De 114 ani, Academia Suedeză şi-a făcut o tradiţie din imposibilitatea de a se ghici numele laureatului Nobel pentru literatură. Cotele de la casele de pariuri nu prea au relevanţă (anul acesta, Mircea Cărtărescu al nostru avea aceeaşi cotă cu Milan Kundera, mai bună decât cele ale lui Umberto Eco, Amos Oz şi Salman Rushdie). Nume mari ale literaturii contemporane, cu opere de o valoare universal apreciată, trec anual de pe o listă de favoriţi pe alta, până dispar în mod natural, fără să fi primit mult râvnitul premiu. Oricât s-ar lua în calcul criterii geografice, politice, de gen, ecuaţia care duce la desemnarea câştigătorului rămâne o enigmă şi naşte frustrări naţionale. Franţa are de joia trecută încă un prilej de mândrie: e ţara cu cei mai mulţi laureaţi Nobel pentru literatură - 15, urmată de SUA, cu 10, Marea Britanie, cu 9 şi Germania, cu 8. Asta deşi, după câte am citit, literatura franceză nu pare a fi într-o perioadă fastă, comparativ cu cea anglo-saxonă sau cea de limbă spaniolă. Dacă n-ar dezlănţui atâtea patimi, Nobelul pentru literatură ar putea fi doar un simpatic joc de societate pentru literaţi şi cititori care aşteaptă - şi au - în mai fiecare an, parte de o surpriză.
Am fost şi eu, fireşte, surprinsă, la anunţarea premiatului 2014. În primul rând, fiindcă sunt numai 6 ani de când Franţa şi-a adjudecat Nobelul, prin J.M.G. Le Clézio. Apoi, fiindcă, dacă tot voiau un francez, îl aveau de ani buni printre nominalizaţi pe Michel Tournier - un scriitor excepţional. În sfârşit, tot am oftat uşurată, că numele mi-e cunoscut şi că am apucat să-i citesc nişte romane. Patrick Modiano a putut fi citit în româneşte, încă din 1975, când a apărut în colecţia "Globus" a Editurii Univers romanul "Bulevardele de centură", în traducerea Liviei Storescu. Mai am în bibliotecă încă trei cărţi ale lui: "Micuţa Bijou", tradusă de Dan Rădulescu, la Humanitas în 2003, "Dora Bruder", tradusă de Simona Brânzaru, la RAO, în 2006 şi "În cafeneaua tinereţii pierdute", tradusă de C. Abăluţă, la ART, în 2010. Sunt sigură că vor fi rapid, poate chiar până la Târgul Gaudeamus, reeditate cu banderolă, după cum cred că vor fi traduse şi alte titluri din cele 28 de romane scurte, sub 200 de pagini, publicate la Gallimard, din doi în doi ani (ultimele sunt "Iarba nopţilor" - 2012 şi "Ca să nu te pierzi prin cartier", chiar toamna aceasta). Pe lângă aceste microistorii, care alcătuiesc o operă serială şi oarecum monocordă, cu aceeaşi geografie urbană pariziană şi personaje recurente, Modiano a mai scris, între 1974-2009, opt scenarii pentru filme franţuzeşti, dar şi literatură pentru copii. Originalitatea operei romaneşti constă în tematica "inactuală", axată în special pe anii tulburi ai războiului al doilea şi ai Ocupaţiei Parisului, reconstituiţi într-o dimensiune imaginară impresionantă, dar şi în scriitura "clasică" sau "retro", într-o vreme a experimentelor de tot felul. Există în romanele lui şi o importantă componentă autobiografică. A fost considerat un precursor al autoficţiunii (atât de la modă azi şi printre tinerii scriitori români), dar el a respins categoric ideea. Naratorul la persoana I din cărţile lui, deşi se numeşte adesea chiar Patrick sau Patoche, nu vorbeşte despre sine, nu e egocentric, ci totdeauna în empatie cu personajele pe urma cărora porneşte, pentru a le resuscita dintr-un destin anonim, uitat, legat de sumbrii ani '40, când el încă nu se născuse. Fiind vorba de un raport atât de special al operei cu biografia scriitorului, o să rezum pentru dvs. ceea ce am aflat despre noul laureat Nobel.
