Concertul a început, se simt de departe vibraţiile, tobele şi apoi chitara electrică. Mă grăbesc spre scenă. Sunetul e din ce în ce mai puternic. Îmi fac loc până în primul rând şi trag aer în piept: sunt la un concert de rock and roll! Se cântă vârtos, fără siropuri, cu doi suedezi la bas şi tobe, un chitarist de marcă, Nuţu Olteanu, şi, alături de ei, magnetizând publicul, vocea inconfundabilă a lui Cristi Minculescu. Stăpân pe scenă, bucuros să se afle acolo, pe un nou drum. Au trecut cinci ani de la precedenta sa întâlnire cu cititorii "Formulei AS", perioadă a marilor decizii din cariera şi din viaţa sa, ani în care s-a despărţit de trupa a cărei emblemă fusese timp de 31 de ani, şi s-a mutat, împreună cu soţia sa, în Germania.
"Mai greu, atunci când pleci definitiv din ţara ta, nu este să te adaptezi acolo, ci să te rupi de ceea ce ai lăsat în urmă"
- Cum s-a adaptat un om sentimental ca tine, într-o ţară conservatoare şi rece, aşa cum e Germania?
- Regensburg e un oraş extraordinar de frumos, plin de istorie. Îmi aminteşte de Sibiu sau de Sighişoara şi, în plus, e riveran Dunării. Este oraşul în care m-am născut a doua oară, după operaţie. Mai întâi, trebuia să fiu aproape de medicii care m-au salvat, pentru controale, apoi, am discutat cu copiii, cu soţia mea, şi am decis să ne mutăm acolo. Ea ştia că voi propune asta, însă nu ştia când. Nu s-a bucurat, n-a fost o decizie uşoară. Am lăsat în ţară oameni pe care-i iubeam, îi iubim în continuare, dar de la distanţă. Am fost plăcut surprins de cât de bine am fost primiţi acolo de către nemţi, nici vorbă de răceala lor proverbială. În plus, la Regensburg trăiesc şi muncesc mulţi români, ne întâlnim la câte o masă, o petrecere. Eu merg mai mult pentru plăcerea de a povesti, plăcerile culinare şi viticole le-am depăşit demult. Rodica, soţia mea, s-a acomodat foarte repede, ea este pe jumătate austriacă, aşa că vorbeşte bine limba. În plus, e o persoană veselă, sociabilă, optimistă, veritabil Săgetător, eu sunt circumspect şi pesimist, adică un optimist bine informat. Plec des din oraş, fie la Stockholm, unde lucrez la piese cu Nuţu şi cu băieţii, fie în ţară, pentru concerte. Mai greu, atunci când pleci definitiv din ţara ta, nu este să te adaptezi acolo, ci să te rupi de ceea ce ai lăsat în urmă. Mie mi-a luat vreo trei luni pentru a scăpa de automatismele zilnice de aici. M-a ajutat faptul că ştiam limba germană. În copilărie, am avut doică germană, de la ea am învăţat şi limba, şi mentalitatea, şi concepte precum punctualitate, ordine. Era adepta unui stil mai spartan, amabilă, dar rece, severă. Fusese căsătorită cu un ofiţer care murise în luptele de la Stalingrad. Părinţii mei au apreciat educaţia pe care mi-a dat-o şi au luat-o alături de familie, când ne mai mutam dintr-un oraş în altul. După ce a murit, săraca, am derapat spre mentalităţile balcanice.
Euforia începuturilor
- Da, tata lucra în domeniul finanţe-bănci şi se muta cu serviciul dintr-un oraş în altul. Nu-mi plăcea deloc, cum îmi făceam undeva prieteni, trebuia să-i părăsesc şi să plec. Partea bună era că mă acomodam repede şi-mi găseam imediat noi prieteni. La 11 ani, m-am mutat cu familia la Craiova, şi acolo am rămas, până am plecat la liceu, la Bucureşti. Tata primise la Bucureşti o casă şi, după doi ani, am venit şi noi. Îl vedeam destul de rar pe tata, era mai mereu plecat în deplasări. Ne-am mutat în cartierul Tei, dar preţul plătit a fost mare, a trebuit să renunţ la strânsele legături, la prieteniile legate în Craiova. Am mers la Liceul "Mihai Viteazul", unde am fost imediat acceptat, cu miştourile de rigoare, dar foarte elegante, legate de vorbirea mea cu perfectul simplu. Se amuzau mai ales când spuneam "ei fură". Am legat imediat prietenii şi este emoţionant când mă întâlnesc acum, la concerte, cu foştii colegi. Mai şi chiuleam cu ei, dar n-am fost un rebel în liceu, mă ghidam după principiul - profesorul are întotdeauna dreptate. Mă atrăgeau materiile umaniste, literatură, limbi străine, istorie. Cu matematica, chimia, fizica nu mă împăcam. Şi totuşi, am dat şi am intrat la Facultatea de Hidrotehnică, aşa era pe atunci, urmai tradiţia familiei, indiferent de înclinaţiile tale. Când am început să cânt, am simţit că mi-am găsit vocaţia. Am luat prima sesiune, apoi nu m-am mai dus la facultate. Când le-am spus alor mei, a fost supărare mare în familie. Însă, aşa cum spune şi zodia mea, Capricorn, trebuie să fac ca mine.
