CRISTI MINCULESCU: "Pentru mine, rock-ul a fost și rămâne totul"

Un Capricorn în exil

Concertul a început, se simt de departe vibra­țiile, tobele și apoi chitara electrică. Mă gră­besc spre scenă. Sunetul e din ce în ce mai puternic. Îmi fac loc până în primul rând și trag aer în piept: sunt la un concert de rock and roll! Se cântă vârtos, fără siropuri, cu doi suedezi la bas și tobe, un chitarist de marcă, Nuțu Olteanu, și, ală­turi de ei, mag­netizând publicul, vocea inconfundabilă a lui Cristi Minculescu. Stăpân pe scenă, bucuros să se afle acolo, pe un nou drum. Au trecut cinci ani de la pre­cedenta sa întâlnire cu cititorii "For­mu­lei AS", perioadă a marilor deci­zii din cariera și din viața sa, ani în care s-a despărțit de trupa a cărei em­blemă fusese timp de 31 de ani, și s-a mutat, împreună cu soția sa, în Germania.

"Mai greu, atunci când pleci definitiv din țara ta, nu este să te adaptezi acolo, ci să te rupi de ceea ce ai lăsat în urmă"

- Cum s-a adaptat un om sen­ti­mental ca tine, într-o țară conser­va­toare și rece, așa cum e Germa­nia?

- Regensburg e un oraș extraordinar de frumos, plin de istorie. Îmi amintește de Sibiu sau de Sighi­șoa­ra și, în plus, e riveran Dunării. Este orașul în care m-am născut a doua oară, după operație. Mai întâi, trebuia să fiu aproape de medicii care m-au salvat, pentru controale, apoi, am discutat cu copiii, cu soția mea, și am decis să ne mutăm acolo. Ea știa că voi pro­pune asta, însă nu știa când. Nu s-a bucurat, n-a fost o decizie ușoară. Am lăsat în țară oameni pe care-i iubeam, îi iubim în continuare, dar de la distanță. Am fost plăcut surprins de cât de bine am fost primiți aco­lo de către nemți, nici vorbă de răceala lor proverbială. În plus, la Regensburg trăiesc și muncesc mulți ro­mâni, ne întâlnim la câte o masă, o petrecere. Eu merg mai mult pentru plăcerea de a povesti, plăcerile culi­nare și viticole le-am depășit demult. Rodica, soția mea, s-a acomodat foarte repede, ea este pe jumătate aus­triacă, așa că vorbește bine limba. În plus, e o per­soană veselă, sociabilă, optimistă, veritabil Săgetător, eu sunt circumspect și pesimist, adică un optimist bine informat. Plec des din oraș, fie la Stockholm, unde lucrez la piese cu Nuțu și cu băieții, fie în țară, pentru concerte. Mai greu, atunci când pleci defi­nitiv din țara ta, nu este să te adaptezi acolo, ci să te rupi de ceea ce ai lăsat în urmă. Mie mi-a luat vreo trei luni pentru a scăpa de automatismele zil­nice de aici. M-a ajutat faptul că știam limba ger­ma­nă. În copilărie, am avut doică germană, de la ea am învățat și limba, și mentalitatea, și concepte precum punctualitate, ordine. Era adepta unui stil mai spartan, amabilă, dar rece, severă. Fusese că­să­torită cu un ofițer care murise în luptele de la Sta­lingrad. Părinții mei au apreciat educația pe care mi-a dat-o și au luat-o alături de familie, când ne mai mutam dintr-un oraș în altul. După ce a mu­rit, săraca, am derapat spre mentalitățile balcanice.

- Se poate spune că ești obișnuit cu o viață no­madă, cu mutările, încă din copi­lărie...

- Da, tata lucra în domeniul finanțe-bănci și se muta cu serviciul dintr-un oraș în altul. Nu-mi plă­cea deloc, cum îmi făceam undeva prieteni, trebuia să-i părăsesc și să plec. Partea bună era că mă acomo­dam repede și-mi găseam imediat noi prieteni. La 11 ani, m-am mutat cu familia la Cra­iova, și acolo am ră­mas, până am plecat la liceu, la București. Tata primi­se la București o casă și, după doi ani, am venit și noi. Îl vedeam destul de rar pe tata, era mai mereu plecat în deplasări. Ne-am mutat în cartierul Tei, dar prețul plătit a fost mare, a trebuit să renunț la strânsele legă­turi, la priete­niile legate în Craiova. Am mers la Liceul "Mihai Viteazul", unde am fost imediat acceptat, cu miș­tou­rile de rigoare, dar foarte elegante, legate de vorbirea mea cu perfectul simplu. Se amuzau mai ales când spuneam "ei fură". Am legat imediat prietenii și este emoționant când mă întâlnesc acum, la concerte, cu foștii colegi. Mai și chiuleam cu ei, dar n-am fost un rebel în liceu, mă ghidam după principiul - profe­sorul are întotdeauna dreptate. Mă atrăgeau materiile umaniste, literatură, limbi străine, istorie. Cu mate­ma­tica, chimia, fizica nu mă împăcam. Și totuși, am dat și am intrat la Facultatea de Hidrotehnică, așa era pe atunci, urmai tradiția familiei, indiferent de înclinațiile tale. Când am început să cânt, am simțit că mi-am gă­sit vocația. Am luat prima sesiune, apoi nu m-am mai dus la facul­tate. Când le-am spus alor mei, a fost supărare ma­re în familie. În­să, așa cum spune și zodia mea, Ca­pri­corn, trebuie să fac ca mine.

