VALENTIN PLĂTĂREANU - "În Germania am simţit bucuria enormă că sunt un om liber"

- Berlin, Bundesplatz, Charlottenburg. Plăcuţa aurie de la intrarea-n clădire mă avertizează că am ajuns. Aici îşi are sediul Schauspielschule Valentin Plătăreanu, şcoala de actorie pe care îndrăgitul actor român, plecat din ţară în timpul regimului comunist, o conduce de 22 de ani. Aici, printre hârtii administrative, cărţi vechi şi filme bune, se scurge noua sa viaţă, cea de-a doua, de când nemţii l-au acceptat ca pe unul de-al lor. Un interviu despre o aventură cu final fericit cu un om pentru care libertatea a preţuit mai mult ca orice -

O bere în libertate

- Domnule Plătăreanu, românii din ţară vă poartă o amintire foarte plăcută. Până în 1982, când v-au pierdut urma, eraţi prezent nu doar pe scenă, ci şi pe micul sau marele ecran. Eraţi un actor foarte iubit, căruia nu-i lipsea atenţia pu­blică. Ce v-a îm­pins să lăsaţi totul şi să luaţi dru­mul Oc­cidentului?

- Nici cei mai apropiaţi n-au înţeles atunci de ce-am plecat. O duceam poate mai bine ca alţii, graţie poziţiei mele de director. Dar apucasem să ies în turnee în Occident, să văd cum trăiesc alţii, visam şi eu la străzi lu­minate şi vitrine frumoase. La nor­malitate şi libertate. La noi se ajunsese la prea multe umilinţe: până şi o simplă apă minerală tre­buia s-o cumpăr pe sub mână, în­ve­lită în ziar. Iar dacă voiam şi noi o bere, după spec­tacol, ne-o adu­ceau în ceşti de ceai, să nu vadă ceilalţi. Poate că până la urmă m-aş fi descurcat după revoluţie, făceam o afacere, ceva. Dar atunci aveam un copil mic şi o responsabilitate faţă de el. Vă întreb doar atât: dacă am fi rămas în Ro­mânia, credeţi că fiica mea, Alexandra (Maria La­ra n.r.), ar mai fi azi o ac­triţă atât de cunoscută?

- Aţi fugit din ţară sau aţi plecat oficial?

- Noi am spus de la bun început că nu plecăm, decât dacă reuşim toţi trei deodată. Norocul meu e că aveam dosar bun, plecasem de multe ori şi mă tot întorsesem. Aşa că am cerut, pur şi simplu, paşaport să plecăm în vacanţă. Printre destinaţii, şi Berlinul de Vest. Sur­priza a fost să ne trezim cu fotografia Ale­xandrei pe paşaport. Abia atunci ne-am dat seama ce suntem pe cale să facem şi ne-au apucat emoţiile. Eu nu sunt deloc tipul aventurier. Ne-am pregătit meti­culos, am cumpărat un portbagaj de pus pe maşină, am luat haine pentru fetiţă, că ştiam că sunt scumpe în Vest, şi abia apoi ne-am pornit, prin Ungaria, spre Ger­ma­nia, cu gândul să ajungem în Canada. N-am mai ajuns. Am rămas aici şi-am început o viaţă nouă.

- Plecarea dvs. a schimbat destinul întregii familii. Aţi găsit în soţia dvs. sprijinul de care aveaţi nevoie?

- Fără soţia mea, nu aş fi reuşit niciodată pe acest drum. Trebuie să vă mărturisesc un defect de-al meu: sunt un bărbat gelos! Mi-o amintesc pe mama spunând: "Vai de capul meu, Veve, Veve, ce-ai să te faci tu, că ţie îţi plac femeile frumoase?!" Într-adevăr, Doina e o fe­meie fru­moasă, dar are şi o căldură şi o for­ţă extraordinare. Când am ajuns aici, toţi mă aver­tizau: "Păi, tu ce faci? Că Doina o să-şi gă­sească pe unul cu bani." Nu mi-a fost nicio clipă frică. A fost şi este un partener extraordinar, nu unul care să-mi cânte în strună sau să mă alinte, ci care a ştiut să împingă căruţa mai departe, uneori la extrem. Cum ne-am instalat, şi-a găsit un job. Spăla în barul unui resta­urant vesela cu apă rece şi căra lăzi cu sticle, ea, care avea un doctorat la Sorbona. În timp ce eu frecam în genunchi pardoseala. Sunt foarte multe cupluri care nu rezistă la asemenea probe. Dar noi ne-am găsit şi ne-am po­trivit. Împlinim 44 de ani de când suntem împreună.

- Nu v-a venit nicio clipă să vă în­toarceţi în ţară? Nu-i uşor să o iei de la capăt de jos, de la munca brută.