"Credeam că voi cânta întreaga viaţă în Iris"
Cu Iris în turneu, în anii '80
- Nu mi-a plăcut niciodată să ies în faţă, să atrag toate privirile când intru undeva. Sunt mai taciturn, am o carapace şi nu mă deschid în faţa oricui. Pot să mă simt singur, înconjurat de o mie de oameni, sau extraordinar, alături de un singur prieten de calitate. Am început să cânt datorită talentului meu imitativ, încercam să cânt precum idolii mei. Mă pricepeam la asta, însă, la un moment dat, mi-am spus că trebuie să aleg: să cânt ca mine sau ca ei. Asta nu ştiu dacă am reuşit. Eu n-am studii, tehnică, cânt cum îmi vine, din inimă. După ce Iris s-a despărţit de Sorin Chifiriuc, am apărut alături de ei pentru prima oară pe o scenă de club, pe 15 februarie 1980. Am început cu Bună seara, prieteni!, exact cum mă adresez şi acum publicului. Nu am avut trac, pentru că repetasem câte 5-6 ore pe zi, am urcat pe scenă ca panzerele, cu lecţia bine învăţată, ca la un examen pe care ştii că o să-l iei. Apoi, în toţi anii ce au urmat, indiferent de schimbările din cadrul trupei, am încercat să avem grijă de numele de Iris, de ceea ce înseamnă el pentru fani.
- Mulţi îşi imaginează că viaţa de turneu a unei trupe celebre de rock era un carusel de aventuri şi de distracţii...
- Lumea citea ce dezastre făceau trupele mari din afară şi îşi imagina că la fel suntem şi noi. Nu era nici pe departe aşa ceva, nu la gradul de oboseală la care se desfăşurau turneele. Trebuia să fii în foarte bună stare fizică şi să stai bine şi cu scufa, cu capul, să ştii în ce te-ai băgat. Eram în turneu câte 200 de zile pe an, plus vreo sută de zile petrecute la mare, cu concerte zilnice. Ce ne ajuta să rezistăm era reacţia publicului, faptul că îl simţeam alături de noi. Când ajungeam într-un oraş, aveam trei sau patru concerte în acea zi, apoi plecam mai departe. Primul concert era pe la 10-11 dimineaţa, la garnizoana oraşului. La ora aia, vocea nu merge prea bine, la mine funcţionează cel mai bine după 11 noaptea, dar unde să cânţi aşa de târziu? Resimţeam cu toţii o oboseală fizică şi psihică, iar eu eram cel mai expus, trebuia să fiu tot timpul atent, dacă răceam, trebuia să anulăm concertul, ceea ce s-a întâmplat foarte rar. La început, trăiam o stare latentă de spaimă, apoi a dispărut şi am ajuns nu la dezinvoltură, dar la un autocontrol care-mi permitea să merg lejer înainte. Am ales varianta pe invers. Văzusem staruri rock de afară umblând cu fularul şi vara la gât. Am râs, dar am înţeles că, protejându-te excesiv, te slăbeşti şi nu-ţi faci bine. Aşa că am mers pe risc, am fumat, am mâncat îngheţată, chestii uluitoare ce trebuie aplicate precum cartea tehnică a unei maşini. După operaţie, însă, lucrurile s-au schimbat, medicii mi-au recomandat să mă protejez, iar eu nu aveam cum. Cel mai greu îmi era să cânt în frig, cântam prin fular, nu mi se putea asigura înainte şi după concert vestiar încălzit. Nu mai puteam, medical vorbind, continua ca înainte, nu mai merita riscul. Înainte, cântam oriunde, oricând, chiar şi în locuri ce nu ne onorau, însă partea pecuniară nu mai justifica tot acest efort.
