cruce. Atât mai spune Burada: că a ieşit şi a plâns. De pe insula Veglia, astăzi Krk, atât a luat cu el: o rugăciune şi plânsul ăsta care avea să-l urmeze mai departe, tristeţea neîntreruptă a unui acasă care nu mai există. Aici suntem şi noi acum, într-un secol în care nimeni nu mai ştie nimic. Doar la picioarele noastre, în cimitirul bisericii din Poljica, sunt aceleaşi gropi fără cruce, despre care scria demult Burada. Dar nu mai e nimeni, absolut nimeni, să ne vorbească despre ele. Anii au trecut, istoria s-a aşezat plină de praful ei trufaş peste lespezile astea fără nume. Peste ele trec şopârle, se ascund în pământ. Simţi cum pielea ţi se înfioară încet. E prea multă tăcere aici. O tăcere ca o lespede de piatră, plină de şopârle.
"Mortea nostu"Ultimele mărturii despre vlahii de pe Insula Krk au fost culese atunci, la 1890, de Teodor Burada. O istorie despre care nu vorbeşte nimeni, o istorie care a fost înghiţită de pământ. Romani, bizantini, veneţieni, italieni, austrieci şi, dintotdeauna, croaţi. Asta spune istoria, când vorbeşte despre cei de aici. Nici un fir, nici măcar cât o coadă de şopârlă, nu te trimite altundeva, nu aminteşte de rugăciunile într-o limbă ciudată, pe care Burada le-a ascultat atunci: "Sora Maria, pliena de milosti, Domnu cu tire. Blagoslovit est tu intra muierle, si blagoslovitui ploda della utroba ta, Iisus. Sora Maria, Majulo Domnu roghe Domnu za noj, acmocce si in vraime de mortea nostu. Assasifi". Mortea nostu. Ştiau. Ştiau ce li se va întâmpla şi n-au mai avut puterea, după atâtea veacuri şi atâtea stăpâniri piezişe, să se mai împotrivească. Istoria le-a şters urmele. Ca şi când n-ar fi existat. Iar nouă, acum, nu ne rămâne decât inima în căutarea noastră. Inima n-a fost niciodată o dovadă, dar cu ea se pot găsi cele ce nu se mai văd. Sub un soare stătut, de amiază, întrebăm, căutăm un fir, coada de şopârlă care să ne ducă înăuntru. Oamenii se miră de noi şi ridică din umeri. Nu e rea voinţă, e pur şi simplu firescul de acum. Muzica, ni se spune: "Întotdeauna m-am întrebat de ce muzica din biserica noastră catolică, din Poljica, nu e catolică. Şi nu sună în niciun alt fel pe care să-l ştiu. E pur şi simplu altfel", îmi spune un domn în curtea căruia am intrat. Să întreb preotul. Preotul nu ştie. Zâmbeşte şi ridică din umeri. "Pe Krk, lucrurile sunt puţin altfel. Ne mândrim cu asta". Iar asta e tot: un zâmbet elegant, cu care se încheie toată discuţia. La fel şi despre morminte: "În cimitirul nostru nu există morminte fără cruce". Încerc să i le arăt. "Vi se pare. Acolo nu e nimic." Şi acelaşi soare tăcut, fără niciun răspuns.