- Am ştiut că, dacă încep să mă gândesc la ce am lăsat în urmă ca realizări, n-o să fac nimic niciodată aici. Singurul lucru pe care-l aveam în minte era că trebuie să reuşesc de dragul soţiei şi al fiicei mele.

- Şi au meritat toate sacrificiile pe care le-aţi făcut?

- Au meritat. Pentru că, după ce-am frecat pardoseala aia de mi-a venit rău, când am pri­mit banii, m-am dus şi am băut o bere rece din sticlă, nu din ceaşca de ceai. Şi am simţit bucu­ria enormă că sunt un om liber. Munca şi banii aveau, brusc, valoare. Mă plimbam pe străzi şi prin ma­ga­zine, chiar dacă nu-mi puteam permite încă nimic, dar trăiam în sfârşit liberi. Mulţi nu înţeleg că toate acele poziţii înalte pe care românii le aveau în ţară, toate acele avan­taje erau construcţii false, plă­tite cu multe com­pro­misuri.

Un mut norocos

- Faceţi, totuşi, parte dintre norocoşii care şi-au putut con­tinua cariera şi peste hotare. A fost greu să reintraţi în lumea teatrului?

- A fost un noroc. Într-o zi, în timp ce mă plimbam cu Doina printr-un târg de antichităţi, am primit o invitaţie gratis la Teatrul Francez, la o piesă de Boris Vian. Era făcută jumătate de amatori, cu doar unul sau doi actori buni. Mă îmbrăcasem fru­mos, la costum, la final le-am dat şi cartea mea de vizită, pe care scria "Director adjunct al Teatrului Naţional". Ce-o fi fost în capul meu?! Au rămas stupefiaţi să afle că nu venisem să-i iau în turneu, ci să-mi caut de lucru. (râde) Dar ei n-aveau resurse, aşa că eu am acceptat postul de asistent de regie, fără niciun ban. Până-ntr-o zi când n-a venit un actor, iar regizorul m-a întrebat dacă nu vreau să fac eu momentul lui. Jucam un surdo-mut şi trebuia, fără vorbe, să-i spun reginei că amantul ei a murit din­colo, în cealaltă cameră. Am jucat aşa de bine, încât actriţa, o fran­ţuzoaică venită de la Paris, a zis că nu mai joacă fără mine. Iar eu mi-am şi imaginat că mă voi umple de bani. Am primit într-adevăr ceva, dar erau puţini. A fost însă un în­ceput bun, pentru că apoi am jucat alte şi alte roluri, au crescut şi ve­niturile. Am putut să ne cumpărăm şi noi, în sfârşit, un dormitor ieftin, să dormim mai bine.

- La Berlin, numele dvs. e cunoscut azi datorită Şcolii de Actorie pe care o conduceţi. Cum v-a venit ideea profesoratului?

- În România, am fost profesor asociat la Aca­demia de Teatru şi Film. În Berlin, timp de aproape zece ani am ţinut cursuri de actorie la Volkschule, Şcoala Populară de Artă. Într-o zi, prin 1992, am venit acasă şi i-am spus Doinei: "Draga mea, eu îmi fac şcoală de actorie". Aveam o rezervă de vreo 2000 de mărci, pusă deoparte, în caz că ni se în­tâmplă ceva. Am făcut publicitate şi, la prima serie, au venit doar zece candidaţi. N-a fost uşor, fiindcă şi aici există concurenţă, invidie. Dar, încetul cu înce­tul, au trecut 22 de ani şi de la o cameră mică la stra­dă, într-un fost magazin de legume, am ajuns să avem un sediu pe trei etaje şi o sală de teatru cu 90 de locuri. Din păcate, colegul meu de afacere a su­ferit un accident. Sănătatea nu i-a mai permis să se ocupe de şcoală. Azi sunt singurul acţionar. E o mare răspundere, am ajuns la 25 de pro­fesori şi peste 80 de elevi. Dar am şi o echipă nouă de management, două românce foarte capabile, şi e minunat.

- Nu v-au lipsit scena, reflectoarele?

- Mi-au lipsit. Teatru am făcut mai puţin de când sunt în Germania. Iar pentru mine teatrul a fost o mare dragoste. Am visat să fac teatru în limba ţării mele. Aici am avut însă ocazia să fac film. Cu ac­centul meu în limba germană, am jucat toţi gangste­rii posibili. Nu nepărat roluri principale. Însă roluri bune, care au fost apreciate, alături de foarte cu­noscuţi actori germani.

- Fiica dvs., Alexandra, a luat însă toţi laurii. Cum de v-a urmat meseria?

