Un polonez pe urmele vlahilor: TOMASZ FRYZLEWICZ

"Sunt bolnav după Munţii Carpaţi"

L-am întâlnit într-un sat de la poalele Pietrei Craiului, într-una din ultimele zile de sep­tembrie. Tocmai îşi încheiase tra­seul de toamnă prin Carpaţi şi se pregătea să se în­toarcă acasă, în Polonia, în orăşelul său natal, Wadowice. Tomasz este specialist IT, lucrează doar câteva luni pe an, câte douăsprezece, paisprezece ore pe zi, uneori chiar mai mult, pentru ca apoi să-şi poată lua vacanţă şi să pornească în expediţii prin munţi. "Am serviciu ca orice om. Îmi câştig pâinea, cum se spune, căci fără asta nu se poate. Dar eu trăiesc cu adevărat numai atunci când sunt pe munte. Fericirea mea e legată de singurătate şi de înălţimi." Mă priveşte şi râde. Mi se pare ceva neobişnuit? Re­cunosc că da, şi îl rog să-şi spună povestea. Cine este, de fapt, cel pe care prietenii îl numesc "Pisica săl­ba­tică din Carpaţi" şi de unde vine dragostea lui uriaşă pentru munţi?

În bătaia vântului

În copilărie, Tomasz mergea adesea la cules de ciuperci, împreună cu părinţii săi, prin pădurile din satul bunicilor. Dar atunci n-a simţit nimic din măreţia naturii şi a munţilor din apropiere. Nu era încă pregătit să înţeleagă chemarea lor, să descifreze simfonia singurătăţii de pe vârfuri. Asta a venit mai târziu, pe la nouăsprezece ani, atunci când "teribi­lismul tinereţii, dar şi melancolia şi romantismul întâmplărilor" l-au făcut să caute experienţele soli­tare. Iar ceea ce a simţit pentru prima oară în bătaia vântului, pe unul din vârfurile Munţilor Beskid, aproape de Leskowiec, nu va uita niciodată. Vraja acelui moment l-a prins definitiv în capcanele ei. Au urmat expediţii tot mai lungi şi tot mai departe de casă. La început a fost în Carpaţii polonezi, apoi a trecut la cei din Ucraina şi din România. Într-o vară, a ajuns în Serbia, a urcat Stara Planina şi-a traversat Munţii Vitosa, Rila şi Pirin, din Bulgaria. Într-un loc numit Concetto, din Munţii Pirin, a descoperit între stânci un adăpost providenţial, la peste 2000 m, de unde a admirat "cel mai minunat" apus de soare. A mers în Macedonia, pe malurile Ohrydului şi ale Prespei, apoi pe lângă lacul Skadarsko din Albania, până în Muntenegru, unde a urcat pe munţii Pro­kletije, Sinjavine, Gora Biogradzka şi Durmitor, pentru a se opri apoi în golful Kotor. În altă expe­diţie, a cercetat Munţii Italiei, până în Sicilia, apoi a traversat Pirineii, de la Atlantic, până la Mediterana. În altă vară, a trăit mai bine de două luni în Alpi, trecând prin Italia, Austria, Elveţia şi Franţa. Pentru că a vrut să vadă un loc şi mai spectaculos, s-a dus în Islanda, pe care a cercetat-o la pas. În vara aceasta, a stat o lună în Georgia şi a străbătut Cau­cazul, ajungândpână pe Vârful Kazbek, la 5047 m, un vârf "complet îngheţat, înfăşurat în gheţuri maies­tuoase, impresionant până la intimidare". Adevărată expe­diţie în condiţii vitrege, cu aer rarefiat, cu zile întregi de aşteptare, la 3000 m, alături de şerpaşi şi de alţi iubitori ai muntelui, pentru o "fereastră" de vreme bună, care să permită urcuşul până în vârf. Şi-acum, tocmai a încheiat o altă călătorie prin Carpaţii româ­neşti, începută la Porţile de Fier, continuată prin Mun­ţii Cernei, Retezat şi Făgăraş. "Oriunde m-aş duce şi orice munţi aş vedea, parcă nu se încheie bine un an de călătorii, dacă nu ajung şi în Carpaţi. Sunt bolnav de munţii aceştia mai mult decât de ceilalţi, oricât de frumoşi ar fi ei."
