"Ciacia nostru kirle iesti in cer
Nekase sveta numele tev,
Neka venire kragliestvo to,
Neka fie voglia ta, kassi este in cer
Assasi pre pemint.
Pire nostra de salcazi da ne astez
Si las ne delgule nostre kassi si noj lessam al desni a nostri
Si nun lessaj in ne nepasta
Nego ne oloboda de rev. Assasifi".
Insula din insulă
Pământul de pe Insula Krk, din Croația, este pietros, sterp, arid. Un pământ sălbăticit, aspru, mușcat de soare, înmiresmat de vânt și biciuit de mare. O mare sidefie, nemișcată, care a împresurat pământul de jur împrejur și îl ține captiv de veacuri. Pământul ăsta sub care zace o istorie neștiută, acolo, înlăuntrul lui, în pântecele sale sterpe și pietroase: o altă insulă, înconjurată de insulă. Aici, astez, când cerul s-a curățat de nori și ni se arată nesfârșit și albastru, am ajuns să căutăm insula din insulă. Inima ei ascunsă, încă vie, inima de sub hățișuri, bolovani și praf, istoria veche peste care s-au tot așezat alte și alte istorii, mai noi, tot mai noi. Astez, în secolul ăsta al douăzecișiunulea, când realitatea se află la suprafață, îți ia ochii cu strălucirea ei lucie și îți spune să te îndepărtezi. N-o să găsiți nimic, îți spune șoseaua care traversează Krk-ul; nimic, îți repetă și pliantele turistice, nimic, și casele de piatră toropite de soare, case în care nu pare să locuiască cineva. Nimic. Totul e ascuns sub pământul ăsta pietros, de sute, de mii de ani. Pământul e înconjurat de mare, marea de un alt pământ. Straturi și straturi de lucruri care învelesc inima acestei insule, istorie peste care s-a așezat istorie, oameni peste care au venit alți oameni. Ar fi fost bine să fim magicieni sau, dacă nu, măcar istorici. Am fi știut, barem, cum să intrăm mai bine în străfundul acestei realități sterile, care ni se arată astez, în secolul XXI, pe Insula Krk. Suntem doar reporteri, însă, și am venit să dezgropăm inima pământului. Măcar un lucru am învățat de când bântuim Europa, în căutarea urmelor care duc spre casă: că o inimă se caută doar cu inima. E singura noastră șansă, atunci când totul e departe și e ascuns.
Morminte fără cruce
N-am fost primii care au venit aici, ca să scotocească straturile de istorie și pământ. Acum mai bine de 100 de ani, împins de o chemare nebună, pe Insula Krk (pe atunci Veglia) ajungea, singur, Teodor Burada. Aristocrat ieșean, muzician, literat, etnolog și pasionat de folclor, Burada era, cu siguranță, unul dintre acei bărbați înzestrați cu darul de a pătrunde în străfundurile lucrurilor și ale oamenilor. Îl ajuta, probabil, vioara sa, cu care comunica mai repede, mai simplu și mai adevărat decât în orice limbă. Și nu era vorba că nu stăpânea la perfecție atâtea și atâtea limbi. Vioara era doar felul în care o lume străină putea fi îmblânzită, calea rapidă, fără greș, de a-l lăsa pe celălalt să se spună, să se mărturisească. Iar ceea ce căuta Teodor Burada, atunci, la sfârșitul secolului al XIX-lea, e ceea ce căutăm și noi acum, la începutul celui de-al XXI-lea: urmele strămoșilor noștri. A trecut un veac și mai bine de atunci, ne lipsește și vioara, dar îl avem pe el și mărturiile lui și avem și noi nebunia noastră. Oamenii de aici au fost înghițiți de casele lor umbroase. Cerul e tăcut și gol, un albastru spălăcit și absent, ca realitatea de aici. Precum în cer, așa și pre pământ. Ajungem la Poljica, un mic sat de pe Krk, pe urmele lui Burada. Căutăm oameni cu care să vorbim, dar oamenii s-au ascuns de noi. Cei care se văd, niște furnici amorțite de după-amiaza de septembrie, sunt ori turiști, ori neștiutori. Ființe mirate, care iau lucrurile așa cum li se oferă, la suprafață: "șoseaua merge de aici și până aici, acolo este golful, acolo este mânăstire, dincolo puteți mânca". Ne-ar trebui o vioară vrăjită și ar mai trebui și să se facă noapte. Într-o noapte ca cea care va să vină, acum 120 de ani, Burada a găsit ultimii români care mai numeau insula asta din Marea