SIBIU JAZZ FESTIVAL

- "Aniversare". Atâta scrie simplu, cu litere mici, pe afişul festivalului. Se împlinesc 40 de ani de când Festivalul de Jazz a ajuns şi a rămas la Sibiu, devenind unul dintre cele mai longevive festivaluri de gen ale Europei. Locul în care an de an concertează artişti importanţi, din toate colţurile lumii -

O plimbare alături de giganţii jazz-ului

Am putea fi oriunde, în orice capitală mondială a jazz-ului, la oricare dintre marile festivaluri. Sala Filarmonicii din Sibiu este superbă, o copie fidelă a clă­dirii construite la 1787. Spectatorii ce au înfruntat frigul şi ploaia pentru a ajunge aici ştiu să asculte cu atenţie, să aplaude îndelung un solo. Iar muzica ce se revarsă de pe scenă este la cel mai înalt nivel.
Chico Freeman şi-a schimbat treningul în care a stat ore întregi la probe de sunet şi a urcat pe scenă îmbrăcat la patru ace. Pielea sa are culoarea negru închis, părul - negru ca tăciunele, costumul ne­gru, doar un saxofon auriu şi-o cra­vată îi lucesc la gât. După el vor urma, în ultimul sfârşit de săptă­mâ­nă al lunii octombrie, nu­me­roase alte recita­luri de mare clasă, foarte diverse, de la exu­­be­rante ritmuri cubaneze, la acorduri ce îmbină mu­zica de cameră cu elemente de fol­clor. Însă saxofo­nistul ame­rican are ceva special. Nu doar faptul că, la 65 de ani, se află în deplinătatea forţei in­terpreta­tive şi componistice, dar el reprezintă veriga ce lea­gă muzica actuală de epo­ca de aur a jazz-ului modern, de anii în care giganţii încă mai păşeau pe acest pă­mânt. I-a cunoscut, i-a îndrăgit, a învăţat de la ei, a cân­­tat cu ei şi le duce povestea mai departe. Iată de ce, dintre toţi muzicienii de la Sibiu Jazz Festival, vi-l prezentăm pe Chico Freeman, fiul unui reputat jazz­man, autor, la rândul său, a peste treizeci de albume.

"Trebuie să iubeşti ceea ce faci"

- Mi-a plăcut la nebunie concertul dvs...

- Nu m-ai minţi cu aşa ceva, nu?

- În niciun caz. Am apreciat şi faptul că a fost cu totul diferit faţă de primul dvs. concert la Sibiu, din 2007.

- Desigur, caut schimbările, nimic în jur nu ră­mâne la fel, totul se schimbă. Atunci eram cu şapte ani mai tânăr, acum ştiu mai multe lucruri despre lume şi despre muzică şi simt diferit, deci cânt altfel. Pentru mine, jazz-ul ţine de expresie, iar asta vine din onestitate. Cu cât îmbătrânesc, cu atât acest aspect, al onestităţii, devine mai important pentru mine. Şi în seara asta, ca de fiecare dată când urc pe scenă, mă opresc un moment înainte de fiecare cântec, nu trec din unul în altul, tocmai pentru a-mi aminti ce în­seamnă acel cântec, de ce îl cânt, pen­tru a-l putea transmite cât mai bine, cât mai aproa­pe de adevăr. Sunt mereu în căutarea adevărului.

- Noul dvs. proiect este dedicat unui legendar toboşar. De ce tocmai Elvin Jones, ce a însemnat el pentru dvs.?

