IOAN CASIAN, românul care a întemeiat monahismul apusean

Poveşti despre sfinţi

Un ţinut nesfârşit, cu dealuri acoperite cu iarbă scurtă şi uscată, din care ies, din loc în loc, stânci albe. Iarba e aspră. Dacă în­cerci să o rupi, te înţeapă uşor, ca să-ţi aducă aminte că nu a crescut la umbră şi răcoare, ca surata ei din vâr­ful muntelui; a stat în soarele năprasnic întreaga va­ră, lustruită precum oţelul, de vânturile iuţi ale mării, care au ras şi piatra bătrânului munte, până la temelii.

Hotarele Casienilor

În locul acesta s-a născut, în jurul anului 360, Sfân­tul Ioan Casian. Un ţinut de o frumuseţe stranie, care te farmecă şi te tulbură din prima cli­pă. În vremea lui, era cunoscut drept Scythia Minor, o provincie romană, parte a măreţului imperiu care se în­tindea de la ţărmul Atlanticului şi pâ­nă în nisipurile arzătoare ale Arabiei. O provincie colonizată de greci, care-şi întemeiaseră aici, pe teritoriul locuit de daci şi de geţi, câteva por­turi-cetăţi la Marea Nea­gră. Dobro­gea de azi, vama vântu­rilor care curg dinspre răsărit.
Ioan s-a născut din părinţi nobili. Marginile ţinutului aflat în stăpâni­rea familiei sale sunt şi acum stră­juite de o stâncă pe care s-a păstrat o inscripţie elină, veche din secolul al II-lea, descoperită şi cercetată de Vasile Pârvan - "OROI CA­SIA­NOUN KAI SPILOUHA", ceea ce se tălmăceşte - "Hotarele şi peşterile Casienilor". Şi astăzi, după mai bine de 1600 de ani, dacă mergi pe plaiu­rile din nordul Dobrogei, ţăranii îţi vor vorbi de "Podişul Ca­sie­nilor" sau de "Peştera Casie­nilor".
Foarte aproape de locurile natale ale sfântului se aflau două mari cetăţi greceşti - Histria şi Tomis, întemeia­te de greci, cu veacuri înainte de Hris­tos. Erau cetăţi în care elinii, dacii şi romanii trăiau de secole îm­preună şi în care crucea lui Hristos în­lo­cuise, după veacuri de jertfe mar­ti­rice, albul de marmură al sta­tuilor zeităţilor de pe Olimp. Când Ioan a venit pe lume, amintirea creş­tinilor păstra vie jertfa fraţilor lor ucişi pentru credinţa în Iisus, în tim­pul prigoanelor care se sfârşiseră în urmă cu doar patru decenii. Nume precum cele ale lui Epictet, Astion, Zotic, Attal, Camasis, Filip, Kiril, Kin­deas, Tasios şi Euprasis îi vor fi hrănit sufletul în ado­lescenţă, înflă­cărându-l cu dragostea pentru Hris­tos. Dar sfântul nostru nu a fost crescut doar la umbra crucii. S-a năs­cut şi a trăit în apropiere de Tomis, aşa că a fost de­prins de mic atât cu limba latină, cât şi cu cea greacă şi cu toată cultura Antichităţii. Ani după aceea, pe când trăia retras, ca sihastru, în deşerturile Egiptului, îşi mai amintea încă de Virgiliu, Cicero, Horaţiu şi Ovi­diu, pe care-i va strecura printre rându­rile operelor sale teologice. Când a ajuns în pragul maturităţii, Ioan avea nu numai o inimă creştină, ci şi o minte cultivată, în stare să se confrunte cu oricare în­văţat de la Roma sau Constantinopol. Plămada aceas­ta, jumătate dra­gos­te, jumătate raţiune, îi va rândui întreaga viaţă.

