Salut voios de pionier!

- Amintiri din banca întâi -

Cerul cu zmeie

Îmi amintesc limpede chiotul de bucurie icnit din piepturile micuţe ale sutelor de copii. Un icnet care străpungea cartierul, atunci când se lua curentul. În noaptea cea neagră, cu feţele luminate doar de lună, noi, ţâncii de toate vârstele alergam ca nebunii pe străzi, bucuroşi că, de acum, cu becurile stinse, cu fe­restrele pâlpâind doar de la flacăra lămpilor şi a lu­mânărilor, suntem cu desăvârşire liberi, de neoprit. Îmi e dor şi acum de sentimentul acela ciudat şi sălba­tic, pe care-l aveam doar atunci când "tovarăşii" ne lăsau fără lumină. De parcă becurile găl­bejite care luceau doar la colţurile străzi­lor erau în stare să ne ră­pească o bună parte din "domnia" pe care, altminteri, în întune­ricul complet, o pu­team exercita liberi şi de nestăpânit.
Îmi e dor de copi­lăria mea sărăcuţă, pe­trecută într-un orăşel de la poalele munţilor, aşa cum îmi este dor şi de noi, de românii din acele vremuri, şi de sta­rea aceea minunată, pe care astăzi aproape că am pierdut-o, de sen­timentul acela cald şi aproape familial, că eram cu toţii laolaltă, îm­preună şi solidari în faţa unui rău care, din zi în zi, putea fi şi mai rău. Pe atunci, ţara nu era împărţită ca acum, în atâtea "seminţii", mai mari sau mai mici, de bogaţi şi săraci, şmecheri şi proşti, pipiţe cu "Vuittoa­ne" şi femei cu năframe pe cap, corporatişti bogaţi şi amărâţi ai metropolelor sau ai satelor. Nu. Eram doar noi, românii, oamenii de treabă, şi "ei", tovarăşii acti­vişti, "partidul", cei pe care îi dispreţuiam şi îi uram de moar­te. În vremurile acelea nu exista nostalgia comu­nismului şi n-am întâlnit pe nimeni care să nu-i înjure printre dinţi pe "ei", pe cei foarte puţini care nu trăiau la fel ca noi, ci aveau magazinele lor, în care se găsea de mâncare, unde "băgau" chiar şi o dată pe săptă­mână banane şi ciocolată şi de unde ne aducea o ve­cină conserve cu crenvurşti vietnamezi, pe care-i mân­cam încet, ca pe o trufanda, minunându-mă că aşa ceva poate să existe pe lume. Dar pe "ei", pe tovarăşii din partid, nu-i iubea nimeni, nici măcar noi, copiii, care ştiam bancuri fără număr, cu "Ceaşcă şi Elena", de care râdeam, mâzgălindu-le portretele din manuale, făcându-le mustăţi şi punându-le cercei cu pixul. Oa­menilor mari le era însă frică de "ei". Nu şi bunicului meu, care se aşeza, satisfăcut, în fiecare seară, pe scaun, în faţa radioului vechi, cu carcasă de lemn şi difuzor acoperit cu pânză aurie, ca să asculte "Europa Liberă" foarte tare, atât de tare, încât să-l audă bunica, din bucătăria de vară, care era peste curte, şi să vină să-l ocărască pentru "că-i moş şi s-a ţicnit" şi o să vină "ăştia să-l lege". Nu prea înţelegeam eu pe atunci cine ar fi putut să-l lege, dar îmi amintesc că mă bucuram grozav când bunicul chico­tea fericit şi, de îndată ce ieşea bunica din casă, dădea la fel de tare radioul, de un­de o voce cu paraziţi îl fă­cea cu ou şi cu oţet pe Cea­u­şescu.
Şi-mi mai aduc aminte că între "ei", între tovarăşii aflaţi la putere, era şi un vecin de-al nostru, care ajun­sese nu ştiu ce ţuţăr la conducere, secretar de partid pe oraş, parcă, şi care venea la câmp, atunci când înce­peam şcoala şi ne scoteau la scos cartofi, iar el, mân­dru ca un cocoş, dădea din mâinile lui gălbejite de activist, arătându-ne cum să facem "un front de lucru". Le agita prin aer ca un păsăroi fără minte, care nu muncise în viaţa lui pământul, trasând două linii ima­ginare pe care noi, copiii, trebuia să mergem ca maşi­nile de treierat, strân­gând cartofii pe care-i lăsaseră în urmă oa­menii de la CAP. Dar noi ştiam mai bine cum trebuie să ne fa­cem "front de lucru", călcând apăsat pe trei cartofi din patru şi culegându-l doar pe al cin­cilea, pe care-l zor­nă­iam apoi prin gă­leată, până la capătul tar­la­lei, sporovăind des­pre cât de grozav fusese în vacanţă, apoi îl arun­cam într-un sac pe ju­mătate gol, ţinut de cel mai răsărit din­tre noi. Iar la sfârşit, când se termina cu "munca pa­trio­tică", făceam un foc, chiar acolo, pe câmp, şi strângeam re­pede o poală de "chi­ciogi", aşa le zicea bu­nica, şi-i mâncam ne­gri de funingine şi pe jumătate cruzi, dar vă jur că erau cei mai buni cartofi copţi, mai buni decât îi făcea ea în soba de tuci din bucătărie.