Sfântul KârşevanTrebuie să mergem mai departe. Mai departe, pe nişte urme care, aparent, nu duc nicăieri. Mai departe prin hăţişurile insulei, pe drumuri sălbăticite, pe care nu se zăreşte ţipenie de om, spre inima cea mai veche, încă vie, a acestor locuri: Sveti Kârşevan. Cea mai veche biserică de pe Krk, o biserică stranie, părăsită de mult, ridicată, spun arheologii, la începutul secolului IX. Vremuri tulburi, despre care manualele de istorie se feresc să dea răspunsuri sigure, dar asta n-a fost niciodată o problemă. Întreabă şi ţi se va răspunde: "Kârşevan este denumirea croată pentru sfântul Grisogono, unul dintre primii cardinali creştini ai Romei". Ce a căutat aici, tocmai pe Krk, nimeni nu ştie. Poate că nici nu a ajuns, nu are importanţă. Important e că bisericii ăsteia aşa de bizare, ascunsă între hăţişurile din jur, i-a fost găsit un patronim, că toate lucrurile sunt la locul lor şi că ne putem vedea liniştiţi de ale noastre. Ce sens are să mai scotocim, când avem răspuns pentru toate? Dar o facem! Ne afundăm în hăţişuri, căutăm poteci, indicatoare, oameni care să ne îndrepte către biserică. Ne rătăcim, căutăm mai departe, ne întoarcem. Alt drum, altă potecă, alte hăţişuri. Apoi, prin labirintul ăsta, exact ca într-o vrajă, ajungem. Biserica lui Kârşevan se află în faţa noastră. Bătrână, părăsită, dar aşa de simplă şi de frumoasă, o bisericuţă pe care ai putea să o strângi în braţe dacă ai vrea. Şi ce înţeles poate avea starea asta ciudată, atunci când atingi cu degetele zidurile de piatră, când priveşti înăuntru prin firidele înalte, sub formă de cruce, când dinăuntru te întâmpină un întuneric tulbure, cu lumină puţină, prelinsă ca o cruce până dincolo de piele, până la oase şi mai departe? Sfântul e încă aici, e de aici şi nu a plecat nicăieri. Sfântul ăsta care sălăşluieşte între zidurile de piatră boltită e răspunsul pe care îl cauţi. Arată-mi-te, îi spui, şi, de sus, de pe cupola întunecată, se desprinde un liliac, unul singur, care îşi fâlfâie tăcerea întocmai ca o rugăciune nerostită. Inima asta încă se aude, dacă ştii să o asculţi. Ai găsit-o. E insula din insulă, e ce a mai rămas, când totul a fost şters. Istoria se poate rescrie uneori din detalii mici. Din lucruri vechi care nu se supun celor noi. Din biserici cum e cea de aici, care se încăpăţânează să rămână, fără ca taina lor să fie desluşită până la capăt; din zborul unui liliac şi din firide prin care lumina pătrunde, puţină şi tulbure, sub forma crucii; dintr-un altar încropit de oamenii de acum, cu o cruce şuie de lemn şi câteva icoane lăsate martori. O biserică goală, în care credincioşii se refugiază ca să-şi spună rugăciunile unui sfânt pe care nu-l cunosc, dar pe care îl simt. E aici. El şi liliacul său. E ceva părăginit, aspru, demn şi viu în biserica asta veche. E ceva ce i-a făcut pe oameni să vină şi să se roage, singuri, în felul lor, deşi pe insulă sunt atâtea şi atâtea alte mari biserici catolice, în care se slujeşte. Sub pietrele altarului improvizat, femei, bărbaţi şi copii au lăsat rugăciuni. Rugăciuni pentru un sfânt nerecunoscut de biserica oficială, dar care e încă viu şi veghează. Grisogono? Inima îmi spune că nu. Cu ea începe orice căutare, oricât de neserios ar suna asta. Ne scriem rugăciunea pe o foaie de hârtie şi o lăsăm sub pietrele din altar. Dacă vlahii noştri au simţit că se apropie "mortea nostu", sfântul de aici îţi poate şopti povestea lor. Pe el ar trebui să-l căutăm mai întâi, poate că de la el începe totul.
