PUTEREA RUGĂCIUNII

Un miracol la Medjugorje

- Lăudat să fie Iisus! Doamne, îţi mulţumesc pentru nepreţuitul tău dar, pentru faptul că m-ai chemat şi m-ai acceptat în ţinutul sfânt de la Medjugorje, acolo unde Fecioara Maria s-a arătat în 25 iunie 1981, unui grup de şase copii şi unde, în vara acestui an, eu am trăit miracolul vindecării -

O poveste care începe simplu. Prietena şi co­lega mea de serviciu, Margit, a fost în pelerinaj la Medjugorje acum câţiva ani, şi a povestit cu multă dragoste, apoi, cele trăite acolo. Din timp în timp, ne aducea cărţi în limba română, cu mărturii de la Medjugorje. După citirea uneia dintre ele, i-am spus prietenei mele: "Mi s-a pus pe suflet să merg şi eu în pelerinaj la Medjugorje". Menţio­nez că eram suferindă de gonartroză, cu ambii ge­nunchi operaţi de ruptură de menisc, în 2011, la Spi­talul Municipal din Hunedoara, şi eram tre­cută pe lista de aşteptare pentru proteze de ge­nunchi, la o clinică de ortopedie din Cluj.
La vremea aceea, de­plasarea mea se făcea cu ajutorul a două beţe de schi, deoarece nu aveam stabilitate şi putere în picioare, ca să merg, să urc pe scări sau să trec peste mici obstacole, fă­ră sprijin. Despre efort fizic, nici vorbă!
Mă chinuiam, aveam dureri zi şi noapte şi, în momentele mele de me­ditaţie şi rugăciune zi­ceam: "Doamne, ce am fost şi ce-am ajuns!" şi mă rugam lui Dumnezeu să se îndure de mine şi să-mi dea iertare de pă­ca­te şi mântuire, să-mi dea putere să merg mai departe în viaţă, aşa oloagă cum eram. Nu cutezam să mai sper în vindecare...
Iată şi vara anului 2013. Întoarsă acasă de la copii, din concediu, mă întâlnesc din nou cu Margit, Dum­nezeu să-i dea sănătate, care-mi spune că părintele Ioan de la Cristur va fi ghidul spiritual al unui pele­rinaj organizat de un grup de pelerini maghiari din ţinutul secuiesc. Ştiam că dacă voi merge cu acest grup de pelerini, eu voi fi singura româncă şi nu voi pu­tea vorbi şi înţelege niciun cuvânt în ungureşte, dar dorinţa mea de a ajunge la Medjugorje era prea puter­nică pentru a o putea stăvili. La început, când le-am spus alor mei despre intenţia de a merge în pelerinaj, toţi au încercat să mă convingă că nu voi face faţă la căldura mare de acolo, la efortul fizic, la drumul lung de 16 ore, cu autocarul. Erau îngrijoraţi şi mă sfătuiau să am răbdare, să-mi pun proteze, să mă vindec şi apoi să merg în pelerinaj.
La toate argumentele aduse de familie, eu răspun­deam în acelaşi fel: "Dacă am să plec la drum, Dum­nezeu nu mă va lăsa, mă va ajuta". Simţeam şi cre­deam asta cu toată inima mea. Acum ştiu că aveam chemarea să merg în pelerinaj la Medjugorje.
Şi a venit ziua plecării. Drumul a fost lung, obo­sitor, greu, dar a meritat fiecare moment de suferinţă. Odată ajunşi acolo, în oaza aceea de pace, linişte şi frumuseţe, totul s-a schimbat în bine. Am încercat să particip la tot programul pelerinajului. Cu paşi ne­siguri, greoi, cu ajutorul beţelor, singurul neajuns fiind acela că nu mă puteam ţine după ritmul de mers imprimat de conducătorul de grup.
Medjugorje. Doamne, acum am atâtea cuvinte de laudă, de mulţumire, cuvinte care se revarsă ca o cas­cadă în sufletul, în mintea mea, pe foaia albă de hârtie, dar nu vreau să pierd esenţialul, şi anume - minunea, miracolul vindecării mele.