Şi mai ştiam noi, copiii, pe vremea aceea, toate jocu­rile din lume, mai multe decât cele pe care le au astăzi ţâncii pe calculatoare şi tablete, jocuri minunate, care se schimbau după anotimpuri şi care, ce minu­nat!, nu puteau fi jucate decât împreună, afară, în libertatea nemărginită a străzii.
Primăvara, de cum începeau să se topească zăpe­zile, cartierul se umplea de bălţi, mai mici sau mai mari, care, fiecare în sine, era o mare uriaşă sau măcar un lac mai răsărit. Şi pe întinderile acestea de ape na­vigau zeci de bărcuţe făcute din polistirenul pe care-l şterpeleam din barăcile veşnicelor şantiere de lângă oraş. Să te ţii, atunci, întreceri în meşterit la pânze, care mai de care mai sofisticate, mai subţiri şi mai bune la prins vântul iscat de buzele noastre. Apoi, când bălţile se mai zvântau şi de pe munţi prindea să bată seara o adiere călduţă, dădeam iama pe câmp, ca să ne strângem trestii, pe care le aşezam în formă de cruce şi le prindeam de o bucată de nailon, de ne ieşeau nişte zmeie care zbârnâiau o lună întreagă, înăl­ţate pe cer. Erau de toate felurile şi culorile, şi nu le lăsam singure în aer, ci le trimiteam împreună cu "scri­sorele" dichisite din bucăţi de hârtie, cu "comunicări" către univers, dorinţe pe care speram ca zmeiele să ni le împlinească.
Când se termina primăvara, era vremea să scoto­cim râul din apropiere, ca să găsim bulboane mai adânci unde să ne întrecem la înot sau la prins molani şi mrene sau, dacă erai mai pricopsit, câte un clean mai lacom, care să ţi se agaţe în undiţă. Şi după ce ne săturam de scăldat, luam munţii la pieptănat, după fragi, apoi după zmeură şi, când începea să vină toam­na, după mure şi ghebe. Când se termina vacanţa şi ne strângeam fiecare de pe unde bântuisem, lăsam mun­tele şi râul şi câmpurile, şi ne jucam pe străzi "ascun­sea", "castelul", "finanţe", "puc", iar dacă eram mai mulţi, fotbal, de spărgeam mai mereu câte un geam. Şi aşa venea iarna, când străzile se acopereau de un strat gros de zăpadă, pe care puţinele maşini îl bătătoreau, iar gerul îl făcea tare ca gheaţa, de puteam să patinăm prin tot cartierul, fără grijă că le stricăm patinelor "cantul", pregătit cu grijă de taţii noştri, încă de cu toam­na. Şi mai erau şi bradul şi Moşii, Nicolae şi Cră­ciun, nu aşa de încărcaţi ca acum, dar parcă mai plini de mister şi de bucurie. Iar apoi se făcea din nou pri­mă­vara, cu bărcuţe şi zmeie, şi vară, cu apă şi munte, şi toamnă cu jocuri, şi mai trecea un an. Şi nu-mi amintesc să fi fost vreodată trist, sau chiar deprimat, cum aud că sunt acum copiii, şi nici nu ştiu să fi pe­trecut în casă măcar o singură zi, doar dacă afară nu ploua cu găleata. Şi mai ştiu că cea mai grea pedeapsă de-atunci era să nu mai ai voie să ieşi afară din casă, când toţi copiii se strângeau şirag, la fereastră, şi îi implorau pe părinţi de iertare. Şi mai cred că nu datori­tă, ci în pofida cortinei negre şi grele a comunismului care se lăsase peste ţară ca o lespede de mormânt, noi, copiii, am reuşit să creştem fericiţi şi frumoşi, sim­ţindu-ne liberi, mult mai liberi decât ţâncii de astăzi, care stau gălbejiţi în faţa ecranului calculatorului, plini de o fericire virtuală care n-o să-i ajute în veci să înalţe zmeie zbârnâitoare pe câmp. Noi am fost reali, vii şi adevăraţi, cu coate şi genunchi juliţi, cu plânsete şi bătăi între noi, cu jocuri şi prietenii care ţin şi acum, cu aer curat, cu câmpuri şi munţi şi, mai presus de toate, cu multă viaţă şi bucurie.