- Într-o zi, m-a vizitat o regizoare care căuta un bătrân pentru un rol. Venind la mine, a văzut-o în curte pe Alexandra, jucându-se. Era încă mititică, avea vreo 13 anişori. S-a dovedit că eu nu eram ce îi trebuia, eram prea tânăr, aveam doar vreo 50 de ani, dar fetiţa blondă şi expresivă pe care o văzuse i-a stârnit atenţia. Şi uite aşa, Alexandra a dat primul casting şi a făcut pri­mul film. După aceea, a făcut un serial, în timp ce era la şcoală, pentru care a câştigat destul de bine. Din clipa aceea, ne-­am simţit, pentru prima oară de când eram în Germania, eliberaţi de grijă. După bacalau­reat, mi-a zis: "Tată, vreau să fac şcoală de teatru. Şi nici nu-ţi dau voie să-mi răs­punzi, doar tu mi-ai spus că ai face tot tea­tru şi că e cea mai fru­moasă meserie din lume." "Aşa e, Ale­xan­dra!" Ce era să mai zic, cu toate te­merile mele? Şi mi-a zis: "Nici nu concep să fac altun­deva decât în şcoala ta". Ei, a­tunci m-am bucurat enorm, pentru că la marile şcoli de teatru au obiceiul să le dis­trugă tinerilor de la început personalitatea, în ideea că vin marii maeştri şi le formează una nouă. Îmi amin­tesc când am mers să văd cum se descurcă Ale­xandra pe platou, la prima filmare. Re­gi­zorul mi-a spus: "Va­lentin, camera se în­drăgosteşte de Ale­xandra." Mi-era foar­te teamă să nu-i dis­trugă cineva natura­leţea asta, prin care ea a câştigat enorm.

- V-aţi reîntors în România, în 2006, pentru filmarea pe­li­culei "Offset", în care apăreţi alături de fiica dvs. Ajută sau mai mult încurcă pe platou le­găturile de rudenie?

- Nu-i chiar simplu să joci cu copilul tău, mai ales când ştii că ţi-a fost şi elev. Nici pentru Ale­xan­dra nu cred că a fost uşor. Dar am fost profesionişti şi ne-am concentrat amândoi pe muncă, pe ce aveam de făcut. În pauzele de filmare nici nu vor­beam, se gândea fiecare la rolul lui. Nu am de ce să mă plâng, Ale­xandra a fost mereu un co­pil foarte disci­plinat, cu ea e, efectiv, o plă­cere să lucrezi. Am revăzut filmul de curând şi chiar vorbeam cu ea că a fost unul reuşit.

"Tată, m-am îndrăgostit, îl cheamă Sam Riley"

- De ceva vreme, din familia voastră face parte şi actorul Sam Riley, cel care l-a in­terpretat re­mar­cabil pe solistul trupei Joy Division, în filmul "Control". Cum e relaţia gi­­nere-socru, când ambii au aceeaşi meserie?

- Să vedeţi cum e mâna destinului! Ale­xandra avea de ales între două filme, unul care se filma în Anglia, cu buget semnificativ, şi în care avea rol principal. Celălalt, filmul de de­but al unui cunoscut fotograf, Anton Corbijn, un film alb-negru, dar care nu avea nici măcar producţia pusă la punct. L-a ales pe al doilea, chiar dacă nu a câştigat aproape nimic, pentru că ăsta i s-a părut ei in­te­resant. Acolo l-a întâl­nit pe Sam, care juca rolul principal, şi a fost dra­goste din prima se­cundă. Ceva de neima­ginat. M-a sunat şi mi-a zis la te­­lefon: "Tată, m-am în­drăgostit. Îl cheamă Sam Riley, joacă rolul prin­cipal, e un talent, tată!" "Scumpa lui tata, am zis în gândul meu, când eşti îndră­gostit, toţi sunt niş­te talente, ia-o uşor!". Nu l-am cunos­cut decât foarte târziu, a venit singur la noi, în Ber­lin, să se prezinte. Şi am mers îm­pre­ună să vedem pre­mie­ra a­ces­tui film, la Cannes. Am rămas trăs­nit. N-am văzut în viaţa mea o iden­tificare atât de pu­ternică cu un per­sonaj. Era primul rol al vieţii lui şi mi s-a făcut brusc teamă să nu i se urce la cap. Dă­duse lovitura, de­venise peste noapte celebru. Rolul ăsta i-a adus şapte premii de interpretare. Din feri­ci­re, a rămas acelaşi om minunat, cu pi­cioa­rele pe pământ, fără să-şi piardă nicio clipă şar­mul şi simţul umo­rului. Peste doi ani, când eram în An­glia, unde ur­ma să fa­cem un Crăciun cu fa­milia lui, în faţa lif­tului din ho­telul în care stăteam, Sam mi-a zis: "Va­len­tin, aş vrea să te întreb ceva. Vrei să-mi acorzi mâ­na fiicei tale?"