VindecătorulDe ce au simţit oamenii nevoia să ridice un altar într-o biserică în care nu se slujeşte? De ce lasă rugăciuni sub pietre, pentru un sfânt pe care nu-l cunosc prea bine? Care este povestea acestei biserici ciudate, care nu seamănă cu nicio alta de aici? Căutăm în Milohnici, alt sat de pe Krk, răspunsurile. Căutăm pe cei care să ne vorbească, bătrânii care se împotrivesc uitării. Căutăm urmele unei istorii mai vechi de o mie de ani, urmele prin care lumina, ca printr-o firidă în formă de cruce, să răzbată până la noi. Urmele care să ne ducă într-o poveste care încă mai există, exact cum biserica lui Kârşevan a rămas acolo, printre hăţişuri, o mărturie tăcută a unui trecut care nu trece. Iar povestea, cea pe care o mai ştiu puţini, cea care-i face să lase rugăciuni sub pietre şi să ridice un altar ciudat într-o biserică din pustiu, încă se mai spune. E povestea locului, e povestea pământului, e o poveste a insulei, de pe vremea de dinainte de vreme, când minunile erau cu noi şi istoria încă nu venise. E povestea unui cioban ciudat, copilul celor veniţi aici la începuturile începuturilor, care a fost binecuvântat cu o putere pe care ceilalţi nu o aveau. Era puterea de a simţi tainele pământului, de a-l înţelege şi de a tămădui. Povestea, spusă din bătrâni, pe care am aflat-o aici, pe insulă, vorbeşte despre el, Kârşevan, vindecătorul. Copilul acela care avea în grijă oile şi căruia, prin rugăciuni, pământul i-a vorbit şi i-a încredinţat secretele sale. Kârşevan a ajuns să cunoască orice fel de plantă care creştea din pământul pietros al insulei. Să-i ştie menirea şi pentru ce a fost lăsată de bunul Dumnezeu. S-o folosească pentru binele oamenilor şi să-i vindece, pe fiecare în parte, de boala sa. În el vorbea cuvântul lui Dumnezeu, iar cuvântul lui Dumnezeu din el îndupleca pământul să-şi mărturisească tainele. A fost menirea lui. Kârşevan, vindecătorul, sfântul oamenilor de aici, sfântul pe care biserica catolică, venită mai târziu pe insulă, nu-l va recunoaşte niciodată. Pentru că nu era al ei, pentru că oamenii care locuiau atunci, acum mai bine de o mie de ani, aveau o altă credinţă, un alt fel de creştinism. "Ăsta a fost sfântul nostru, copilul unor ciobani aspri, care a vindecat prin puterea şi plantele lui orice fel de boală." În cinstea lui a fost ridicată biserica aceasta ciudată, cea mai veche de pe insulă şi una dintre cele mai vechi din întreaga Croaţie. În cinstea lui, a vindecătorului cioban sihastru, oamenii vin şi acum şi lasă rugăciuni sub altarul pe care tot ei l-au ridicat. Istoria, scrisă întotdeauna de noii stăpânitori, nu l-a recunoscut niciodată. Acest Kârşevan, ciobanul vindecător, a rămas doar o legendă a locului, o poveste spusă de bătrânii care nu au vrut să uite. Au încercat s-o şteargă. Aproape că au reuşit, dacă şi astăzi, în inima unei păduri pitice, ferită de lume şi încă vie, nu s-ar ridica mai departe, ca un semn de întrebare, biserica lui ciudată. "Dar mai bine întrebaţi-l pe preotul franciscan de la Mânăstirea din Glavotok. Acolo este o bibliotecă, iar în cărţi trebuie să fie scris adevărul, nu în poveştile noastre de bătrâni." În poveştile lor de bătrâni, sfântul acesta a trăit mulţi ani şi a înfăptuit multe miracole. A murit ca un sihastru, rostind ciacia nostru kirle iesti in cer. Limba vorbită atunci era alta şi a fost nevoie de veacuri şi de sânge ca ea să fie ştearsă. Sfântul îşi dezveleşte încet povestea. Aici, în mijlocul unei realităţi lucii, în care cei mai mulţi oameni zâmbesc şi ridică încet din umeri. Suntem încă vii, iar urmele ne-au dus spre casă. Biserica părăsită a unui sfânt uitat, biserica unui sfânt care ştia tainele plantelor.
