De să nu avem şi noi faliţii noştri?

Anul acesta, Tribunalul Galaţi a dat câştig de cauză unei românce care a dat în judecată banca, cerând ca tot creditul pe care-l luase în franci elveţieni să poată fi convertit în lei, la cursul la care fusese contractat.

Procesul nu e singular. Milioane de români au luat credite în valută atunci când cursul francului elveţian sau al monedei euro era mult mai mic. Acum, ei ram­bursează cu greu ratele, care, în unele cazuri, au ajuns aproape să se dubleze. Mulţi dintre ei s-au constituit în asociaţii, cerându-le băncilor să le anuleze comisi­oanele abuzive şi/sau să le convertească tot creditul în lei, la cursul de dinainte de criză.
Până acum, statul nu a dat nicio lege în acest sens, deşi probleme cu creditele în valută nu sunt doar la noi. Acum există o iniţiativă legislativă în Parlament, dar băncile se opun modificărilor actualelor credite. Sunt susţinute şi de BNR, care a opinat că pierderile siste­mului bancar ar fi foarte mari şi s-ar putea ajunge la situaţia în care depozitele românilor ar fi puse în peri­col, aşa cum s-a întâmplat în Cipru, în cazul în care s-ar ajunge la falimente ale unor bănci mari. Argumentul bancherilor este că un contract convenit între două părţi trebuie respectat. Ai semnat? Eşti bun de plată, spun ei.
Există însă câteva fisuri ale unui astfel de raţionament. În primul rând, băncile au fost iresponsabile, dând cre­dite în valută, fără a lua în calcul că orice curs poate fluctua. În al doilea rând, dacă tot vorbim de contracte, riscul ar trebui asumat de ambele părţi. În Statele Unite ale Americii, există o lege a falimentului personal. Nu-ţi mai poţi plăti ratele la creditul cu care ţi-ai luat casa? Te declari falit, aşa cum fac şi firmele, duci cheile casei la bancă, iar ea o vinde şi îşi acoperă creditul. Uneori nu reuşeşte acest lucru, pentru că valoarea casei a scăzut din cauza crizei imobiliare, dar asta e problema băncii! Şi e foarte bine că e aşa, pentru că asta îi face pe funcţionarii bancari mai responsabili şi mai atenţi cu creditele şi mai ales cu cei cărora le dau banii. Nu poţi să dai credite în franci elveţieni, ca la noi, şi să primeşti bonusuri cu nemiluita, fără ca falimentul să-ţi şuiere pe la ureche.
Desigur, când ajungi la faliment personal, în SUA nu te mai poţi aştepta să iei alte credite o bună bucată de vreme. Dar ceea ce este foarte important în acest pro­ces este că cetăţeanul american e liber să facă ce doreşte, după faliment. Îşi poate pierde casa, dar pro­blemele lui cu banca se încheie. În România eşti însă urmărit în continuare. Ţi se pun popriri pe salariu, eşti tracasat la telefon, hărţuit, ameninţat. Niciun patron de firmă în prag de faliment nu e şicanat de bănci aşa cum e şicanat simplul cetăţean român. Patronul e protejat de o lege a insolvenţei şi de una a falimentului, dar pen­tru cetăţeanul de rând nu există astfel de legi. De parcă la noi în ţară companiile ar fi mai preţioase decât oa­menii. Poate că sunt...