Am plecat dimineaţa, devreme, cu autocarul, până la 1,5 km distanţă de colina apariţiilor, locul unde Fecioara li s-a arătat celor şase copii. De­pla­sarea se făcea pe jos, ritmul de mers era alert, eu păşeam foarte greu, încet, am rămas în urmă. Colega de ca­meră s-a oferit să ră­mână cu mine, i-am mul­ţumit, dar ştiind ce sacrificiu material a fă­cut ca să vină în pe­lerinaj, nefiind si­gu­ră dacă voi putea urca şi pe colină, am rugat-o să meargă cu ceilalţi pelerini din grup, ca să nu rateze escaladarea colinei până la statuia Maicii Domnului şi la Crucea lui Iisus.
Iată-mă singură, dar cu nădejdea în su­flet! Ajung la colină. Mă strecor cu greu, cu beţele, printre pelerinii adunaţi aici. Ajung la poalele dealului. Deja nu mai puteam înainta, de stat jos nici vorbă, în picioare nici atât, de durere. Exista o terasă amenajată, pe care, contra sumei de 5 euro, puteai în­chiria un scaun de plastic alb. M-am aşezat, m-am rugat împreună cu pelerinii. La sfârşit, când unii din­tre ei se pregăteau de plecare, şi eu rămăsesem stin­gheră pe scaun, aud două doamne vorbind româneşte. Intrăm în discuţii şi, la sfârşit, văzându-mă singură şi suferindă, mă întreabă dacă nu vreau să urc şi eu pe colină. Grea întrebare. Le răspund că dacă voi putea urca doar un singur pas pe stânci, voi mulţumi Dom­nului pentru ajutor.
De aici începe minunea! Colina este destul de abrup­tă şi stâncoasă, greu de urcat fără sprijin, chiar şi pentru cei în putere, sănătoşi, iar eu eram cum eram... Am atins prima stâncă cu paşi nesiguri, cu mare efort, ca şi când toată greutatea lumii era pe ume­rii mei. De neputinţă, am început să plâng şi să spun rozariul cu voce tare, ca un strigăt de îndurare: "Bucură-te, Marie, cea plină de har, Domnul este cu tine, Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău, c-ai născut nouă pe Iisus, mântuitorul sufletelor noastre. Sfântă Marie, maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii, acum şi-n ceasul morţii noastre! Amin." Când simţeam că mă părăsesc puterile, ziceam: "Maică Sfântă, nu mă părăsi, ajută-mă să vin la tine, primeşte-mă aşa cum sunt!".
Răspunsul primit a fost pozitiv, de ajutor. Doi pelerini italieni, văzându-mă singură, au spus că sunt o doamnă curajoasă şi s-au oferit să mă ajute să urc mai departe. I-am refuzat politicos, le-am mulţumit, spunându-le şi lor că "Dumnezeu este cu mine". Am continuat singură urcuşul, în lacrimi şi rugăciune.
Am ajuns sus. Fecioara mă aştepta cu braţele deschise, ca o mamă grijulie. I-am mulţumit! Mi-am pus la picioarele Mariei toată viaţa mea, cu bune, cu rele, cu familia mea, cu bucurii, necazuri, cu boală, zicând: "Facă-se voia ta, Măicuţă Sfântă!". Mai sus, la doar câţiva metri, era Crucea lui Iisus. M-am apropiat şi m-am rugat, i-am mulţumit pentru ajutor şi sprijin.
Cred că vindecarea mea a început în momentul în care m-am oferit Fecioarei, cu toată viaţa mea. Din acel moment, am fost cuprinsă de o pace sufletească fără margini. Toate durerile, grijile, neputinţele au dispărut fără urmă. Gura mea murmura cântece re­ligioase, pricesne. Mă simţeam asemenea unui prunc nevinovat, senin, liniştit.
Scăpasem de povară, nu mai eram singură, neaju­torată, Iisus şi Fecioara Maria erau cu mine!
Înainte de a începe să cobor, m-am apropiat de Crucea lui Iisus şi i-am zis: "Iisuse, îţi ofer cârjele mele, fă ce vrei cu ele, că eu nu ştiu ce să mai fac!". Apoi am coborât, minunându-mă de uşurinţa cu care mergeam şi de starea de bine pe care o simţeam. Nu ştiam cât timp trecuse, cât era ceasul, unde şi dacă autocarul mă mai aştepta. Eram parcă pe altă lume, pluteam.
Am zărit la o mică distanţă un taxi, dar treceau mulţi pelerini pe lângă el şi mă temeam că-l vor lua ei. Mă rugam să nu-l ia nimeni, căci nu ştiam cum să chem altul. Minune! Acel taxi părea că mă aşteaptă pe mine!
