De 114 ani, Academia Suedeză și-a făcut o tradiție din imposibilitatea de a se ghici numele laureatului Nobel pentru literatură. Cotele de la casele de pariuri nu prea au relevanță (anul acesta, Mircea Cărtărescu al nostru avea aceeași cotă cu Milan Kundera, mai bună decât cele ale lui Umberto Eco, Amos Oz și Salman Rushdie). Nume mari ale literaturii contemporane, cu opere de o valoare universal apreciată, trec anual de pe o listă de favoriți pe alta, până dispar în mod natural, fără să fi primit mult râvnitul premiu. Oricât s-ar lua în calcul criterii geografice, politice, de gen, ecuația care duce la desemnarea câștigătorului rămâne o enigmă și naște frustrări naționale. Franța are de joia trecută încă un prilej de mândrie: e țara cu cei mai mulți laureați Nobel pentru literatură - 15, urmată de SUA, cu 10, Marea Britanie, cu 9 și Germania, cu 8. Asta deși, după câte am citit, literatura franceză nu pare a fi într-o perioadă fastă, comparativ cu cea anglo-saxonă sau cea de limbă spaniolă. Dacă n-ar dezlănțui atâtea patimi, Nobelul pentru literatură ar putea fi doar un simpatic joc de societate pentru literați și cititori care așteaptă - și au - în mai fiecare an, parte de o surpriză.
Am fost și eu, firește, surprinsă, la anunțarea premiatului 2014. În primul rând, fiindcă sunt numai 6 ani de când Franța și-a adjudecat Nobelul, prin J.M.G. Le Clézio. Apoi, fiindcă, dacă tot voiau un francez, îl aveau de ani buni printre nominalizați pe Michel Tournier - un scriitor excepțional. În sfârșit, tot am oftat ușurată, că numele mi-e cunoscut și că am apucat să-i citesc niște romane. Patrick Modiano a putut fi citit în românește, încă din 1975, când a apărut în colecția "Globus" a Editurii Univers romanul "Bulevardele de centură", în traducerea Liviei Storescu. Mai am în bibliotecă încă trei cărți ale lui: "Micuța Bijou", tradusă de Dan Rădulescu, la Humanitas în 2003, "Dora Bruder", tradusă de Simona Brânzaru, la RAO, în 2006 și "În cafeneaua tinereții pierdute", tradusă de C. Abăluță, la ART, în 2010. Sunt sigură că vor fi rapid, poate chiar până la Târgul Gaudeamus, reeditate cu banderolă, după cum cred că vor fi traduse și alte titluri din cele 28 de romane scurte, sub 200 de pagini, publicate la Gallimard, din doi în doi ani (ultimele sunt "Iarba nopților" - 2012 și "Ca să nu te pierzi prin cartier", chiar toamna aceasta). Pe lângă aceste microistorii, care alcătuiesc o operă serială și oarecum monocordă, cu aceeași geografie urbană pariziană și personaje recurente, Modiano a mai scris, între 1974-2009, opt scenarii pentru filme franțuzești, dar și literatură pentru copii. Originalitatea operei romanești constă în tematica "inactuală", axată în special pe anii tulburi ai războiului al doilea și ai Ocupației Parisului, reconstituiți într-o dimensiune imaginară impresionantă, dar și în scriitura "clasică" sau "retro", într-o vreme a experimentelor de tot felul. Există în romanele lui și o importantă componentă autobiografică. A fost considerat un precursor al autoficțiunii (atât de la modă azi și printre tinerii scriitori români), dar el a respins categoric ideea. Naratorul la persoana I din cărțile lui, deși se numește adesea chiar Patrick sau Patoche, nu vorbește despre sine, nu e egocentric, ci totdeauna în empatie cu personajele pe urma cărora pornește, pentru a le resuscita dintr-un destin anonim, uitat, legat de sumbrii ani '40, când el încă nu se născuse. Fiind vorba de un raport atât de special al operei cu biografia scriitorului, o să rezum pentru dvs. ceea ce am aflat despre noul laureat Nobel.