"Nu m-am certat cu nimeni şi băieţii din Iris nu au nicio vină pentru plecarea mea, le doresc să ducă mai departe cu bine numele trupei"
În concert la Vama Veche
Un supergrup rock
- Nu mi-a fost în niciun caz uşor, pentru că eu credeam că voi cânta toată viaţa sub numele de Iris, cel mai mişto nume de trupă din lume. Am plecat dintr-o trupă ai cărei componenţi ieşeau an de an pe primul loc în topurile instrumentiştilor de rock. Nu m-am certat cu nimeni şi băieţii din Iris nu au nicio vină pentru plecarea mea, le doresc să ducă mai departe cu bine numele trupei. Eu multă vreme am tras de mine să nu văd ce-i în jur, ce se întâmplă în societatea noastră şi în lumea muzicală. Să nu văd că trăim într-un capitalism de cumetrie, că suntem înconjuraţi de amatorism, de obscenitate, că scara valorilor e răsturnată, că e mai mult show decât business, că activitatea trupei este decalibrată, sub calitatea numelui. Am acceptat să fac nişte compromisuri, dar linia de demarcaţie e foarte subţire, pentru că ajungi să faci compromisuri până la a te compromite şi pe tine, şi nu am vrut asta. Eu cheltui bani pentru a rămâne în viaţă, iar în România nu prea mai poţi rezista financiar ca muzician rock. Trebuie să ai un coafor, ceva, o altă sursă de venit. Eu mi-am dorit să fac ceea ce ştiu mai bine, să cânt, nu altceva. Când toate astea mi-au apărut în faţă cu limpezimea unui râu de munte, nu am putut să mă prefac că nu le mai văd, să disimulez, să fiu fals.
"Îmi lipseşte, până la durerea fizică, Universitatea Craiova"
- Da, au reapărut, după ce am încetat să iau pastilele de dureri. Citesc şi mă uit la filme documentare despre cel de-al doilea război mondial. Încerc să înţeleg cum de a venit la putere dementul ăla, într-o ţară în care toţi înţelegeau unde se va ajunge. Care au fost mecanismele premergătoare declanşării războiului care a luat viaţa a 57 de milioane de oameni. Sunt lucruri ilogice, împotriva firii, însă cine uită ce s-a întâmplat riscă să repete, la alt nivel, nenorocirea. Cred că dacă nu mă apucam de cântat, aş fi fost comentator sportiv sau istoric. Mi-ar fi plăcut să am acces la arhive, să aflu adevărata istorie a lumii, nu ceea ce ni se spune, la modul telegrafic. Noaptea mai citesc poezie, Labiş, Bacovia, mai ascult muzică. Dar tot legendelor cu care am crescut le-am rămas fidel, e greu să mă mai scoată ceva din pantofi. Cu toată tehnologia modernă, nu cred că în 2050 se va asculta muzica anilor 2010 aşa cum acum, încă, se ascultă muzica anilor '60.
- Ce îţi lipseşte cel mai mult din România?
- Îmi lipseşte, până la durerea fizică, Universitatea Craiova. Rămâne o mare iubire, cel mai emoţionant şi mai frumos episod din istoria fotbalului românesc, la nivel de club. Îmi amintesc cum într-o zi mergeam cu unchiul meu pe stradă şi-l întrebam: "Nea Puiule, ce se întâmplă?". În jurul nostru, oamenii agitau steaguri, îşi strigau fericirea. Ştiinţa (doi ani mai târziu, în '66, şi-a schimbat numele în Universitatea) promovase în prima divizie. Unchiul meu m-a luat cu el la meciuri, şi pe stadion am înţeles nebunia aia frumoasă, m-am ataşat de echipă. L-am cunoscut pe Balaci, pe ceilalţi, veneau cu toţii să-şi repare Daciile la service-ul unchiului, cel mai bune service auto din Oltenia. Iar Oblemenco era vecin cu noi, pe "Dezrobirii". Îi vedeam ca pe nişte regi, legende, cum i-am perceput mai târziu pe cei din Led Zeppelin. Însă se comportau ca nişte oameni normali, fără figuri în cap. Dau filmul înapoi şi nu-mi vine să cred că eu sunt aici, iar mulţi dintre eroii copilăriei mele, cei ce m-au fascinat cu golurile, cu fentele lor, nu mai trăiesc. Şi că echipa nu mai există.
- Pentru mine, rock-ul a fost şi va rămâne totul. Revederea cu Nuţu mi-a amintit că, dacă nu erau ei trei, cei ce au fondat Iris-ul, nici eu nu aveam cum să ajung aici. Avem amintiri grozave împreună. Nu cred că a mai făcut nimeni ce făceam noi şi nici nu o să mai facă. A rămas o pagină frumoasă în istoria muzicii româneşti şi asta contează foarte mult pentru mine. Ce mai contează mult pentru mine este faptul că, la concertele pe care le avem acum, vin şi cei de vârsta noastră, care ne ştiu de atâţia ani, dar şi puştani care nu erau încă născuţi în anii '80. Ne ştiu din poveştile părinţilor şi vin să se bucure la concertele noastre. E uluitor, asta înseamnă că nu am făcut degeaba tot ceea ce am făcut.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