M-am întors la pensiune cu el. Am ajuns înaintea tuturor. Când m-au văzut, s-au minunat cât de schim­bată eram şi nu le venea a crede că am putut urca pe colină. Atunci am auzit de nenumărate ori cuvântul miracol. Toţi îmi spuneau: "Te-ai vindecat", iar eu le ziceam: "Aleluia, Doamne-ajută!".
Dar ziua era abia la jumătate, urma să mai primesc semne!
După masa de prânz, un pic de odihnă, şi apoi programul comun. Plecăm mai devreme, cu colega de cameră, să cumpărăm suveniruri pentru cei dragi şi pentru cunoscuţi. Îmi uit beţele în cameră. Mă întorc de la uşă după ele. Mergem la magazin, intrăm, cumpărăm fiecare câte ceva, mergem apoi la alt magazin să luăm apă minerală, că era foarte cald, bem, mai facem o sută de paşi, când observ că nu mai am beţele. Eram prea uşoară, eram cu mâinile goale!
Ne întoarcem la magazinul de unde am luat apa. Întrebăm de beţe, nici urmă de ele. Colega îmi sugerează să mergem şi în celălalt magazin, dar eu refuz, zicând că se face târziu şi încep mărturiile la biserică. Luându-mi gândul de la beţe, am zis: "Să dea Dumnezeu să fie de folos celui ce le-a găsit!". Apoi am mers la biserică.
A doua zi, dimineaţa, am mers iarăşi la magazin, mai mult într-o doară, ca să văd dacă nu cumva îmi găsise cineva beţele. Vânzătoarea mi le arată zâmbind: "Astea sunt?" Erau rezemate de zid, unde le lăsasem cu o zi înainte, probabil. Am zis tare şi apăsat: "Aleluia". Mai aveam nevoie de beţe, ca să urc cea­laltă colină, Podbrdo, la crucea lui Iisus. Am urcat-o plină de energie şi entuziasm, spre uimirea grupului şi împreună cu grupul. La ultima staţionare, m-am desprins de grup şi m-am apropiat de Crucea lui Iisus. Mai aveam câteva trepte de urcat, ca să ating cu mâna crucea, dar am aşteptat şi restul grupului, ca să ne rugăm împreună. În acest timp, a trecut pe lângă mine un alt grup - un bărbat şi câteva femei. La un moment dat, bărbatului i s-a făcut rău. Sincer, eu am crezut că a murit, aşa arăta. Era culcat în faţa crucii, părea fără viaţă. I-au ridicat picioarele pentru a ajuta sângele să circule, iar o femeie a zis: "Udaţi-l cu apă". Era inert. Eu am ridicat mâinile din instinct şi, plângând, am zis "Tatăl nostru", fără să-mi dau seama că erau pelerini români. Ştiu doar că am auzit un glas de femeie care a spus "Lăsaţi-l, că e cu Iisus". După aceste cuvinte, cel căzut a deschis ochii, s-a uitat în jur, a încercat să ridice mâna ca să o liniştească pe femeia care era la capul lui. S-a ridicat în şezut, apoi în picioare, uşor, şi a plecat cu grupul, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi acum, la urmă, şi vestea cea mare: de când m-am întors din pelerinaj, nu am mai avut nevoie de beţe. Am foarte multă energie, dau mărturie tuturor celor ce vor să asculte despre pământul sfânt şi binecuvântat, despre minunile petrecute, despre starea de har de acolo, de la Medjugorje.
Celor apropiaţi le spun că eu cred că am fost la porţile Raiului, şi-i îndemn, dacă au ocazia, să facă şi ei un pelerinaj la Medjugorje, spunându-le: "Nu ştiu ce daruri, haruri veţi primi, dar cu siguranţă, veţi fi atinşi de spiritul acestui loc binecuvântat."
Închei, spunând că şi în acest an, 2014, am fost în pelerinaj la Medjugorje, cu acelaşi grup de pelerini, pentru a mulţumi Fecioarei şi lui Iisus pentru vindecare şi pentru toate darurile şi harurile primite.
Mă rog la Iisus să-mi arate care este calea pe care s-o urmez de-acum înainte şi ce trebuie să fac ca semn de mulţumire pentru toate darurile primite. Am convingerea că Dumnezeu îmi va călăuzi paşii mai departe pe calea dreptei credinţe!
Iisus fie lăudat! În veci de veci! Amin. Doamne ajută!
Cu credinţă şi evlavie,

MARIANA POP - Hunedoara