"Credeam că voi cânta întreaga viață în Iris"

- Când ai început să ai succes, cum te-ai împăcat cu statutul de star rock?

- Nu mi-a plă­cut niciodată să ies în față, să atrag toa­te privirile când intru undeva. Sunt mai taciturn, am o cara­pace și nu mă deschid în fața ori­cui. Pot să mă simt singur, înconjurat de o mie de oameni, sau extraor­dinar, alături de un singur prieten de calitate. Am început să cânt da­torită talentului meu imitativ, în­cer­cam să cânt precum idolii mei. Mă pricepeam la asta, însă, la un moment dat, mi-am spus că tre­buie să aleg: să cânt ca mine sau ca ei. Asta nu știu dacă am reușit. Eu n-am studii, tehnică, cânt cum îmi vine, din inimă. După ce Iris s-a despărțit de Sorin Chifiriuc, am apă­rut alături de ei pentru prima oară pe o scenă de club, pe 15 februarie 1980. Am început cu Bună seara, prieteni!, exact cum mă adresez și acum publicului. Nu am avut trac, pentru că repetasem câte 5-6 ore pe zi, am urcat pe scenă ca panzerele, cu lecția bine în­vățată, ca la un examen pe care știi că o să-l iei. Apoi, în toți anii ce au urmat, indiferent de schim­bările din cadrul trupei, am încercat să avem grijă de numele de Iris, de ceea ce înseamnă el pentru fani.

- Mulți își imaginează că viața de turneu a unei trupe celebre de rock era un carusel de aventuri și de distracții...

- Lumea citea ce dezastre făceau trupele mari din afară și își imagina că la fel suntem și noi. Nu era nici pe departe așa ceva, nu la gradul de oboseală la care se desfășurau turneele. Trebuia să fii în foarte bună sta­re fizică și să stai bine și cu scufa, cu capul, să știi în ce te-ai băgat. Eram în turneu câte 200 de zile pe an, plus vreo sută de zile petrecute la mare, cu concerte zil­nice. Ce ne ajuta să rezistăm era reacția publicului, faptul că îl simțeam alături de noi. Când ajungeam într-un oraș, aveam trei sau patru concerte în acea zi, apoi plecam mai departe. Primul concert era pe la 10-11 dimineața, la garnizoana orașului. La ora aia, vocea nu merge prea bine, la mine funcționează cel mai bine după 11 noaptea, dar unde să cânți așa de târziu? Re­simțeam cu toții o oboseală fizică și psihică, iar eu eram cel mai expus, trebuia să fiu tot timpul atent, da­că răceam, trebuia să anulăm concertul, ceea ce s-a în­tâmplat foarte rar. La început, trăiam o stare latentă de spaimă, apoi a dispărut și am ajuns nu la dezin­vol­tură, dar la un autocontrol care-mi permitea să merg lejer înainte. Am ales varianta pe invers. Văzu­sem sta­ruri rock de afară umblând cu fularul și vara la gât. Am râs, dar am înțeles că, protejându-te excesiv, te slă­bești și nu-ți faci bine. Așa că am mers pe risc, am fumat, am mâncat înghețată, ches­tii uluitoare ce tre­buie aplicate pre­cum cartea tehnică a unei ma­șini. După operație, însă, lucrurile s-au schimbat, medicii mi-au reco­mandat să mă protejez, iar eu nu aveam cum. Cel mai greu îmi era să cânt în frig, cântam prin fular, nu mi se putea asigura înainte și după concert ves­tiar încălzit. Nu mai puteam, medical vorbind, con­ti­nua ca înainte, nu mai merita riscul. Înainte, cântam oriunde, oricând, chiar și în locuri ce nu ne onorau, însă partea pecuniară nu mai justifica tot acest efort.

"Nu m-am certat cu nimeni și băieții din Iris nu au nicio vină pentru plecarea mea, le doresc să ducă mai departe cu bine numele trupei"

- Despărțirea de Iris s-a petrecut în cele mai decente, mai civilizate con­diții, spre cinstea voastră. Fanii sunt însă și acum un pic nedumeriți de ceea ce s-a întâmplat.

