PATRICK MODIANO

Adriana Bittel
Premiul Nobel pentru literatură - 2014

De 114 ani, Academia Suedeză și-a făcut o tra­di­ție din imposibilitatea de a se ghici numele laureatului Nobel pentru literatură. Cotele de la casele de pariuri nu prea au relevanță (anul acesta, Mircea Cărtărescu al nostru avea aceeași cotă cu Milan Kundera, mai bună decât cele ale lui Umberto Eco, Amos Oz și Salman Rushdie). Nume mari ale literaturii contemporane, cu opere de o valoare universal apre­cia­tă, trec anual de pe o listă de favoriți pe alta, până dis­­par în mod natural, fără să fi primit mult râvnitul pre­miu. Oricât s-ar lua în calcul criterii geografice, po­li­­tice, de gen, ecuația care duce la desemnarea câști­gă­torului rămâne o enigmă și naște frustrări naționale. Franța are de joia trecută încă un prilej de mândrie: e țara cu cei mai mulți laureați Nobel pentru literatură - 15, urmată de SUA, cu 10, Marea Britanie, cu 9 și Ger­ma­nia, cu 8. Asta deși, după câte am citit, literatura fran­­ceză nu pare a fi într-o perioadă fastă, comparativ cu cea anglo-saxonă sau cea de limbă spaniolă. Dacă n-ar dezlănțui atâtea patimi, Nobelul pentru literatură ar putea fi doar un simpatic joc de societate pentru literați și cititori care așteaptă - și au - în mai fiecare an, parte de o surpriză.
Am fost și eu, firește, surprinsă, la anunțarea pre­mia­tului 2014. În primul rând, fiindcă sunt numai 6 ani de când Franța și-a adjudecat Nobelul, prin J.M.G. Le Clézio. Apoi, fiindcă, dacă tot voiau un francez, îl aveau de ani buni printre nominalizați pe Michel Tour­nier - un scriitor excepțional. În sfârșit, tot am oftat ușu­­rată, că numele mi-e cunoscut și că am apucat să-i citesc niște romane. Patrick Modiano a putut fi citit în românește, încă din 1975, când a apărut în colecția "Glo­­bus" a Editurii Univers romanul "Bu­le­vardele de centură", în tra­du­ce­rea Liviei Storescu. Mai am în bi­­bliotecă încă trei cărți ale lui: "Micuța Bijou", tra­du­să de Dan Rădulescu, la Hu­ma­nitas în 2003, "Dora Bru­der", tradusă de Simona Brânzaru, la RAO, în 2006 și "În cafeneaua tinereții pierdute", tradusă de C. Abă­lu­ță, la ART, în 2010. Sunt sigură că vor fi rapid, poa­te chiar până la Târgul Gaudea­mus, reeditate cu ban­de­rolă, după cum cred că vor fi traduse și alte titluri din cele 28 de romane scur­te, sub 200 de pagini, publicate la Gallimard, din doi în doi ani (ulti­mele sunt "Iarba nopți­lor" - 2012 și "Ca să nu te pierzi prin car­tier", chiar toam­na aceas­ta). Pe lân­gă a­ceste microistorii, ca­re alcă­tu­iesc o operă serială și oa­re­cum monocordă, cu aceeași geo­gra­fie urbană pariziană și perso­naje re­cu­rente, Modia­no a mai scris, între 1974-2009, opt sce­na­rii pentru fil­me franțu­zești, dar și literatură pentru copii. Originali­tatea operei romanești constă în tema­tica "inactuală", axată în special pe anii tulburi ai răz­boiului al doilea și ai Ocu­pa­ției Parisului, reconstituiți într-o dimensiune imagi­nară impresionantă, dar și în scriitura "clasică" sau "retro", într-o vreme a experi­men­­telor de tot felul. Exis­tă în romanele lui și o impor­tantă componentă auto­biografică. A fost considerat un precursor al auto­ficțiunii (atât de la modă azi și printre tinerii scriitori români), dar el a respins categoric ideea. Naratorul la persoana I din cărțile lui, deși se numește adesea chiar Patrick sau Patoche, nu vorbește despre sine, nu e ego­centric, ci totdeauna în empatie cu perso­na­jele pe urma cărora pornește, pentru a le resuscita din­tr-un destin anonim, uitat, legat de sumbrii ani '40, când el încă nu se născuse. Fiind vorba de un raport atât de special al operei cu biografia scriitorului, o să re­zum pent­ru dvs. ceea ce am aflat despre noul laureat Nobel.