Adriatică, "acasă". Le-a ascultat vorbele vechi, limba aceea grea și ocolită ca o rădăcină, le-a auzit rugăciunile și le-a înțeles frica. Atunci, oamenilor acelora care încă mai îndrăzneau să nu se lase supuși de istorie, care știau că insula e a lor, păstorilor acelora porniți, din negura vremurilor, de undeva dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră, li se pregătea sfârșitul. Aveau să se stingă cu totul sub povara istoriei, aveau să intre adânc în pământ, în inima acestui loc, cu tot cu credință, cu tot cu adevărul lor mut. Cei care se împotriveau, spunea Burada, aveau să sfârșească mai repede. În plină noapte, aici, în Poljica, un preot bătrân l-a ascultat pe boierul venit de departe, cântând din vioară, apoi i-a spus să-l urmeze. Au mers tăcuți, în noapte, au intrat în cimitirul bisericii, poarta de la intrare probabil că a scârțâit în urma lor, iar la lumina lumânării, preotul i-a arătat ceea ce vedem și noi acum: lespezi de piatră, morminte fără cruce. "Aici, dedesubt, au fost aruncați de stăpânire toți cei care s-au împotrivit. Peste ei s-a turnat var. Sunt frații tăi, sunt vlahii de pe insulă, sunt români." Teodor Burada îi găsise. Fuseseră acolo de la începuturi, iar acum se stingeau, unul câte unul, șterși de istorie, într-o groapă cu var, în morminte fără cruce. Atât mai spune Burada: că a ieșit și a plâns. De pe insula Veglia, astăzi Krk, atât a luat cu el: o rugăciune și plânsul ăsta care avea să-l urmeze mai departe, tristețea neîntreruptă a unui acasă care nu mai există. Aici suntem și noi acum, într-un secol în care nimeni nu mai știe nimic. Doar la picioarele noastre, în cimitirul bisericii din Poljica, sunt aceleași gropi fără cruce, despre care scria demult Burada. Dar nu mai e nimeni, absolut nimeni, să ne vorbească despre ele. Anii au trecut, istoria s-a așezat plină de praful ei trufaș peste lespezile astea fără nume. Peste ele trec șopârle, se ascund în pământ. Simți cum pielea ți se înfioară încet. E prea multă tăcere aici. O tăcere ca o lespede de piatră, plină de șopârle.
"Mortea nostu"
Ultimele mărturii despre vlahii de pe Insula Krk au fost culese atunci, la 1890, de Teodor Burada. O istorie despre care nu vorbește nimeni, o istorie care a fost înghițită de pământ. Romani, bizantini, venețieni, italieni, austrieci și, dintotdeauna, croați. Asta spune istoria, când vorbește despre cei de aici. Nici un fir, nici măcar cât o coadă de șopârlă, nu te trimite altundeva, nu amintește de rugăciunile într-o limbă ciudată, pe care Burada le-a ascultat atunci: "Sora Maria, pliena de milosti, Domnu cu tire. Blagoslovit est tu intra muierle, si blagoslovitui ploda della utroba ta, Iisus. Sora Maria, Majulo Domnu roghe Domnu za noj, acmocce si in vraime de mortea nostu. Assasifi". Mortea nostu. Știau. Știau ce li se va întâmpla și n-au mai avut puterea, după atâtea veacuri și atâtea stăpâniri piezișe, să se mai împotrivească. Istoria le-a șters urmele. Ca și când n-ar fi existat. Iar nouă, acum, nu ne rămâne decât inima în căutarea noastră. Inima n-a fost niciodată o dovadă, dar cu ea se pot găsi cele ce nu se mai văd. Sub un soare stătut, de amiază, întrebăm, căutăm un fir, coada de șopârlă care să ne ducă înăuntru. Oamenii se miră de noi și ridică din umeri. Nu e rea voință, e pur și simplu firescul de acum. Muzica, ni se spune: "Întotdeauna m-am întrebat de ce muzica din biserica noastră catolică, din Poljica, nu e catolică. Și nu sună în niciun alt fel pe care să-l știu. E pur și simplu altfel", îmi spune un domn în curtea căruia am intrat. Să întreb preotul. Preotul nu știe. Zâmbește și ridică din umeri. "Pe Krk, lucrurile sunt puțin altfel. Ne mândrim cu asta". Iar asta e tot: un zâmbet elegant, cu care se încheie toată discuția. La fel și despre morminte: "În cimitirul nostru nu există morminte fără cruce". Încerc să i le arăt. "Vi se pare. Acolo nu e nimic." Și același soare tăcut, fără niciun răspuns.