Tomasz este un tânăr modest. Muntele l-a învăţat să se mulţumească cu foarte puţin din ceea ce îi poate oferi viaţa. Se adaptează uşor la ceea ce găseşte la capătul unui drum care se încheie seara, fie în cortul lui solitar, fie la vreo stână, fie în casa vreunui ţăran, dornic de poveşti aduse din toată lumea. Este prietenos şi caută să cunoască obiceiurile din zonele prin care trece, face comparaţii cu altele, întâlnite la mii de kilometri distanţă, îşi aduce aminte de cine ştie ce întâmplare petrecută între goralii polonezi, ori între moţii Apusenilor. Sare cu uşurinţă de la poveşti despre cum e mai bine să-ţi aranjezi cortul în munte, când e vreme rea, la altele, despre prietenia geor­gienilor şi mâncărurile gustoase cu care-şi îmbie ei musafirii. Dar, orice ar povesti şi orideunde ar aduce în faţa ascul­tătorilor fotografii minunate şi amintiri, Tomasz se întoarce mereu, cu bucurie, la Carpaţii, în care se simte acasă. Are un motiv special... "Dacă te uiţi pe hartă, Carpaţii se ar­cuiesc, sunt ca un leagăn în care de mii de ani ciobanii vlahi şi-au găsit locuri prielnice pentru tur­mele lor, locuri potrivite cu felul lor de viaţă. Le-am găsit urmele pretutindeni. Sunt impresionat de ceea ce au reuşit aceşti oameni. Vlahii, păstorii cei vechi, care au împânzit în trecut toţi munţii Europei, au plecat de aici din Carpaţi. De multe ori, când merg pe munte, mă gândesc la ei, mă simt cumva de al lor şi mă întreb cât curaj le-a trebuit ca să pornească în călătoriile acelea lungi, cu oile, cu caii, cu ce­le­lalte animale, cu toată gos­podăria lor. Eu am acum telefon mobil, internet, GPS, hărţi de ultimă oră, pot comunica, pot întreba, dacă am nevoie de vreo informaţie. Mă gân­desc la cum se vor fi descurcat păstorii aceia acum sute de ani şi cu-atât mai mult creşte în ochii mei curajul lor. Ce o fi fost în capul lor atunci când, de exemplu, au tre­cut de nişte munţi mici, cum sunt Beskizii, la unii mai înalţi, cum sunt Alpii sau Tatra? Cum s-au orientat, cum au avut curajul să treacă cu turmele peste vârfurile veşnic înzăpezite, fără mijloa­cele de astăzi? Din aproape, în aproape, ei au cucerit înălţi­mile, cu o voinţă de fier. N-am citit prea multe despre vlahi, păstorii din Carpaţi, dar am umblat mult pe cărările pe ca­re-şi duceau turmele. Cred că au fost oameni ai păcii, n-au putut fi luptători, căci cei care au în grijă atâtea animale, cum aveau ei, nu puteau fi şi războinici. Poate doar în cazul în care au fost siliţi să-şi apere avutul de sălbăticiuni, atunci să fi luptat. Au fost oameni ai păcii, care-au instaurat pe vârfuri de munte o adevărată civilizaţie a brânzei, care a fost atât de puternică, încât urmele ei se mai văd şi astăzi: şi în Carpaţi, şi în Alpi, şi în Dinarici, în Muntene­gru, Elveţia şi Croaţia, şi peste tot pe unde au umblat, adică, pe aproape toţi munţii Europei. Vlahii au fost pretutindeni. Sigur, aş merge prea departe dacă aş spune că mă simt urmaş al vlahilor, dar nu pot să neg faptul că i-am întâlnit, cu gândul, în drumurile mele pe crestele munţilor, că m-am gândit la ei ca la un neam misterios, tenace, care a fost ca­pabil să se impună în istorie prin tenacitate şi consecvenţă. Trebuie să fi fost un neam foarte cu­rajos şi răbdător, dacă au reuşit să-şi poarte turmele de la un capăt la altul al Europei".