- Evident, a însemnat foarte mult. Însă pentru a explica asta, trebuie să fac o lungă întoarcere în timp. Aveam cinci ani, şi mama mă luase de mână şi mă dusese să-l văd pe tata în concert. Cânta alături de Miles Davis, de John Coltrane şi de alţi giganţi ai jazz-ului, dar eu habar n-aveam cine-s ăia, eram doar cu ochii pe tata. Închidem pagina asta şi sărim câţiva ani. Mă trezesc în mijlocul nopţii, nu mai pot dormi, a doua zi am şcoală, tata e plecat la muncă. Cobor scările, iau un disc la întâmplare din colecţia tatei, îl pun la pick-up şi îl ascult până ce adorm. Tata se în­toar­ce spre dimineaţă şi mă găseşte dormind pe cana­pea, cu discul învârtindu-se în gol. Era chiar "Kind of Blue", cel mai faimos disc din istoria jazz-ului, înregistrat exact în acea formulă pe care o văzusem pe scenă, la cinci ani! Discul acesta m-a făcut să îmi doresc să devinmuzician. Peste câţiva ani, un prieten, al cărui tată era un avid colecţionar (fiecare perete din casa lui era plin până sus cu discuri), mi l-a prezentat pe John Coltrane. M-am în­dră­gostit pe loc de personali­tatea sa şi am simţit că s-a creat o le­gătură profundă cu el. Nu povestesc asta multor oameni, pentru că ar spune că fabulez sau că sunt nebun. Coltrane îmi apărea în vise şi îmi dădea sfaturi. A murit pe 17 iulie 1967, exact de ziua mea. Mi-am dorit foarte mult să pot cânta cu oamenii din trupa sa, care, de asemenea, ca muzicieni, erau foarte importanţi pentru mine. La un mo­ment dat, un prie­ten mi-a spus că Elvin Jones, toboşarul pe care Col­trane îl îndrăgea foarte mult, caută un al doilea saxo­fonist pentru trupa lui, şi mi-a dat un număr de tele­fon. Eram la New York, fără bani, plecat de aca­să, din Chicago, să fac carieră. Eram foarte tânăr şi timid. Am sunat de pe stradă, mi s-a spus: "Vino di­sea­ră la Clubul Vanguard". Am ajuns mai târziu, crezând că vor fi nişte audiţii, că mă voi furişa, voi sta o vreme pitit să observ... Când am ajuns, tru­pa cânta. Mi-au făcut semn să urc, nu mi-au spus ce cân­tec e, nici mă­car în ce notă se cân­tă. Din spatele to­be­lor, Elvin Jones a mârâit: "Acum, e soloul tău!". Am primit slujba, şi de a doua zi, am por­nit cu ei în turneu. Peste un timp, Elvin Jones a mârâit spre mine (aşa vorbea el): "Vrei să cânţi pe un disc?". Sigur că vreau! Cre­deam că-i discul lui, însă el mi-a oferit ocazia să înregistrez primul meu album, cu invitaţi de marcă. Elvin era cam ţăcă­nit, circulă multe poveşti cu el. Însă tot ceea ce mă interesa pe mine era momentul în care se aşeza la tobe, lua beţele şi lovea cu ele. Nimic din ceea ce as­cultasem până atunci nu m-a pre­gătit pentru aşa ceva. După aceea, am lucrat cu mulţi toboşari, unii foar­te buni, foarte tehnici, dar niciunul nu reuşeşte să te învăluie spon­tan cu trăirea sa, aşa cum făcea Elvin Jones atunci când lovea cu beţele în tobe.

- Povestea spune că fratele dvs. a găsit în copi­lărie o trompetă în subsolul casei, şi de acolo a por­nit totul. Nu v-a învăţat tata să cântaţi?

- Tata făcuse armata la marină şi se întorsese de acolo cu câteva pălă­rii de marinar, cu o trompetă şi un saxofon alto. Fratele meu le-a găsit şi am început să ne prostim, cu pălă­riile pe cap, şi să suflăm cum ne tăia capul în instrumente. Aveam 7-8 ani. Tata ciulea urechile la hărmălaia din subsol, dar nu spunea o vorbă. El fie repeta toată ziua, fie era plecat. Nu voia să ne in­fluenţeze deloc. Stătea şi aştepta să vadă dacă vreunul dintre noi va dori cu adevărat să devină muzician. Eu am luat lec­ţii de pian şi am început să cânt la trompetă la şcoală. Tata ştia că dacă va fi să devin muzician, aşa va fi.

- Aţi înregistrat mai târziu două albume ală­turi de tatăl dvs., Von Freeman...

- Nu a fost deloc o experienţă amuzantă, ci mai de­grabă una intimi­dan­tă. Cântam sub o mare pre­siu­ne. Oricine face me­seria tatălui, iar tatăl se întâmplă să fie unul dintre cei mai buni din branşă, respectat de toată lumea, ştie ce vreau să spun. Însă tata mi-a dat un sfat foarte important. Mi-a spus: "Poţi fi un muzician original, ceea ce-i foarte dificil, sau o copie, ceea ce-i lejer, o duci bine, nu-ţi baţi capul. Tu ce alegi?". El era, clar, unul foarte original. Asta am ales şi eu. Mi-a mai spus aşa: "Dacă reuşeşti să fii ori­ginal, asta nu înseamnă şi că o să fii acceptat, că o să ai succes. Dar tu trebuie mai întâi să iubeşti ceea ce faci. Dacă-ţi iubeşti munca, nu vei depinde de reacţia imediată a publi­cului, nu o vei face pentru alţii, ci pentru tine. Şi dacă vei munci din greu pentru asta şi apoi vei împărtăşi munca ta cu ceilalţi, în cele din urmă se va crea ceva pozitiv şi munca ta va fi răs­plătită." Aşa îmi văd eu munca şi relaţia cu publicul.