Plecarea

Au fost trei. Trei tineri însetaţi de rugăciune: Ioan Casian, sora lui şi Gherman, "frate după duh, nu după trup", omul cu care-şi va împărţi viaţa şi bu­cu­riile, prietenul cu care s-a întovărăşit până la moarte. Tustrei au iubit din inimă ţinutul în care s-au născut, pe care sfântul îl va pomeni cu mult dor în scrierile sale. Voiau însă de la viaţă mai mult decât le putea oferi locul naşterii. Călugării daci le vor fi povestit despre Ţara Sfântă, unde trăise şi murise Mântui­to­rul, despre Egiptul lui Antonie şi Pahomie, stâlpii de lumină ai monahismului creştin, iar Ioan şi Gher­man, aflaţi la vârsta anilor tineri şi tumultuoşi, nu au stat pe gânduri. În vremea lor, Marea Mediterană era în întregime o mare romană, latinii îi spuneau chiar "mare nostrum", prin urmare un drum de la Tomis şi până la Ierusalim nu era atât de greu de făcut. Aşa că au plecat, lăsându-şi în urmă părinţii cei buni şi evlavioşi care, avea să scrie mai târziu Sfântul Ioan Casian, "Ne scutiseră de orice griji, asigurându-ne toate ale traiului, îndeplinind ei, cu bucurie, tot ce ar fi trebuit să facem noi." Au ajuns cu bine în Ţara Sfân­tă şi au mers la Bethleem, unde sora lui Ioan a intrat într-o mânăstire de maici, iar cei doi prieteni, într-una de călugări. Ioan avea pe atunci doar şap­te­sprezece ani, dar ardea de un foc pe care-l cunosc doar acele suflete care sunt mistuite de rugăciune. Un dor care nu te lasă să stai în lume şi te răpeşte, însingu­rându-te de oameni, pentru a fi pe deplin doar al Dom­nului.
Cei doi camarazi au primit o chilie austeră, aflată aproape de peştera în care se născuse Hristos. Acolo au început împreună drumul către sfinţenie, şi aşa cum li se vor fi amestecat rugăciunile, spuse noapte de noapte, în timpul lungilor privegheri, aşa li se vor fi îm­pletit şi sufletele, întărindu-le prietenia care începu­se în copilărie. Doi ani au petrecut la Bethleem, până când în Ţara Sfântă a venit un mare monah al pustiu­rilor egiptene, avva Pinufie, un bătrân atât de smerit, încât fugea din mânăstire în mânăstire, încercând să ajungă într-un loc în care nu e cunoscut şi în care oa­menii nu-l cinstesc. Întâlnirea cu el le-a schimbat celor doi destinul. Ioan avea să scrie că s-au hotărât să plece imediat în Egipt - "Aşa am intrat în cel mai îndepăr­tat pustiu al Tebaidei, ca să vizităm pe cei mai mulţi cuvioşi, al căror renume îl răspândise zvonul în în­trea­ga lume, din dorinţa de a ajunge dacă nu să fim la fel ca ei, măcar să-i cunoaştem."Aşa că s-au urcat pe o corabie şi au plecat.