Un loc care nu existăAnto Garic, călugărul franciscan de la mânăstirea din Glavotok, zâmbeşte şi el şi ridică din umeri. E adevărat că cea mai mare bibliotecă de pe insula Krk e adăpostită de mânăstirea pe care o păstoreşte, dar nu mă poate ajuta, şi nu pentru că nu vrea. Nu mă poate ajuta pentru că un document clar, despre ceea ce căutăm noi, pur şi simplu, nu există. E rândul meu să zâmbesc şi să ridic din umeri. O bibliotecă întreagă care să nu pomenească despre o biserică a insulei?! "Nu", şi călugărul zâmbeşte din nou. Nu, pentru că acest lăcaş nu aparţine bisericii catolice. Nu, pentru că Sveti Kârşevan nu apare în nicio informaţie a celor care au stăpânit, de-a lungul vremii, insula. Nu, pentru că această biserică nu a fost revendicată de nimeni. Nu, pentru că nu se ştie cine a ridicat-o, nu, pentru că nu există un act de proprietate. E, pur şi simplu, un loc care, din punctul de vedere al istoriei scrise (şi catolicii au fost întotdeauna riguroşi în privinţa asta), nu e pomenit nicăieri. Şi totuşi el e acolo, dincolo de adevărul bibliotecii, un loc sfânt în care oamenii se roagă, chiar dacă înăuntru nu slujeşte nimeni, un loc marcat de toate hărţile turistice, o biserică ce poartă şi un nume, Kârşevan, care e datată, doar există şi o plăcuţă prinsă de zidul de piatră, din secolul XI, deşi alte trimiteri arheologice vorbesc chiar despre secolul IX... Călugărul zâmbeşte din nou: "Nu se ştie nimic despre această biserică, înăuntrul ei nu se slujeşte, cei care se roagă acolo sunt oamenii locului, pentru că aşa vor ei." Altarul? "E o cruce de lemn şi atât. Oamenii au adus-o acolo, nu e treaba noastră, a bisericii, dacă ei se simt legaţi de locul acela." Kârşevan? Grisogono? "E doar o părere. Ne-am gândit că în croată, Kârşevan trebuie să însemne Sfântul Grisogono, deşi, sincer, nu există nici o dovadă clară că sfântul ar fi fost cunoscut atunci pe insulă." Îi spun călugărului povestea pe care am auzit-o de la bătrână despre sfântul florilor. Da, o ştie şi el. E povestea vindecătorului sihastru, "o legendă a locului", mă asigură el, "noi, catolicii, nu avem nicio evidenţă a unui astfel de sfânt". Îi vorbesc şi lui despre mormintele fără cruce, despre rugăciunile dintr-o altă limbă, pe care un alt călător român le-a auzit aici, acum mai bine de o sută de ani. Zâmbeşte şi ridică din umeri. Istoria şi biblioteca lui nu pomenesc nimic despre aşa ceva.
Inima ta, inima insuleiSă n-ai dovezi a ceva ce există. Să simţi, să atingi şi să te rogi într-o biserică care e a nimănui. Să afli despre ciobani sihaştri care tămăduiau cu plante. Să descoperi povestea unor oameni care au existat şi au fost şterşi până la unu şi, totuşi, să nu mai fie cineva care să-şi amintească de ei. Să vezi cum istoria oficială se scrie altfel decât îţi spune inima. Cum şterge, pur şi simplu, oamenii de pe harta unor locuri pe care ei le numeau acasă. Să vezi cu ochii tăi un indicator pe care scrie Romanija, iar oamenii de acolo să-ţi spună că nu, ceea ce crezi nu e adevărat, e o simplă coincidenţă, să zâmbească şi să ridice din umeri. Să-ţi asculţi inima, singurul fel în care poţi ajunge la adevărul unei poveşti, iar inima să-ţi spună că sfântul ăsta care e al nimănui, e al tău. Că el, Kârşevan, din poveştile bătrânilor, fiul de cioban, a ajuns aici înaintea celorlalţi, şi că ăsta e un adevăr care nu poate fi spus, care nu poate să încapă în manualele de istorie. Să înţelegi că cea mai veche biserică de pe insulă nu se poate ridica singură şi că, dacă cei care au ridicat-o nu şi-o revendică, e doar pentru că ei au fost făcuţi să tacă, să dispară, să-şi ascundă adevărul în morminte fără cruci. Să treci peste timp şi să-l întâlneşti pe Burada, să-l vezi cum iese încet din cimitir şi plânge. Să plângi şi tu odată cu el. Să închizi ochii şi să spui încet, din inima insulei, către sfântul tău neştiut, Kârşevan:
"Ciacia nostru kirle iesti in cer
Nekase sveta numele tev,
Neka venire kragliestvo to,
Neka fie voglia ta, kassi este in cer
Assasi pre pemint.
Pire nostra de salcazi da ne astez
Si las ne delgule nostre kassi si noj lessam al desni a nostri
Si nun lessaj in ne nepasta
Nego ne oloboda de rev. Assasifi".Fotografii de CLAUDIU TÂRZIU şi CRISTI CURTE
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
