O plimbare alături de giganții jazz-ului
Am putea fi oriunde, în orice capitală mondială a jazz-ului, la oricare dintre marile festivaluri. Sala Filarmonicii din Sibiu este superbă, o copie fidelă a clădirii construite la 1787. Spectatorii ce au înfruntat frigul și ploaia pentru a ajunge aici știu să asculte cu atenție, să aplaude îndelung un solo. Iar muzica ce se revarsă de pe scenă este la cel mai înalt nivel.
Chico Freeman și-a schimbat treningul în care a stat ore întregi la probe de sunet și a urcat pe scenă îmbrăcat la patru ace. Pielea sa are culoarea negru închis, părul - negru ca tăciunele, costumul negru, doar un saxofon auriu și-o cravată îi lucesc la gât. După el vor urma, în ultimul sfârșit de săptămână al lunii octombrie, numeroase alte recitaluri de mare clasă, foarte diverse, de la exuberante ritmuri cubaneze, la acorduri ce îmbină muzica de cameră cu elemente de folclor. Însă saxofonistul american are ceva special. Nu doar faptul că, la 65 de ani, se află în deplinătatea forței interpretative și componistice, dar el reprezintă veriga ce leagă muzica actuală de epoca de aur a jazz-ului modern, de anii în care giganții încă mai pășeau pe acest pământ. I-a cunoscut, i-a îndrăgit, a învățat de la ei, a cântat cu ei și le duce povestea mai departe. Iată de ce, dintre toți muzicienii de la Sibiu Jazz Festival, vi-l prezentăm pe Chico Freeman, fiul unui reputat jazzman, autor, la rândul său, a peste treizeci de albume.
"Trebuie să iubești ceea ce faci"
- Mi-a plăcut la nebunie concertul dvs...
- Nu m-ai minți cu așa ceva, nu?
- În niciun caz. Am apreciat și faptul că a fost cu totul diferit față de primul dvs. concert la Sibiu, din 2007.
- Desigur, caut schimbările, nimic în jur nu rămâne la fel, totul se schimbă. Atunci eram cu șapte ani mai tânăr, acum știu mai multe lucruri despre lume și despre muzică și simt diferit, deci cânt altfel. Pentru mine, jazz-ul ține de expresie, iar asta vine din onestitate. Cu cât îmbătrânesc, cu atât acest aspect, al onestității, devine mai important pentru mine. Și în seara asta, ca de fiecare dată când urc pe scenă, mă opresc un moment înainte de fiecare cântec, nu trec din unul în altul, tocmai pentru a-mi aminti ce înseamnă acel cântec, de ce îl cânt, pentru a-l putea transmite cât mai bine, cât mai aproape de adevăr. Sunt mereu în căutarea adevărului.
- Noul dvs. proiect este dedicat unui legendar toboșar. De ce tocmai Elvin Jones, ce a însemnat el pentru dvs.?
- Evident, a însemnat foarte mult. Însă pentru a explica asta, trebuie să fac o lungă întoarcere în timp. Aveam cinci ani, și mama mă luase de mână și mă dusese să-l văd pe tata în concert. Cânta alături de Miles Davis, de John Coltrane și de alți giganți ai jazz-ului, dar eu habar n-aveam cine-s ăia, eram doar cu ochii pe tata. Închidem pagina asta și sărim câțiva ani. Mă trezesc în mijlocul nopții, nu mai pot dormi, a doua zi am școală, tata e plecat la muncă. Cobor scările, iau un disc la întâmplare din colecția tatei, îl pun la pick-up și îl ascult până ce adorm. Tata se întoarce spre dimineață și mă găsește dormind pe canapea, cu discul învârtindu-se în gol. Era chiar "Kind of Blue", cel mai faimos disc din istoria jazz-ului, înregistrat exact în acea formulă pe care o văzusem pe scenă, la cinci ani! Discul acesta m-a făcut să îmi doresc să devin muzician. Peste câțiva ani, un prieten, al cărui tată era un avid colecționar (fiecare perete din casa lui era plin până sus cu discuri), mi l-a prezentat pe John Coltrane. M-am îndrăgostit pe loc de personalitatea