Limba munţilor

Tomasz îmi arată o mulţime de fotografii făcute în ultimele călătorii. Le are publicate şi pe blogul lui, şi pe alte câteva site-uri specializate. Are şi un jurnal al tuturor călătoriilor, pe care vrea să-l publice, cu ajutorul Institutului Polonez din Bucureşti. "Sunt atât de frumoşi munţii, încât aş da orice ca să-i fac şi pe alţii părtaşi la frumuseţea asta. De aceea vreau să public un album de fotografii, care va însoţi jurnalul călătoriilor. Spre deosebire de alţi munţi, Carpaţii au un relief foarte divers, vreau să spun că nu te poţi plictisi niciodată aici. După o pădure, vine un deal, apoi o vâlcea, apoi o creastă, o potecă, iar o pădure. Mereu curiozitatea este ţinută în alertă. Sunt alţi munţi, golaşi, unde nu vezi decât iarbă aspră, stânci şi cerul, cum este Muntele Olymp, din Grecia, dar Carpaţii sunt, sub acest aspect, foarte prietenoşi. Ca să nu mai vorbesc de stânele pe care le poţi întâlni în toate masivele carpatine. Şi unde nu sunt stâne, dai de câte o mânăstire în care poţi să faci popas pentru o noapte. Carpaţii nu sunt munţi pustii, ca alţii. Nu este zi în care să nu întâlneşti vreun om, fie că e la tăiat lemne, fie la ciuperci, ori la zmeură, fie cu animalele la păscut. Trebuie să mai spun neapărat că am observat cât sunt de săritori în a ajuta muntenii aceştia. În satele acelea izolate de munte, oamenii n-au mulţi bani, dar te ajută din tot sufletul, chiar dacă nu le ceri acest lucru. Oameni simpli, care nu ştiu engleza, franceza ori altă limbă străină, dar care m-au chemat în casele lor la mâncare şi la câte un pahar de rachiu, ori de vin fiert, iarna. I-am învăţat pe unii care m-au primit să mă adăpostesc de ploaie în casa lor, să facă «gjanieţ», o băutură fierbinte din bere, cu multe condimente, băutură care este foarte populară în Polonia. Am învăţat şi eu multe reţete de mâncăruri de pe unde am fost... Mă înţeleg prin semne cu cei pe care-i întâlnesc pe vârfuri de munte, dacă nu reuşim să ne înţelegem în vreo limbă străină. Dar prietenia şi ospitalitatea n-au nevoie de prea multe cuvinte. Limba munţilor este limba omeniei şi a prieteniei. De când vin mai des în România, am început şi eu să învăţ câteva cuvinte uzuale, iar de înţeles, înţeleg destul de bine limba. Am învăţat şi o mâncare de la un cioban din Piatra Craiului - bulz cu brânză în coajă de brad. Am cumpărat brânză şi când voi ajunge acasă, în Polonia, îi voi face o surpriză prietenei mele, Danuta, îi voi prepara un bulz ciobănesc."