Sfinţii cei luminoşi precum stelele

Cine s-a rugat măcar o dată în deşert ştie de ce toc­mai aici au apărut primii călugări din istoria creştinis­mului. E de ajuns să te urci pe o stâncă din vârful Sinaiului sau din Muntele Qolzum, în faţa soarelui care apune, să simţi mirosul acela de piatră arsă şi de nisip fierbinte şi să te laşi pătruns, pe nesimţite, de li­nişte. Şi nu e o linişte vie, aşa cum ai parte în munţii şi pădurile noastre, o linişte amestecată cu şoapte şi foşnete şi glasuri de animale. Liniştea pustiului e atât de adâncă, atât de totală, încât poţi crede că ai asurzit. Îţi auzi bătând numai inima, susurul respiraţiei şi goa­na gândurilor prin cap. Eşti singur cu tine. Înlemnit în singurătate. Doar tu şi Dumne­zeu. Liber să-i vorbeşti şi, mai ales, să-L asculţi.
Într-o astfel de linişte s-au plămădit su­fletele lui Ioan şi Gherman, deprinzând arta rugăciunii şi a luptei cu gândurile ne­cu­rate. Erau tineri şi însetaţi de desăvâr­şire. Şapte ani încheiaţi au cutreierat de­şertul în lung şi în lat, mergând să-i vadă pe marii sfinţi ai Egiptului, monahi grei de ani, cu inimile mustind de iubire şi har. Figuri uimitoare, al căror nume este astăzi trecut în calendarul bisericilor creştine: Moise, Serapion, Isaac, Serenius, Nisteros sau Piamun. Pe unii dintre ei, îşi amintea Ioan, era suficient să-i vezi, căci chipul lor strălucea de har "luminând întunericul acestei lumi, ca stelele cerul nopţii".
Bucuria celor doi tineri era însă tulbu­rată de dorul de casă. Ioan avea să scrie că atunci când se rugau în pustietatea deşer­tului, le "apărea în faţa ochilor frumuseţea plaiurilor natale, cu întinderi, singurătăţi şi păduri, care puteau nu numai să-l încân­te pe un monah, dar chiar să-i dăruiască cele mai bune mijloace de viaţă". Iar gân­dul acesta îi amăra, pentru că-l socoteau o ispită care le stătea în calea desăvârşirii. Ca să se cufunde cu totul în lumina lui Dum­nezeu, ar fi trebuit să aibă un cuget tare şi limpede, nerisipit de amintiri şi me­lancolie. Aşa că au cerut ajutorul unui mare părinte - Avraam, care se nevoia, trăind într-o singurătate deplină, pe o insu­lă nelocuită de nimeni. Avva i-a ascultat pe cei doi tineri şi le-a spus: "Sunt şi în Egipt locuri de retragere plăcută, în care nu lipsesc pomii încărcaţi de fructe, grădini frumoase unde ne-ar fi toate din belşug, fără cea mai mică trudă a trupului. Dar noi ne întoarcem faţa de la acestea şi, dis­preţuind toată plăcerea acestei lumi, ne simţim des­fătaţi de asprimea deşertului, iar mai presus de toate bucuriile punem întinderea înfiorătoare a acestui pustiu, şi nu comparăm cu amarul acestor nisipuri nicio bogăţie a ogoarelor."
Sfatul bătrânului s-a aşternut ca un balsam pe rana dorului de casă al celor doi tineri, dar drumul lor în viaţă avea să fie decis la Constantinopol de o altă în­tâlnire cu unul din cei mai mari sfinţi ai creştinătăţii.

Ioan cel cu gura de aur

Ioan, marele ierarh al Constantinopolului, cel su­pranumit de popor "Gură de Aur" pentru iureşul înflă­cărat al predicilor sale, era mic la trup şi subţire ca un fus. Pe faţa mărginită de o barbă mică şi rară, găvanele ochilor se lărgeau mari, adâncindu-se apoi în craniul pleşuv. În adâncul lor lucea lumina ochilor săi mereu bucuroşi, risipind dragoste şi blândeţe. Ochi de sfânt, care a văzut adâncul tainelor cereşti.
Când Ioan Casian şi Gherman au ajuns la Constan­tinopol, oraşul fremăta din pricina disputelor dintre împărăteasa Eudoxia şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Tim­pul prigoanelor creştine apusese deja de mai bine de jumătate de veac. Constantin cel Mare ridicase mân­dra cetate care avea să-i poarte numele, pentru a ajuta la răspândirea în întreaga lume a veştii celei bune a evangheliei. Dar multele biserici zidite în oraş şi poporul, care trecuse în număr mare la creştinism, sporiseră nemăsurat puterea episcopului care păstorea Constantinopolul. Câtă vreme era supus, împăraţii nu aveau a se plânge, dar când îndrăznea să critice poli­tica imperială, atunci palatul se răzvrătea împotriva Bisericii. Ca acum, când Ioan cel firav şi plăpând în­drăz­nise să o mustre chiar pe împărăteasa Eudo­xia pentru luxul şi nepăsarea ei faţă de cei săraci. Sfântul ierarh nu vorbea din cărţi, ci cu propriul exemplu. El însuşi vânduse tot ce găsise în episcopie, chiar şi me­sele şi scaunele, pentru a ajuta poporul sărman al Constantinopolului. Dar nu era de ajuns, şi a crezut, în dragostea lui nemăsurată, că poate convinge şi cuplul imperial să ia parte la cruciada lui contra sărăciei. Fără folos. În loc de danii, a primit vorbe înveninate şi un complot menit a-l alunga din Biserică.
Ioan Casian şi Gherman au ajuns, din liniştea de­şertului, în mijlocul unor intrigi încurcate, care ame­ninţau chiar păstorirea celui pe care îl ştiau fără de pată. S-au apropiat de Ioan Gură de Aur, iar înaltul ierarh a putut vedea în sufletele lor curate dorul după slujirea lui Dumnezeu. L-a preţuit din prima clipă pe Ioan Casian, pe care l-a hirotonit preot, şi pe tovarăşul său, Gherman, pe care l-a făcut diacon. Voia să facă din ei colaboratorii săi cei mai apropiaţi, ucenici de taină, în stare să-i poarte învăţătura mai departe.
Pe Ioan Casian întâlnirea cu Ioan Gură de Aur l-a marcat profund, ca şi nedreptăţile care i se făceau. Avea să-l numească, mai târziu, "un martir al cre­din­ţei", la care privea ca la cel mai apropiat părinte du­hovnicesc. Dacă la sfinţii deşertului aflase arta de a se linişti şi ruga în singurătate, de la marele păstor al Con­stantinopolului a învăţat cum să ai curajul de a-ţi apăra credinţa în faţa puterii lumeşti.
Din întâlnirea celor doi cu Ioan Gură de Aur avea să se nască şi una dintre cele mai mari călătorii ale lor - plecarea în Apus. Bun vorbitor atât de latină, cât şi de greacă, Ioan Casian avea să se îmbarce spre Roma, pentru a-i vesti Papei Inochentie I nedreptăţile pe care împăratul i le făcea Sfântului Ioan Gură de Aur.