- Ce romantic şi ce tradiţional, aproa­pe de ne­crezut pentru lu­mea alunecoasă a ac­toriei!

- Sam e un fa­mi­list convins. Iar de când au un copil, e şi un ta­tă excelent.

- Cum e noua pos­­tură de bunic?

- A fost, cu si­gu­ranţă, emoţia cea mai puternică a ultimilor ani. Încă nici nu m-am obişnuit bine, re­cu­nosc, mi-e tare teamă să nu-l scap când îl ţin în braţe.

- Vorbiţi tare fru­mos de fiica şi de gi­nerele dvs.

- Sunt foarte mândru de amândoi, e minunat să ai asemenea copii. Câteodată, am sentimentul că nu reuşesc să mă bucur cât ar trebui de tot ce mi s-a dat. Ar trebui să dansez de fericire, de dimineaţă până seara. E parcă neobişnuit, incredibil tot ce se în­tâmplă. E prea aproape de mine ca să mă pot bucura.

"Mi-e tare dor de natura din România"

- Sunteţi deja de mai bine de trei decenii în Germania. Aţi împrumutat ceva din obiceiurile nemţilor?

- Nemţii au spus despre mine că sunt mai neamţ decât ei. Poate pentru că am fost întotdeauna foarte punctual şi disciplinat, cu un anumit respect faţă de muncă. Când eram mic, eram atât de cuminte, că se ruga mama de mine să mai stau şi pe acasă, să nu mai merg atâta la şcoală. O singură dată am chiulit şi eu, mama m-a acoperit, l-am minţit amândoi pe tata, care era un mare chirurg, că mă doare burtiţa. Cum a auzit tata, m-a palpat, s-a uitat la mama şi a zis: "Hai, Mărioară, să terminăm şi cu treaba asta." M-a dus direct la spital şi m-a operat de apendicită. (râde) Nici mai târziu, în facultate, n-am debordat de spirit de aventură. Îmi mai spuneau profesorii: "Măi, Valentin, mai du-te şi tu şi fă-ţi de cap, îmbată-te o dată, ieşi cu femeia altuia, fă ceva!" (râde) Ei, aş, n-am fost eu genul ăla. În schimb, ţara asta mi-a venit mănuşă. A adus multe lu­cruri bune în viaţa mea. De la ordinea pe care o vezi aici peste tot, până la felul în care acest stat se străduieşte să facă o politică înţeleaptă sau la felul în care se duce o dezbatere. Aici e de negândit să nu te duci să votezi, să nu te foloseşti de acest drept care ţi se dă. Toate lucrurile astea îmi dau un sen­timent de siguranţă şi de respect.

- Vă mai apucă dorul de România câteodată?

- Mi-e tare dor de natura din România. Peisajele noastre au ceva special, răscolitor. Amintirile mele sunt în miresme, în ceruri înstelate, în bucuria de a vorbi româneşte. Nu-i înţeleg pe cei care spun că au uitat limba română. E o limbă superbă. Dar mă în­torc în ţară aproape în fiecare an. Mai repar câte ceva la casa familiei Plătăreanu, de pe strada Plan­telor (timp de zece ani, a­ceastă casă a fost sediul re­vistei "Formula AS" n. r.). Sau merg la Izvoare, un loc superb de lângă Vălenii de Munte, unde am luat cândva o casă în paragină, o odaie în care se as­cundeau îndră­gos­tiţii satului, pe care am recons­truit-o. Sunt foarte legat de locul ăla. Îmi amintesc că, imediat du­pă revoluţie, întors în ţară, am fost chemat în stu­dioul de radio să recit nişte versuri. M-a apucat un plâns de nu m-am putut stăpâni. Însă, ori­câtă nostalgie aş avea, eu trăiesc în realităţile de aici. Sunt un om activ şi n-am stat niciodată să mă gândesc prea mult la ce a fost.

- Poate că ăsta e se­cretul care vă ţine în for­mă.

- Familia, şcoala, stu­denţii, toate lucrurile astea mă ţin prezent. Nu-mi doresc să ies la pensie prea curând. Am această convingere, că, odată ce-aş intra în concasorul unei vieţi casnice, cu tabietul şi ca­fe­luţa, aş îmbătrâni brutal. Scena mă obligă să rămân viu. E un training emo­ţional extraordinar. Împlinesc 78 de ani, de-acum nu-i de glumă! Dar mă bucur enorm că sunt sănătos şi că pot încă sluji cele două mari iubiri: familia şi teatrul.

Fotografii din arhiva personală a actorului
Berlin