sa și am simțit că s-a creat o legătură profundă cu el. Nu povestesc asta multor oameni, pentru că ar spune că fabulez sau că sunt nebun. Coltrane îmi apărea în vise și îmi dădea sfaturi. A murit pe 17 iulie 1967, exact de ziua mea. Mi-am dorit foarte mult să pot cânta cu oamenii din trupa sa, care, de asemenea, ca muzicieni, erau foarte importanți pentru mine. La un moment dat, un prieten mi-a spus că Elvin Jones, toboșarul pe care Coltrane îl îndrăgea foarte mult, caută un al doilea saxofonist pentru trupa lui, și mi-a dat un număr de telefon. Eram la New York, fără bani, plecat de acasă, din Chicago, să fac carieră. Eram foarte tânăr și timid. Am sunat de pe stradă, mi s-a spus: "Vino diseară la Clubul Vanguard". Am ajuns mai târziu, crezând că vor fi niște audiții, că mă voi furișa, voi sta o vreme pitit să observ... Când am ajuns, trupa cânta. Mi-au făcut semn să urc, nu mi-au spus ce cântec e, nici măcar în ce notă se cântă. Din spatele tobelor, Elvin Jones a mârâit: "Acum, e soloul tău!". Am primit slujba, și de a doua zi, am pornit cu ei în turneu. Peste un timp, Elvin Jones a mârâit spre mine (așa vorbea el): "Vrei să cânți pe un disc?". Sigur că vreau! Credeam că-i discul lui, însă el mi-a oferit ocazia să înregistrez primul meu album, cu invitați de marcă. Elvin era cam țăcănit, circulă multe povești cu el. Însă tot ceea ce mă interesa pe mine era momentul în care se așeza la tobe, lua bețele și lovea cu ele. Nimic din ceea ce ascultasem până atunci nu m-a pregătit pentru așa ceva. După aceea, am lucrat cu mulți toboșari, unii foarte buni, foarte tehnici, dar niciunul nu reușește să te învăluie spontan cu trăirea sa, așa cum făcea Elvin Jones atunci când lovea cu bețele în tobe.
- Povestea spune că fratele dvs. a găsit în copilărie o trompetă în subsolul casei, și de acolo a pornit totul. Nu v-a învățat tata să cântați?
- Tata făcuse armata la marină și se întorsese de acolo cu câteva pălării de marinar, cu o trompetă și un saxofon alto. Fratele meu le-a găsit și am început să ne prostim, cu pălăriile pe cap, și să suflăm cum ne tăia capul în instrumente. Aveam 7-8 ani. Tata ciulea urechile la hărmălaia din subsol, dar nu spunea o vorbă. El fie repeta toată ziua, fie era plecat. Nu voia să ne influențeze deloc. Stătea și aștepta să vadă dacă vreunul dintre noi va dori cu adevărat să devină muzician. Eu am luat lecții de pian și am început să cânt la trompetă la școală. Tata știa că dacă va fi să devin muzician, așa va fi.
- Ați înregistrat mai târziu două albume alături de tatăl dvs., Von Freeman...
- Nu a fost deloc o experiență amuzantă, ci mai degrabă una intimidantă. Cântam sub o mare presiune. Oricine face meseria tatălui, iar tatăl se întâmplă să fie unul dintre cei mai buni din branșă, respectat de toată lumea, știe ce vreau să spun. Însă tata mi-a dat un sfat foarte important. Mi-a spus: "Poți fi un muzician original, ceea ce-i foarte dificil, sau o copie, ceea ce-i lejer, o duci bine, nu-ți bați capul. Tu ce alegi?". El era, clar, unul foarte original. Asta am ales și eu. Mi-a mai spus așa: "Dacă reușești să fii original, asta nu înseamnă și că o să fii acceptat, că o să ai succes. Dar tu trebuie mai întâi să iubești ceea ce faci. Dacă-ți iubești munca, nu vei depinde de reacția imediată a publicului, nu o vei face pentru alții, ci pentru tine. Și dacă vei munci din greu pentru asta și apoi vei împărtăși munca ta cu ceilalți, în cele din urmă se va crea ceva pozitiv și munca ta va fi răsplătită." Așa îmi văd eu munca și relația cu publicul.