Sfântul Kârșevan
Trebuie să mergem mai departe. Mai departe, pe niște urme care, aparent, nu duc nicăieri. Mai departe prin hățișurile insulei, pe drumuri sălbăticite, pe care nu se zărește țipenie de om, spre inima cea mai veche, încă vie, a acestor locuri: Sveti Kârșevan. Cea mai veche biserică de pe Krk, o biserică stranie, părăsită de mult, ridicată, spun arheologii, la începutul secolului IX. Vremuri tulburi, despre care manualele de istorie se feresc să dea răspunsuri sigure, dar asta n-a fost niciodată o problemă. Întreabă și ți se va răspunde: "Kârșevan este denumirea croată pentru sfântul Grisogono, unul dintre primii cardinali creștini ai Romei". Ce a căutat aici, tocmai pe Krk, nimeni nu știe. Poate că nici nu a ajuns, nu are importanță. Important e că bisericii ăsteia așa de bizare, ascunsă între hățișurile din jur, i-a fost găsit un patronim, că toate lucrurile sunt la locul lor și că ne putem vedea liniștiți de ale noastre. Ce sens are să mai scotocim, când avem răspuns pentru toate? Dar o facem! Ne afundăm în hățișuri, căutăm poteci, indicatoare, oameni care să ne îndrepte către biserică. Ne rătăcim, căutăm mai departe, ne întoarcem. Alt drum, altă potecă, alte hățișuri. Apoi, prin labirintul ăsta, exact ca într-o vrajă, ajungem. Biserica lui Kârșevan se află în fața noastră. Bătrână, părăsită, dar așa de simplă și de frumoasă, o bisericuță pe care ai putea să o strângi în brațe dacă ai vrea. Și ce înțeles poate avea starea asta ciudată, atunci când atingi cu degetele zidurile de piatră, când privești înăuntru prin firidele înalte, sub formă de cruce, când dinăuntru te întâmpină un întuneric tulbure, cu lumină puțină, prelinsă ca o cruce până dincolo de piele, până la oase și mai departe? Sfântul e încă aici, e de aici și nu a plecat nicăieri. Sfântul ăsta care sălășluiește între zidurile de piatră boltită e răspunsul pe care îl cauți. Arată-mi-te, îi spui, și, de sus, de pe cupola întunecată, se desprinde un liliac, unul singur, care își fâlfâie tăcerea întocmai ca o rugăciune nerostită. Inima asta încă se aude, dacă știi să o asculți. Ai găsit-o. E insula din insulă, e ce a mai rămas, când totul a fost șters. Istoria se poate rescrie uneori din detalii mici. Din lucruri vechi care nu se supun celor noi. Din biserici cum e cea de aici, care se încăpățânează să rămână, fără ca taina lor să fie deslușită până la capăt; din zborul unui liliac și din firide prin care lumina pătrunde, puțină și tulbure, sub forma crucii; dintr-un altar încropit de oamenii de acum, cu o cruce șuie de lemn și câteva icoane lăsate martori. O biserică goală, în care credincioșii se refugiază ca să-și spună rugăciunile unui sfânt pe care nu-l cunosc, dar pe care îl simt. E aici. El și liliacul său. E ceva părăginit, aspru, demn și viu în biserica asta veche. E ceva ce i-a făcut pe oameni să vină și să se roage, singuri, în felul lor, deși pe insulă sunt atâtea și atâtea alte mari biserici catolice, în care se slujește. Sub pietrele altarului improvizat, femei, bărbați și copii au lăsat rugăciuni. Rugăciuni pentru un sfânt nerecunoscut de biserica oficială, dar care e încă viu și veghează. Grisogono? Inima îmi spune că nu. Cu ea începe orice căutare, oricât de neserios ar suna asta. Ne scriem rugăciunea pe o foaie de hârtie și o lăsăm sub pietrele din altar. Dacă vlahii noștri au simțit că se apropie "mortea nostu", sfântul de aici îți poate șopti povestea lor. Pe el ar trebui să-l căutăm mai întâi, poate că de la el începe totul.