Ultima călătorie

Mi-l închipui în ultima parte a vieţii într-o chilie mică şi simplă, dăltuită în pia­tră. E la Marsilia, în sudul Franţei, într-o mâ­năstire ridicată chiar de el, aproape de port, ca să audă larma mării şi să-i poată aju­ta cu fapta şi cuvântul pe locuitorii cetăţii. Pri­e­tenul său, Gher­man, fratele întru Hris­­tos, se stinsese din via­ţă la Roma, iar pă­rintele său iubit, Ioan Gură de Aur, trecuse şi el la Domnul, în exil.
Singur de acum, avându-l tovarăş doar pe Mântuitorul, Ioan Casian primise ultima misiune a vieţii sale - aceea de a pune umă­rul la creştinarea ga­lilor. Însuşi Papa îl ru­gase să plece în ceta­tea-port de la malul Me­diteranei, iar sfân­tul se supusese fără a crâcni. Întemeiase aici două mânăstiri - una de călugări, a Sfântu­lui Victor (un martir creştin ucis în timpul prigoanei împăraţilor romani) şi alta de măicuţe, numită "a lui Hristos Mântuitorul". Acum el era sufletul celor două comunităţi care se strânseseră în jurul lui, ca albinele într-un stup, şi-i cereau mereu povaţă. Aşa că se aşezase la scris, căci, pentru prima oară în timpul vieţii sale, avea acum răgaz pentru sine. A împletit slovele cu ruga, la masa mică şi simplă de lemn, unde şi-a petrecut nenumărate nopţi. Nopţi în care gân­dul îi va fi zburat înapoi, spre deşertul ars de soare al Egiptului, în care nu a mai apucat să se în­toar­că. Sfaturile de taină, ca­re se întindeau sub clarul lunii până spre diminea­ţă, sfaturi primite de la marii sihaştri ai pustiu­ri­lor, îi rămăseseră însă vii în minte. Din ele îşi al­cătuise plămada sa călu­gărească, şi tot după ele se călăuzea şi acum, căci pe pământ nu mai întâl­nise meşteri mai iscusiţi ai rugăciunii ca egiptenii aceia simpli şi plini de Duh Sfânt.
Aşa că a început să scrie tot ce-şi amintea, toate convorbirile pe care le purtaseră el şi Gher­man cu acei pustnici. Scria în latină, limbă care era cunoscută în acele ţinuturi până la Roma şi pe care o deprinsese din copilărie. O "mânuia" cu eleganţa lui de aristocrat copt la focul culturii cla­sice. Şi între rândurile legate de patimi şi virtuţi, de linişte şi rugăciune, îi făcea uneori loc lui Ho­raţiu sau Virgiliu, şi gă­sea cu cale să pomeneas­că şi de plaiurile sale na­tale, de frumuseţea lor tulburătoare şi de părinţii săi dragi.
Sfântul Ioan Casian a scris neîntrerupt la Mar­silia, timp de aproape două decenii. Anii în care strânsese cu hărnicie toată înţelepciunea creş­tină a Orientului se re­vărsau acum în poalele Apusului, născând o punte care va dăinui timp de milenii. Acolo, la mânăstirea de pe malul mării, sfân­tul nostru stră-român a aşezat temeliile mo­nahismului occi­dental. Toţi marii sfinţi ai Apusului se vor referi la el şi la cărţile sale ca la o piatră de hotar a spi­ritualităţii creştine, o piatră care fusese născută la "hotarele Casienilor", din plă­madă getă, rânduială romană şi cultură gre­cească. Toţi papii şi teologii apuseni îl vor cita secole după moartea lui, convinşi fiind că în rândurile sale nu sunt cuprinse doar înţelepciunea şi cultura sa desăvâr­şi­tă, ci şi Duhul Sfânt, care i-a ars în inimă până la moarte.
Sfântul Ioan Ca­sian a murit la Mar­silia în anul 435. A­vea 75 de ani şi un munte de dragoste în inimă.