Zodia curcubeului

Cu sfială şi cu mare delicateţe, Tomasz îmi măr­turiseşte că este un om fericit. Fericit că poate să meargă pe munţi şi fericit că are o prietenă care înţelege această pasiune a lui, de fapt, această nebunie pe care o trăieşte de câţiva ani, pentru că mersul pe munte este pentru el mai mult decât o pasiune. Este ca şi cum viaţa lui ar avea două părţi, una petrecută în oraş, la serviciu, printre calculatoare şi cabluri, cea­lal­tă, mai intensă, cea ade­vărată, de fapt, sus pe munţi. Şi fericit pentru că femeia lângă care se gândeşte că ar putea trăi până la adânci bătrâneţi, nu numai că înţelege această ne­bu­nie a mun­telui, dar îl şi însoţeşte din când în când, atunci când are timp, în aceste expediţii. Ce şi-ar mai putea dori?
Au fost expediţii în care a plecat singur şi şi-a dat întâlnire cu Danuta, peste două, trei săp­tămâni, atunci când putea şi ea să-şi ia vacanţă, la peste 1500 km de casă, adică la poalele vreunui munte. Emoţia aşteptării şi a în­tâl­nirii în locul convenit dinainte nu sunt de povestit, îmi spune Tomasz. Să mergi zile în şir cu gândul că undeva, pe la mijlocul drumului, te aşteaptă fata care ţi-e dragă, poate fi o motivaţie pentru a grăbi pasul, pentru a fi atent la capcanele drumului. Şi-apoi, în săptămânile care ur­mea­ză, când sunt pe vârfuri de munţi amândoi, ies din timpul obişnuit şi intră în zodia curcu­be­ului. "De câte ori suntem îm­preună pe munte vedem curcube­ul, care ne aduce aminte cât sun­tem de fericiţi că putem trăi de­parte de lumea din oraşe, măcar şi pentru un răstimp scurt. Dru­murile aces­tea făcute împreună sunt minunate. Ne-au rămas atâtea locuri în amin­tire, atâtea momente deosebite, unice, apusuri şi răsă­rituri trăite la înălţime, deasupra norilor, terase şi colţi de marmură sclipitoare, goluri şi păşuni cu iarbă aspră, parcă retezată de vânturile neo­bosite care ţâşnesc de pe creste, roci bazaltice strălucitoare, pă­duri nesfârşite de brazi, lacuri cu apă rece ca gheaţa, în care se oglindesc norii că­lători, toamna de aur, octombrie înstelat, o mare de nori din care ies creste şi vârfuri, ca şi cum ar înota în lumina asfinţitului. Toate acestea şi multe altele încă, unice mi­nuni ale naturii, cresc infinit de mult legă­tura dintre noi".
De cele mai multe ori, Danuta îl însoţeşte doar pe o porţiune din drumul pe care şi l-a propus la începutul expediţiei, pentru că are vacanţe mai scurte decât el. De obicei, coboară într-un oraş de unde poate să ia trenul sau avio­nul pentru a se întoarce acasă, în Polonia, în vreme ce Tomasz îşi umple iar rucsacul de provizii şi urcă din nou pe înălţimi. "La ce mă gândesc când călătoresc din nou sin­gur? Uneori la ni­mic, alteori, la ce s-a întâmplat în viaţa mea, la trecut, la vii­tor, la ce s-ar putea întâmpla. Mă gândesc la cât sunt de fericit că am descoperit singur acest fel de a trăi. Dar nu trebuie neapărat să te gândeşti la ceva, e suficient să priveşti, să te bucuri, să trăieşti momentul şi apoi să mergi, să mergi, să mergi... căci ştii că la capătul drumului ajungi acasă şi acolo te aşteaptă cineva."

"Goralska herbata"

E o vreme cenuşie. Piatra Cra­iului şi-a vărsat către lume ceaţa şi ploaia măruntă de început de toamnă. O vreme numai bună pentru poveşti la gura sobei, în faţa unei căni aburinde cu ceai de cimbri­şor, izmă sălbatică, melisă, păducel şi sunătoare. "Goralska herbata" zice Tomasz, în timp ce-şi pune miere în ceai. "Ceai de ier­buri de munte, o băutură mi­nunată, care te învie şi din morţi sus pe munte, când e frig şi plo­uă."
Îl învăţ pe Tomasz să-şi prepare un "ceai popăsc", adică să adauge un degetar de rachiu tare, de pere, în cana cu ceai fierbinte, aşa cum fac maramureşenii, când e frig. Din engleza mea şcolărească, Tomasz în­ţelege că ceaiul este "al Papei", dar asta nu-l de­ran­jează, ba chiar îl amuză şi îl îndeamnă să alunece mai departe pe panta mărturisirilor.
"E uşor să urci pe munte, e mai greu să te întorci în lumea din care ai plecat. Munţii sunt de-o veşnicie, noi, trecători, doar de-o secundă. Riscurile şi nebunia de a atinge un vârf trebuie bine cântărite. Nu e o ruşine să te întorci de pe un munte fără să cuce­reşti cel mai înalt vârf al său. Nu în asta stă cunoaş­terea lui. Muntele m-a făcut ceea ce sunt acum şi simt că dacă voi renunţa vreodată la el, am să mă pierd pe mine însumi. Faptul că merg pe munte măajută să stau departe de viaţa «normală», ce­nuşie, a oraşelor în care sufletele se alienează. Ora­şul te sălbăticeşte, nu muntele. În oraş, relaţiile ţin atâta timp cât eşti prezent. Dacă pleci doi ani, relaţiile mor, prieteniile se sting. Oraşul este super­ficial, în vreme ce muntele este mereu acolo, este veşnic. Eu am spus întot­dea­una că muntele este ca o oglindă, o piatră de încercare a tuturor virtuţilor şi calităţilor, dar şi a defectelor unui om. Dacă vrei să cunoşti un om, stai cu el pe munte un timp. Două zile pe munte scot la iveală totul. În unele cazuri, e suficientă şi o singură zi. O zi... cât o viaţă!...

Fotografii din arhiva Tomasz Fryzlewicz