Vindecătorul
De ce au simțit oamenii nevoia să ridice un altar într-o biserică în care nu se slujește? De ce lasă rugăciuni sub pietre, pentru un sfânt pe care nu-l cunosc prea bine? Care este povestea acestei biserici ciudate, care nu seamănă cu nicio alta de aici? Căutăm în Milohnici, alt sat de pe Krk, răspunsurile. Căutăm pe cei care să ne vorbească, bătrânii care se împotrivesc uitării. Căutăm urmele unei istorii mai vechi de o mie de ani, urmele prin care lumina, ca printr-o firidă în formă de cruce, să răzbată până la noi. Urmele care să ne ducă într-o poveste care încă mai există, exact cum biserica lui Kârșevan a rămas acolo, printre hățișuri, o mărturie tăcută a unui trecut care nu trece. Iar povestea, cea pe care o mai știu puțini, cea care-i face să lase rugăciuni sub pietre și să ridice un altar ciudat într-o biserică din pustiu, încă se mai spune. E povestea locului, e povestea pământului, e o poveste a insulei, de pe vremea de dinainte de vreme, când minunile erau cu noi și istoria încă nu venise. E povestea unui cioban ciudat, copilul celor veniți aici la începuturile începuturilor, care a fost binecuvântat cu o putere pe care ceilalți nu o aveau. Era puterea de a simți tainele pământului, de a-l înțelege și de a tămădui. Povestea, spusă din bătrâni, pe care am aflat-o aici, pe insulă, vorbește despre el, Kârșevan, vindecătorul. Copilul acela care avea în grijă oile și căruia, prin rugăciuni, pământul i-a vorbit și i-a încredințat secretele sale. Kârșevan a ajuns să cunoască orice fel de plantă care creștea din pământul pietros al insulei. Să-i știe menirea și pentru ce a fost lăsată de bunul Dumnezeu. S-o folosească pentru binele oamenilor și să-i vindece, pe fiecare în parte, de boala sa. În el vorbea cuvântul lui Dumnezeu, iar cuvântul lui Dumnezeu din el îndupleca pământul să-și mărturisească tainele. A fost menirea lui. Kârșevan, vindecătorul, sfântul oamenilor de aici, sfântul pe care biserica catolică, venită mai târziu pe insulă, nu-l va recunoaște niciodată. Pentru că nu era al ei, pentru că oamenii care locuiau atunci, acum mai bine de o mie de ani, aveau o altă credință, un alt fel de creștinism. "Ăsta a fost sfântul nostru, copilul unor ciobani aspri, care a vindecat prin puterea și plantele lui orice fel de boală." În cinstea lui a fost ridicată biserica aceasta ciudată, cea mai veche de pe insulă și una dintre cele mai vechi din întreaga Croație. În cinstea lui, a vindecătorului cioban sihastru, oamenii vin și acum și lasă rugăciuni sub altarul pe care tot ei l-au ridicat. Istoria, scrisă întotdeauna de noii stăpânitori, nu l-a recunoscut niciodată. Acest Kârșevan, ciobanul vindecător, a rămas doar o legendă a locului, o poveste spusă de bătrânii care nu au vrut să uite. Au încercat s-o șteargă. Aproape că au reușit, dacă și astăzi, în inima unei păduri pitice, ferită de lume și încă vie, nu s-ar ridica mai departe, ca un semn de întrebare, biserica lui ciudată. "Dar mai bine întrebați-l pe preotul franciscan de la Mânăstirea din Glavotok. Acolo este o bibliotecă, iar în cărți trebuie să fie scris adevărul, nu în poveștile noastre de bătrâni." În poveștile lor de bătrâni, sfântul acesta a trăit mulți ani și a înfăptuit multe miracole. A murit ca un sihastru, rostind ciacia nostru kirle iesti in cer. Limba vorbită atunci era alta și a fost nevoie de veacuri și de sânge ca ea să fie ștearsă. Sfântul își dezvelește încet povestea. Aici, în mijlocul unei realități lucii, în care cei mai mulți oameni zâmbesc și ridică încet din umeri. Suntem încă vii, iar urmele ne-au dus spre casă. Biserica părăsită a unui sfânt uitat, biserica unui sfânt care știa tainele plantelor.