Patrick Modiano s-a născut în 1945, dintr-un tată a cărui familie sefardă, originară din Salonic, se stabilise, după peregrinări în Italia și Egipt, la Paris, pe la începutul secolului XX. Acest tată, Albert, îmbogățit de război din afaceri necurate, colaboraționist sub Ocupație, se însurase, în 1942, cu o dansatoare și actriță de cabaret de origine flamandă, Luisa, care lucrase apoi și ea ca traducătoare pentru nemți. Pe lângă Patrick, soții Modiano au mai avut un băiat, Rudy, născut în 1947, dar nu le-a prea păsat de copii, abandonându-i pe la rude. Băieții au stat un timp și la o prietenă a Luisei, membră a unei bande de interlopi, până când gazda le-a fost arestată. Trauma cea mare a lui Patrick a fost însă, pe lângă lipsa de iubire părintească, moartea de leucemie, în 1957, a lui Rudy, fratele care conta pentru el cât o familie. Avea 12 ani și rămăsese singur. Părinții, divorțați între timp, îl plasează în internate școlare. La 17 ani, adolescentul rupe orice relație cu tatăl său, despre al cărui trecut rușinos aflase (Albert Modiano va muri în 1977, în condiții neelucidate, iar unicul fiu nici nu vrea să știe unde e îngropat). Toate acestea sunt povestite în singurul lui roman strict autobiografic, "Pedigree", din 2005, dedicat lui Rudy, ca și alte opt romane anterioare. După bacalaureat, Patrick frecventează sporadic Facultatea de Litere de la Sorbona, fără să o termine, fiindcă între timp avusese loc întâlnirea crucială cu Raymond Queneau, care-l îndemnase să scrie și îl introdusese în lumea literară. Modiano debutează în 1968, cu "La Place de l'Etoile", un roman mordant și provocator, despre antisemitism și colaboraționism, într-o vreme în care se cultiva mitul eroic al Rezistenței francezilor în timpul Ocupației germane. Tânărul de 23 de ani, foarte înalt și frumos, devine, în ciuda timidității și modestiei, o persoană publică, mai ales după ce romanul de debut e distins cu două importante premii. Numele lui începe să conteze pe eșichierul literaturii franceze contemporane, ba chiar ocupă un loc central, odată cu Premiul Goncourt, obținut în 1978, pentru romanul "Strada prăvăliilor întunecoase". Și în viața particulară îi merge bine: însurat în 1970, are două fiice, Zina, născută în 1974, și Marie, născută în 1978, pentru care el și soția lui sunt părinți afectuoși, într-o familie armonioasă. Trăiește din scris, având satisfacții și cumulând premii, care în Franța chiar au efect de piață și prestigiu. În 1996, obține Marele Premiu Național de literatură pentru ansamblul operei, în 1997 romanul "Dora Bruder" are un succes spectaculos și e tradus în numeroase țări. În 2013, în colecția "Quarto", de la Gallimard, sunt adunate, într-un volum cu 1100 de pagini de text + 60 de fotografii și documente, o mare parte din romanele lui. Patrick Modiano e pe cale de a deveni "un clasic". Opera lui e deja introdusă în studiul academic și constituie subiectul a numeroase exegeze. Se poate spune, ținând seama și de recentul Nobel, că destinul i-a fost favorabil la maxim copilului neiubit de odinioară, care nici nu visa la glorie. Dar care a fost în stare să creeze un univers literar propriu, marcat de un raport personal între real și ficțiune, cu o componentă "polițistă" ce ține cititorul în priză (în majoritatea romanelor, naratorul întreprinde o anchetă în necunoscut, pentru a afla povestea unor anonimi prinși în angrenajele Istoriei din perioade uitate). Indiferența la prezent a lui Modiano, serioasa documentare pentru perioada tinereții părinților săi, dorința de înrădăcinare într-o identitate în vremuri de teamă și incertitudine, toate îi vin din istoria familială, îi hrănesc imaginarul și îl fac "să trăiască vieți care nu sunt ale lui". Polemic cu miturile vechii Franțe, câștigând cu timpul în densitate alegorică, folosind o frază clară, ce nu se pierde în cețuri metaforice, romancierul Modiano își apropriază destinele unor victime, își interiorizează marasmele secolului trecut, prin talentul de povestitor care poate învia morții și îi poate face auziți de dincolo de uitare, în prezentul amnezic. Cărțile lui sunt cu atât mai convingătoare și mai emoționante cu cât naratorul recunoaște imposibilitatea de a spune totul despre o viață care rămâne misterioasă, cu zone de umbră, în care și imaginația bâjbâie, lăsând în suspans inexplicabilul. "Motivația, impulsul de a scrie, vine pentru mine totdeauna pornind de la o dispariție. Asta mă face să plec într-o căutare, să construiesc pe dimensiuni imaginare, dar cu repere reale, drumul spre un adevăr tangibil doar prin scris" - spunea Patrick Modiano într-un interviu. La 46 de ani de la intrarea lui pe scena literară, cel de al 15-lea laureat Nobel francez, bântuit de "un trecut care refuză să treacă", rămâne fidel obsesiilor sale transpuse muzical în re minor.