Fred Nuss
fotograful Festivalului de la Sibiu
"La primele ediții era mai multă pasiune și efervescență"
Un bărbat înalt și bine făcut, cu părul alb, tuns scurt, se așează în primul rând al Sălii Thalia, înainte de concert, își deschide geanta, scoate aparatul foto și așteaptă să apară muzicienii pe scenă. Fred Nuss a fotografiat Festivalul de Jazz încă din 1974, când acesta a debutat la Sibiu. Portretele sale în alb și negru, cu Johnny Răducanu, aplecat deasupra contrabasului, cu Aura Urziceanu, toată numai un strigăt, cu Harry Tavitian la pian, în extaz, înconjurat de spectatori, au intrat în istoria nescrisă a fotografiei românești. Foarte puține ediții a ratat Fred Nuss, în cei patruzeci de ani scurși de atunci. Vine seară de seară, cu geanta pe umăr, alături de soția sa, și fotografiază pentru sufletul lui și pentru "Tribuna", publicația sibiană al cărei fotoreporter este de 50 de ani. "La primele sale ediții, festivalul era înconjurat de așa o pasiune, o efervescență", spune el. "Veneau tinerii cu trenul din Iași, din Timișoara, din toată țara. Îi vedeai cum se bucură că se cunoșteau între ei, erau ahtiați, voiau să afle, să se bucure de muzica de jazz, pe care rareori aveau atunci ocazia să o asculte în concert. Atmosfera asta a durat până prin anii '80, când deja noutatea dispăruse, se cunoșteau între ei și publicul, și muzicienii. Iar acum, elementul acesta al comunicării a dispărut. Tot ceea ce contează este ce se întâmplă pe scenă, vin artiștii, cântă, o fac foarte bine, apoi coboară și urcă alții, asta-i tot. La primele ediții ale festivalului, eu eram printre cei mai amărâți oameni din sală. Pentru că știam că nu mi se vor publica fotografiile cu bărbați cu păr lung, cu barbă, și mulți artiști de jazz cam așa arătau pe atunci. Era Ulinici, de la Iași, nu-ți exagerez domnule, avea un păr cât roata carului, dacă îl prindeai și contra luminii, ieșeau niște fotografii senzaționale. Johnny Răducanu s-a întors din America cu o barbă de-un cot, cu o pălărie pe cap și cu trei banderole pe braț, pe care scria: «America America America!». Așa a apărut pe scenă. Na, acum fă-i poză! Înainte de tipar, trebuia să arăt fotografiile Direcției Presei. «Ce-i asta?». «Păi, e barba lui, cum aveau strămoșii noștri, barbă de bărbat». «Nimic, nu se publică așa ceva!». Am mers acasă și timp de patru ore, cu niște cuțite speciale pentru retușuri, i-am ras barba lui Johnny și a apărut în ziar. A doua zi, cioc-cioc la ușă. Era Johnny. «Ce mi-ai făcut?». «Ce ți-am făcut, Johnny?». Eram prieteni, altfel nu mi-aș fi permis să fac treaba cu barba. «Mi-ai ras barba, barba mea pe care am lăsat-o un an să crească». «Ce ai fi preferat, Johnny, să o las și să nu apari? Așa, ai apărut, trebuie să dai o țuică». Lui Johnny îi plăcea să-l fotografiez, știa când mă urc pe scenă și mă apropii de el, făcea tot felul de măscări. La a doua ediție, am avut în holul Casei Sindicatelor o mare expoziție cu fotografii de la ediția de debut, imagini de pe scenă sau instantanee din culise. Le-au plăcut așa de mult, că plecau cu fotografiile lor de pe pereți. Eu n-am făcut niciodată afaceri cu fotografiile mele, așa că dacă cuiva îi plăcea, cum a fost cazul Aurei Urziceanu, i-o făceam cadou. Mă consider un portretist, îmi place să pozez expresiile de pe chipurile oamenilor, iar artiștii de jazz, care trăiesc intens muzica, sunt o sursă excelentă de fotografie. Încerc să nu mă las furat de muzică, atunci când am aparatul în mâini trebuie să mă concentrez, să fiu atent la fiecare gest, altfel va ieși o poză seacă, doar o reproducere a unui om de pe scenă, fără trăire și fără stare".
Pauza dintre recitaluri se încheie, lumina se stinge și o nouă trupă apare pe scenă. Veteranul fotograf are deja aparatul în mâini, în căutare, gata să fotografieze noi expresii, noi figuri de muzicieni, care poate se vor alătura celorlalte în marea expoziție de portrete pe care o pregătește pentru prima parte a anului viitor.