Un loc care nu există
Anto Garic, călugărul franciscan de la mânăstirea din Glavotok, zâmbește și el și ridică din umeri. E adevărat că cea mai mare bibliotecă de pe insula Krk e adăpostită de mânăstirea pe care o păstorește, dar nu mă poate ajuta, și nu pentru că nu vrea. Nu mă poate ajuta pentru că un document clar, despre ceea ce căutăm noi, pur și simplu, nu există. E rândul meu să zâmbesc și să ridic din umeri. O bibliotecă întreagă care să nu pomenească despre o biserică a insulei?! "Nu", și călugărul zâmbește din nou. Nu, pentru că acest lăcaș nu aparține bisericii catolice. Nu, pentru că Sveti Kârșevan nu apare în nicio informație a celor care au stăpânit, de-a lungul vremii, insula. Nu, pentru că această biserică nu a fost revendicată de nimeni. Nu, pentru că nu se știe cine a ridicat-o, nu, pentru că nu există un act de proprietate. E, pur și simplu, un loc care, din punctul de vedere al istoriei scrise (și catolicii au fost întotdeauna riguroși în privința asta), nu e pomenit nicăieri. Și totuși el e acolo, dincolo de adevărul bibliotecii, un loc sfânt în care oamenii se roagă, chiar dacă înăuntru nu slujește nimeni, un loc marcat de toate hărțile turistice, o biserică ce poartă și un nume, Kârșevan, care e datată, doar există și o plăcuță prinsă de zidul de piatră, din secolul XI, deși alte trimiteri arheologice vorbesc chiar despre secolul IX... Călugărul zâmbește din nou: "Nu se știe nimic despre această biserică, înăuntrul ei nu se slujește, cei care se roagă acolo sunt oamenii locului, pentru că așa vor ei." Altarul? "E o cruce de lemn și atât. Oamenii au adus-o acolo, nu e treaba noastră, a bisericii, dacă ei se simt legați de locul acela." Kârșevan? Grisogono? "E doar o părere. Ne-am gândit că în croată, Kârșevan trebuie să însemne Sfântul Grisogono, deși, sincer, nu există nici o dovadă clară că sfântul ar fi fost cunoscut atunci pe insulă." Îi spun călugărului povestea pe care am auzit-o de la bătrână despre sfântul florilor. Da, o știe și el. E povestea vindecătorului sihastru, "o legendă a locului", mă asigură el, "noi, catolicii, nu avem nicio evidență a unui astfel de sfânt". Îi vorbesc și lui despre mormintele fără cruce, despre rugăciunile dintr-o altă limbă, pe care un alt călător român le-a auzit aici, acum mai bine de o sută de ani. Zâmbește și ridică din umeri. Istoria și biblioteca lui nu pomenesc nimic despre așa ceva.
Inima ta, inima insulei
Să n-ai dovezi a ceva ce există. Să simți, să atingi și să te rogi într-o biserică care e a nimănui. Să afli despre ciobani sihaștri care tămăduiau cu plante. Să descoperi povestea unor oameni care au existat și au fost șterși până la unu și, totuși, să nu mai fie cineva care să-și amintească de ei. Să vezi cum istoria oficială se scrie altfel decât îți spune inima. Cum șterge, pur și simplu, oamenii de pe harta unor locuri pe care ei le numeau acasă. Să vezi cu ochii tăi un indicator pe care scrie Romanija, iar oamenii de acolo să-ți spună că nu, ceea ce crezi nu e adevărat, e o simplă coincidență, să zâmbească și să ridice din umeri. Să-ți asculți inima, singurul fel în care poți ajunge la adevărul unei povești, iar inima să-ți spună că sfântul ăsta care e al nimănui, e al tău. Că el, Kârșevan, din poveștile bătrânilor, fiul de cioban, a ajuns aici înaintea celorlalți, și că ăsta e un adevăr care nu poate fi spus, care nu poate să încapă în manualele de istorie. Să înțelegi că cea mai veche biserică de pe insulă nu se poate ridica singură și că, dacă cei care au ridicat-o nu și-o revendică, e doar pentru că ei au fost făcuți să tacă, să dispară, să-și ascundă adevărul în morminte fără cruci. Să treci peste timp și să-l întâlnești pe Burada, să-l vezi cum iese încet din cimitir și plânge. Să plângi și tu odată cu el. Să închizi ochii și să spui încet, din inima insulei, către sfântul tău neștiut, Kârșevan:
"Ciacia nostru kirle iesti in cer
Nekase sveta numele tev,
Neka venire kragliestvo to,
Neka fie voglia ta, kassi este in cer
Assasi pre pemint.
Pire nostra de salcazi da ne astez
Si las ne delgule nostre kassi si noj lessam al desni a nostri
Si nun lessaj in ne nepasta
Nego ne oloboda de rev. Assasifi".
Fotografii de CLAUDIU TÂRZIU și CRISTI CURTE