Fred Nuss
fotograful Festivalului de la Sibiu

"La primele ediţii era mai multă pasiune şi efervescenţă"

Un bărbat înalt şi bine făcut, cu părul alb, tuns scurt, se aşează în primul rând al Sălii Thalia, înainte de concert, îşi deschide geanta, scoate aparatul foto şi aşteaptă să apară muzicienii pe scenă. Fred Nuss a fotografiat Festivalul de Jazz încă din 1974, când acesta a debutat la Sibiu. Portretele sale în alb şi ne­gru, cu Johnny Răducanu, aplecat deasupra contraba­su­lui, cu Aura Urziceanu, toată numai un strigăt, cu Harry Tavitian la pian, în extaz, înconjurat de spec­tatori, au intrat în istoria nescrisă a fotografiei româ­neşti. Foarte puţine ediţii a ratat Fred Nuss, în cei patruzeci de ani scurşi de atunci. Vine seară de seară, cu geanta pe umăr, alături de soţia sa, şi fotografiază pentru sufletul lui şi pentru "Tribuna", publicaţia sibia­­­nă al cărei fotoreporter este de 50 de ani. "La primele sale ediţii, festivalul era înconjurat de aşa o pa­siune, o efervescenţă", spune el. "Veneau tinerii cu trenul din Iaşi, din Timişoara, din toată ţara. Îi vedeai cum se bucură că se cunoşteau între ei, erau ahtiaţi, voiau să afle, să se bucure de muzica de jazz, pe care rareori aveau atunci ocazia să o asculte în concert. Atmosfera asta a durat până prin anii '80, când deja noutatea dispăruse, se cunoşteau între ei şi publicul, şi muzicienii. Iar acum, elementul acesta al comunicării a dispărut. Tot ceea ce contează este ce se întâmplă pe scenă, vin artiştii, cântă, o fac foar­te bine, apoi coboară şi urcă alţii, asta-i tot. La pri­mele ediţii ale festivalului, eu eram printre cei mai amărâţi oameni din sală. Pentru că ştiam că nu mi se vor publica fotografiile cu bărbaţi cu păr lung, cu barbă, şi mulţi artişti de jazz cam aşa arătau pe atunci. Era Ulinici, de la Iaşi, nu-ţi exagerez domnu­le, avea un păr cât roata carului, dacă îl prindeai şi contra luminii, ieşeau nişte fotografii senzaţionale. Johnny Răducanu s-a întors din America cu o barbă de-un cot, cu o pă­lărie pe cap şi cu trei banderole pe braţ, pe care scria: «America A­me­rica America!». Aşa a apărut pe scenă. Na, acum fă-i poză! Înainte de tipar, trebuia să arăt foto­grafiile Direcţiei Presei. «Ce-i asta?». «Păi, e barba lui, cum aveau strămoşii noştri, barbă de bărbat». «Nimic, nu se pu­bli­că aşa ceva!». Am mers aca­să şi timp de patru ore, cu nişte cu­ţite speciale pentru retuşuri, i-am ras barba lui Johnny şi a apărut în ziar. A doua zi, cioc-cioc la uşă. Era Johnny. «Ce mi-ai făcut?». «Ce ţi-am făcut, Johnny?». Eram prie­teni, altfel nu mi-aş fi permis să fac treaba cu barba. «Mi-ai ras barba, barba mea pe care am lăsat-o un an să crească». «Ce ai fi preferat, Johnny, să o las şi să nu apari? Aşa, ai apărut, tre­buie să dai o ţuică». Lui Johnny îi plăcea să-l foto­gra­fiez, ştia când mă urc pe scenă şi mă apropii de el, făcea tot felul de măscări. La a doua ediţie, am avut în holul Casei Sin­di­catelor o mare expoziţie cu fotografii de la ediţia de debut, imagini de pe scenă sau instantanee din cu­lise. Le-au plăcut aşa de mult, că plecau cu foto­gra­fiile lor de pe pereţi. Eu n-am făcut niciodată afaceri cu fotografiile mele, aşa că dacă cuiva îi plăcea, cum a fost cazul Aurei Urzi­ceanu, i-o făceam cadou. Mă consider un portretist, îmi place să pozez expresiile de pe chipurile oame­nilor, iar artiştii de jazz, care trăiesc intens muzica, sunt o sursă excelentă de foto­grafie. Încerc să nu mă las furat de muzică, atunci când am aparatul în mâini trebuie să mă con­centrez, să fiu atent la fiecare gest, altfel va ieşi o poză seacă, doar o reproducere a unui om de pe scenă, fără trăire şi fără stare".
Pauza dintre recitaluri se încheie, lumina se stinge şi o nouă trupă apare pe scenă. Veteranul fotograf are deja aparatul în mâini, în căutare, gata să fotografieze noi expresii, noi figuri de muzicieni, care poate se vor alătura celorlalte în marea expoziţie de portrete pe care o pregăteşte pentru prima parte a anului viitor.