- Nu mi-a fost în niciun caz ușor, pentru că eu credeam că voi cân­ta toată viața sub nu­mele de Iris, cel mai mișto nume de trupă din lume. Am plecat dintr-o trupă ai cărei com­ponenți ieșeau an de an pe primul loc în topurile instru­mentiștilor de rock. Nu m-am certat cu nimeni și băieții din Iris nu au nicio vină pentru pleca­rea mea, le doresc să ducă mai departe cu bine numele tru­pei. Eu multă vre­me am tras de mine să nu văd ce-i în jur, ce se întâmplă în societatea noastră și în lumea muzicală. Să nu văd că trăim într-un capitalism de cumetrie, că suntem înconjurați de ama­torism, de obsceni­ta­te, că scara valo­rilor e răstur­nată, că e mai mult show de­­cât business, că ac­ti­vi­tatea trupei este decalibrată, sub cali­tatea numelui. Am acceptat să fac niște compromi­suri, dar linia de de­marcație e foarte subțire, pen­tru că ajungi să faci com­promisuri până la a te compro­mite și pe tine, și nu am vrut asta. Eu cheltui bani pen­tru a rămâne în via­ță, iar în România nu prea mai poți rezista financiar ca muzician rock. Trebuie să ai un coafor, ceva, o altă sur­să de venit. Eu mi-am dorit să fac ceea ce știu mai bine, să cânt, nu altceva. Când toate astea mi-au apărut în față cu limpezimea unui râu de munte, nu am putut să mă prefac că nu le mai văd, să disimulez, să fiu fals.

"Îmi lipsește, până la durerea fizică, Universitatea Craiova"

- Mai ai insomnii, cum îți petreci nopțile?

- Da, au reapărut, după ce am încetat să iau pasti­lele de dureri. Citesc și mă uit la filme documen­tare despre cel de-al doilea război mondial. Încerc să înțe­leg cum de a venit la putere dementul ăla, într-o țară în care toți înțelegeau unde se va ajunge. Care au fost mecanismele premergătoare declanșării războiului care a luat viața a 57 de milioane de oameni. Sunt lu­cruri ilogice, împotriva firii, însă cine uită ce s-a în­tâmplat riscă să repete, la alt nivel, nenorocirea. Cred că dacă nu mă apucam de cântat, aș fi fost comentator sportiv sau istoric. Mi-ar fi plăcut să am acces la arhi­ve, să aflu adevărata istorie a lumii, nu ceea ce ni se spune, la modul telegrafic. Noaptea mai citesc poezie, Labiș, Bacovia, mai ascult muzică. Dar tot legendelor cu care am crescut le-am rămas fidel, e greu să mă mai scoată ceva din pantofi. Cu toată tehnologia mo­dernă, nu cred că în 2050 se va asculta muzica anilor 2010 așa cum acum, încă, se ascultă muzica anilor '60.

- Ce îți lipsește cel mai mult din România?

- Îmi lipsește, până la durerea fizică, Universitatea Craiova. Rămâne o mare iubire, cel mai emoționant și mai frumos episod din istoria fotbalului românesc, la nivel de club. Îmi amintesc cum într-o zi mergeam cu unchiul meu pe stradă și-l întrebam: "Nea Puiule, ce se întâmplă?". În jurul nostru, oamenii agitau stea­guri, își strigau fericirea. Știința (doi ani mai târziu, în '66, și-a schimbat numele în Universitatea) promo­vase în prima divizie. Unchiul meu m-a luat cu el la meciuri, și pe stadion am înțeles nebunia aia frumoa­să, m-am atașat de echipă. L-am cunoscut pe Balaci, pe ceilalți, veneau cu toții să-și repare Daciile la ser­vice-ul unchiului, cel mai bune service auto din Olte­nia. Iar Oblemenco era vecin cu noi, pe "Dezro­birii". Îi vedeam ca pe niște regi, legende, cum i-am perceput mai târziu pe cei din Led Zeppelin. Însă se comportau ca niște oameni normali, fără figuri în cap. Dau filmul înapoi și nu-mi vine să cred că eu sunt aici, iar mulți dintre eroii copilăriei mele, cei ce m-au fasci­nat cu golurile, cu fentele lor, nu mai trăiesc. Și că echipa nu mai există.

- Probabil că ai avut parte de un val de amintiri și de nostalgii și când ai început lucrul cu noua trupă, alături de vechiul tău coleg din anii '80, Nuțu Olteanu...

- Pentru mine, rock-ul a fost și va rămâne totul. Revederea cu Nuțu mi-a amintit că, dacă nu erau ei trei, cei ce au fondat Iris-ul, nici eu nu aveam cum să ajung aici. Avem amintiri grozave împreună. Nu cred că a mai făcut nimeni ce făceam noi și nici nu o să mai facă. A rămas o pagină frumoasă în istoria muzicii românești și asta contează foarte mult pentru mine. Ce mai contează mult pentru mine este faptul că, la concertele pe care le avem acum, vin și cei de vârsta noastră, care ne știu de atâția ani, dar și puștani care nu erau încă născuți în anii '80. Ne știu din poveștile părinților și vin să se bucure la concertele noastre. E uluitor, asta înseamnă că nu am făcut degeaba tot ceea ce am făcut.