Întâlnirea

Am ajuns în su­dul Franţei în prag de toamnă, când soarele te mângâie prietenos şi briza mării e lină şi cuminte. Mi-am dorit din tot sufletul să merg la Marsilia, să-l întâlnesc pe Ioan Casian, sfântul nostru dobrogean, care i-a de­prins pe apuseni cu trăirea monahală. Renumele său e astăzi uriaş, mult mai mare decât în timpul vieţii sale. Cărţile scrise într-un stil inconfundabil, elevat şi totuşi simplu, direct, stau la temelia spiritualităţii creştine. Orice creştin (şi mai cu seamă monahii, fie ei ortodocşi sau catolici) citesc sfaturile sale legate de cele opt patimi, ca să ştie cum să lupte cu gândurile răutăţii. Sfântul nostru e mortarul turnat de Hristos la temelia bisericii, unul din lianţii care au făcut din Europa ceea ce ea este acum.
Aşa se face că m-am bucurat nespus să calc pe străzile Marsiliei, căutându-i mânăstirea ridicată în preajma portului. Abaţia "Sfântul Victor" dăinuie şi astăzi, chiar dacă, ce tristeţe!, ea nu mai adăposteşte acum monahi, ci doar o uriaşă catedrală, cu ziduri ca de cetate. Fortificată pentru a rezista atacurilor, ea a reuşit să dăinuie până la noi. Când o vezi din port, îţi pare o fortăreaţă a credinţei, maiestuoasă şi tăcută, privind parcă detaşată larma şi forfota străduţelor care o înconjoară.
Înăuntrul ei e răcoare şi un clarobscur în care luceşte, ce minune!, aurul stins al icoanelor bizantine. Fapt straniu pentru o catedrală gotică: aici nu vezi statui. Ca o mărturie a faptului că a fost întemeiată de un sfânt venit din Răsărit, preoţii au aşezat pe pereţi numai icoane, chiar şi în altar, unde, în locul crucii cu Cel Răstignit, tronează Învierea Mântuitorului.
În stânga altarului, se vede icoana Sfântului Ioan Casian. E făcută în România şi a fost donată de pă­rintele patriarh Daniel: Ioan Casian Românul, aşa scrie pe icoană, şi când văd slovele acestea de la noi, de acasă, inima mi se face ghem. Lângă icoană, în­tr-un relicvariu aurit, se află moaştele sfântului nostru român.
Îngenunchez şi începem să vorbim - despre ţară şi durerile ei, despre marii sfinţi pe care i-a întâlnit de-a lungul vieţii şi pe care şi i-a făcut prieteni şi, mai ales, despre Hristos, pe care l-a căutat pretutindeni, din nisipurile deşertului şi până în auritele catedrale ale Romei şi ale Constantinopolului, din peştera în care s-a născut în Bethleem, şi până în chilia smerită din Marsilia, unde şi-a scriscărţile. Şi mi-e tare drag că vorbesc cu Sfântul Ioan Casian, mai drag decât ruga spre alţi sfinţi, pentru că ştiu că el e al nostru şi mai ştiu că şi-a iubit nespus locul în care s-a născut şi se bucură şi el că-i aduc acum veşti din ţară şi-i spun că în "hotarele Casienilor" s-a durat acum mânăstire, iar în peştera în care se ruga, copil fiind, se săvârşeşte acum Sfânta Liturghie.
La toate acestea, Sfântul Ioan mi-a răspuns cu un surâs pe care l-am simţit în adâncul inimii. I-am mul­ţumit, m-am ridicat şi am plecat nespus de fericit. Mi-aş dori să-l reîntâlnesc cât de curând...