Patrick Modiano s-a născut în 1945, dintr-un tată a cărui familie sefardă, originară din Salonic, se stabilise, după peregrinări în Italia şi Egipt, la Paris, pe la începutul secolului XX. Acest tată, Albert, îmbogăţit de război din afaceri necurate, colaboraţionist sub Ocupaţie, se însurase, în 1942, cu o dansatoare şi actriţă de cabaret de origine flamandă, Luisa, care lucrase apoi şi ea ca traducătoare pentru nemţi. Pe lângă Patrick, soţii Modiano au mai avut un băiat, Rudy, născut în 1947, dar nu le-a prea păsat de copii, abandonându-i pe la rude. Băieţii au stat un timp şi la o prietenă a Luisei, membră a unei bande de interlopi, până când gazda le-a fost arestată. Trauma cea mare a lui Patrick a fost însă, pe lângă lipsa de iubire părintească, moartea de leucemie, în 1957, a lui Rudy, fratele care conta pentru el cât o familie. Avea 12 ani şi rămăsese singur. Părinţii, divorţaţi între timp, îl plasează în internate şcolare. La 17 ani, adolescentul rupe orice relaţie cu tatăl său, despre al cărui trecut ruşinos aflase (Albert Modiano va muri în 1977, în condiţii neelucidate, iar unicul fiu nici nu vrea să ştie unde e îngropat). Toate acestea sunt povestite în singurul lui roman strict autobiografic, "Pedigree", din 2005, dedicat lui Rudy, ca şi alte opt romane anterioare. După bacalaureat, Patrick frecventează sporadic Facultatea de Litere de la Sorbona, fără să o termine, fiindcă între timp avusese loc întâlnirea crucială cu Raymond Queneau, care-l îndemnase să scrie şi îl introdusese în lumea literară. Modiano debutează în 1968, cu "La Place de l'Etoile", un roman mordant şi provocator, despre antisemitism şi colaboraţionism, într-o vreme în care se cultiva mitul eroic al Rezistenţei francezilor în timpul Ocupaţiei germane. Tânărul de 23 de ani, foarte înalt şi frumos, devine, în ciuda timidităţii şi modestiei, o persoană publică, mai ales după ce romanul de debut e distins cu două importante premii. Numele lui începe să conteze pe eşichierul literaturii franceze contemporane, ba chiar ocupă un loc central, odată cu Premiul Goncourt, obţinut în 1978, pentru romanul "Strada prăvăliilor întunecoase". Şi în viaţa particulară îi merge bine: însurat în 1970, are două fiice, Zina, născută în 1974, şi Marie, născută în 1978, pentru care el şi soţia lui sunt părinţi afectuoşi, într-o familie armonioasă. Trăieşte din scris, având satisfacţii şi cumulând premii, care în Franţa chiar au efect de piaţă şi prestigiu. În 1996, obţine Marele Premiu Naţional de literatură pentru ansamblul operei, în 1997 romanul "Dora Bruder" are un succes spectaculos şi e tradus în numeroase ţări. În 2013, în colecţia "Quarto", de la Gallimard, sunt adunate, într-un volum cu 1100 de pagini de text + 60 de fotografii şi documente, o mare parte din romanele lui. Patrick Modiano e pe cale de a deveni "un clasic". Opera lui e deja introdusă în studiul academic şi constituie subiectul a numeroase exegeze. Se poate spune, ţinând seama şi de recentul Nobel, că destinul i-a fost favorabil la maxim copilului neiubit de odinioară, care nici nu visa la glorie. Dar care a fost în stare să creeze un univers literar propriu, marcat de un raport personal între real şi ficţiune, cu o componentă "poliţistă" ce ţine cititorul în priză (în majoritatea romanelor, naratorul întreprinde o anchetă în necunoscut, pentru a afla povestea unor anonimi prinşi în angrenajele Istoriei din perioade uitate). Indiferenţa la prezent a lui Modiano, serioasa documentare pentru perioada tinereţii părinţilor săi, dorinţa de înrădăcinare într-o identitate în vremuri de teamă şi incertitudine, toate îi vin din istoria familială, îi hrănesc imaginarul şi îl fac "să trăiască vieţi care nu sunt ale lui". Polemic cu miturile vechii Franţe, câştigând cu timpul în densitate alegorică, folosind o frază clară, ce nu se pierde în ceţuri metaforice, romancierul Modiano îşi apropriază destinele unor victime, îşi interiorizează marasmele secolului trecut, prin talentul de povestitor care poate învia morţii şi îi poate face auziţi de dincolo de uitare, în prezentul amnezic. Cărţile lui sunt cu atât mai convingătoare şi mai emoţionante cu cât naratorul recunoaşte imposibilitatea de a spune totul despre o viaţă care rămâne misterioasă, cu zone de umbră, în care şi imaginaţia bâjbâie, lăsând în suspans inexplicabilul. "Motivaţia, impulsul de a scrie, vine pentru mine totdeauna pornind de la o dispariţie. Asta mă face să plec într-o căutare, să construiesc pe dimensiuni imaginare, dar cu repere reale, drumul spre un adevăr tangibil doar prin scris" - spunea Patrick Modiano într-un interviu. La 46 de ani de la intrarea lui pe scena literară, cel de al 15-lea laureat Nobel francez, bântuit de "un trecut care refuză să treacă", rămâne fidel obsesiilor sale transpuse muzical în re minor.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