Patrick Modiano s-a născut în 1945, dintr-un tată a cărui familie sefardă, originară din Salonic, se stabilise, după peregrinări în Italia și Egipt, la Paris, pe la începu­tul secolului XX. Acest tată, Albert, îmbogățit de război din afaceri necurate, colaboraționist sub Ocupație, se în­surase, în 1942, cu o dansatoare și actriță de cabaret de origine flamandă, Luisa, care lucrase apoi și ea ca tra­ducătoare pentru nemți. Pe lângă Patrick, soții Mo­diano au mai avut un băiat, Rudy, născut în 1947, dar nu le-a prea păsat de copii, abandonându-i pe la rude. Băieții au stat un timp și la o prietenă a Luisei, membră a unei bande de interlopi, până când gazda le-a fost arestată. Trauma cea mare a lui Patrick a fost însă, pe lângă lipsa de iubire părintească, moartea de leucemie, în 1957, a lui Rudy, fratele care conta pentru el cât o familie. Avea 12 ani și rămăsese singur. Părinții, divor­țați între timp, îl plasează în internate școlare. La 17 ani, adoles­cen­tul rupe orice relație cu tatăl său, despre al cărui trecut ru­șinos aflase (Al­bert Mo­dia­­no va muri în 1977, în condi­ții ne­elu­cidate, iar uni­cul fiu nici nu vrea să știe un­de e în­gro­pat). Toate acestea sunt po­­vestite în sin­gu­­rul lui ro­man strict auto­­bio­grafic, "Pe­di­gree", din 2005, dedicat lui Ru­dy, ca și alte opt romane anterioare. După bacalaureat, Patrick frec­ven­tează sporadic Facultatea de Litere de la Sorbo­na, fără să o termine, fiindcă între timp avusese loc în­tâl­nirea crucială cu Raymond Queneau, care-l îndem­nase să scrie și îl introdusese în lumea literară. Modia­no debu­tează în 1968, cu "La Place de l'Etoile", un ro­man mordant și provocator, despre antisemitism și co­la­­bora­ționism, într-o vreme în care se cultiva mitul eroic al Rezistenței francezilor în timpul Ocupației ger­mane. Tânărul de 23 de ani, foarte înalt și frumos, de­vine, în ciuda timidității și modestiei, o persoană publi­că, mai ales după ce romanul de debut e distins cu două impor­tante premii. Numele lui începe să conteze pe eși­chie­rul literaturii franceze con­tempo­ra­ne, ba chiar ocupă un loc cen­tral, odată cu Premiul Gon­court, obținut în 1978, pentru ro­manul "Strada prăvăliilor în­tu­necoa­se". Și în viața parti­cu­lară îi merge bine: însurat în 1970, are două fiice, Zina, năs­cută în 1974, și Marie, năs­cută în 1978, pentru care el și soția lui sunt părinți afectuoși, într-o familie armonioasă. Trăiește din scris, având satisfacții și cumu­lând pre­mii, care în Franța chiar au efect de piață și prestigiu. În 1996, obține Marele Premiu Național de literatură pentru ansamblul operei, în 1997 romanul "Dora Bruder" are un succes spectaculos și e tra­dus în nume­roase țări. În 2013, în co­lecția "Quarto", de la Gallimard, sunt adunate, într-un volum cu 1100 de pagini de text + 60 de fo­to­grafii și documente, o mare parte din ro­manele lui. Patrick Modiano e pe cale de a deveni "un clasic". Opera lui e deja introdusă în studiul acade­mic și constituie subiectul a nume­roase exegeze. Se poa­te spune, ținând seama și de recentul Nobel, că des­tinul i-a fost favo­rabil la maxim copilului neiubit de odinioară, care nici nu visa la glorie. Dar care a fost în stare să creeze un univers literar propriu, marcat de un raport personal între real și ficțiune, cu o componentă "polițistă" ce ține cititorul în priză (în majoritatea ro­ma­ne­lor, nara­torul întreprinde o anchetă în necunoscut, pentru a afla povestea unor anonimi prinși în angre­najele Istoriei din perioade uitate). Indiferența la pre­zent a lui Modiano, serioasa documentare pentru peri­oa­da tinereții părin­ților săi, dorința de înrădăcinare într-o identitate în vre­muri de teamă și incertitudine, toate îi vin din istoria familială, îi hrănesc imaginarul și îl fac "să trăiască vieți care nu sunt ale lui". Polemic cu mitu­rile vechii Franțe, câștigând cu timpul în densitate ale­go­rică, folo­sind o frază clară, ce nu se pierde în cețuri metaforice, romancierul Modiano își apropriază desti­ne­le unor vic­time, își interiorizează marasmele secolu­lui trecut, prin talentul de povestitor care poate învia morții și îi poate face auziți de dincolo de uitare, în pre­zentul amnezic. Cărțile lui sunt cu atât mai convingă­toa­re și mai emoționante cu cât naratorul recunoaște im­posi­bi­litatea de a spune totul despre o viață care ră­mâne misterioasă, cu zone de umbră, în care și imagi­na­ția bâjbâie, lăsând în suspans inexplicabilul. "Moti­vația, impulsul de a scrie, vine pentru mine totdeauna pornind de la o dis­pariție. Asta mă face să plec într-o cău­tare, să con­struiesc pe dimensiuni imaginare, dar cu repere reale, drumul spre un adevăr tangibil doar prin scris" - spunea Patrick Modiano într-un interviu. La 46 de ani de la intrarea lui pe scena literară, cel de al 15-lea lau­reat Nobel francez, bântuit de "un trecut care refuză să treacă", rămâne fidel obsesiilor sale trans­puse muzical în re minor.