CRISTIAN CURTE


Laptele şi sfoara

Se apropia Paştele. Prin anii '80, sărbătoarea era interzisă. Obiceiurile erau ţinute doar în casă, după per­dea. Dar, noi, copiii, n-aveam griji şi ne bucuram de ouă roşii şi cozonac, dacă părinţii "se descurcau" să facă rost de toate alimentele necesare unei mese de sărbătoare. Făina şi zahărul trebuiau drămuite din timp, pentru că se dădeau numai pe cartelă. Stafide găseai doar la Casa de Comenzi. Rahatul pudrat pe deasupra cu zahăr încă nu dispăruse; îl puteai cumpăra la kilogram, de la Alimentara. Ultimele pe listă ră­mâneau, mereu, ouăle şi laptele. Era musai să fie proas­pete, să iasă cozonacul grăsuţ, pufos şi frumos rumenit.
Bătălia cea mare începea cu câteva zile înainte de Înviere. Goana după ouă şi lapte era frenetică. Fericiţii posesori de maşini se aruncau în Dacii şi plecau la ţară, cu câte-un baton de parizer şi două pâini în trais­tă, poate-poate le reuşea un troc, pe 20-30 de ouă proaspete, cu gălbenuş ca soarele din luna lui Cuptor... Cu laptele, însă, era mai greu. Crescătorii de vite aveau cote şi erau obligaţi să-l predea la stat. Salvarea rămânea tot laptele de la Alimentara şi chinul cozilor uriaşe. Dar cu gândul la joacă, copiii se ofereau să stea ei, noaptea, la coadă, ca să aducă apoi acasă, în triumf, sticlele cu gură largă, pline cu lapte proaspăt, îmbu­teliat la ICIL. (La noi, în Galaţi, se dusese vorba prin târg, că directoarea fabricii se îmbăia în fiecare noapte într-un recipient mare, plin cu lapte călduţ, care apoi era tras la sticle... Dar nimeni nu-şi făcea griji pentru atâta lucru...)
Ei bine, într-o seară din postul Paştelui, m-am dus şi eu la Alimentara de la colţul blocului, să stau la rând. Devreme, să fiu printre primii, doar ştiam că pentru întregul cartier se aduceau doar 12 navete cu lapte! Primul la coadă: nimeni altul decât moş Mărcu­lescu, un bătrân nesuferit de la scara vecină, care, de fiecare dată când ne prindea amărâta noastră de minge de 13 lei, cu care jucam fotbal, ne-o tăia cu cuţitul, pe motiv că facem gălăgie şi-l deranjăm, cu toate că el juca table de dimineaţa până seara în balconul aparta­mentului de la parter, de se auzeau zarurile de la zeci de metri distanţă. Tuturor ne era frică de el.
Îl văd cum leagă o sfoară de un stâlp al comple­xului, trece ghemul prin toartele sacoşei şi aşteaptă. Îmi fac curaj şi mă duc lângă el. Mormăi un "Bună seara!" şi-mi pun timid sacoşa alături. Primesc o pri­vire tăioasă şi mă trezesc cu ghemul în mână. "Măi, pezevenchiule, ce cauţi tu aici la ora asta? Ştie mumă-ta pe unde umbli?" "Am venit să iau lapte; ea m-a trimis!" "Bagă-ţi sacoşa pe sfoară, că eu mă duc la culcare! Să nu care cumva să laşi ghemul din mână, până nu vine următorul! Să ţineţi rândul pe aţă, că altfel iar se bagă-n faţă nesimţiţii ăia care vin la ora 4!" Coada a-nceput să se-ngroaşe abia după miezul nopţii. Ghemul de sfoară a fost predat din mână-n mână, până dimineaţa. Pungi şi sacoşe de toate felu­rile, cu sticle goale înăuntru, stăteau înşirate ca un şarpe încolăcit, printre pilonii de beton ai complexului. Aşezaţi pe scăunele sau chiar pe marginea trotuarului, oamenii stăteau la taclale,plângându-şi lipsurile, într-o jelanie colectivă. Eu m-am jucat cu ţâncii de-o vârstă cu mine, până la prima geană de lumină, fără să obosesc. Am asistat la descărcarea laptelui din ma­şina de aprovizionare, pe la 4.30 dimineaţa, când oamenii de la coadă i-au huiduit pe cei de la ICIL, pen­tru că n-au lăsat decât zece navete cu lapte. Apoi, la vederea unui halat alb, apărut de nicăieri, toată lumea s-a îmbulzit din nou la rând. Era ora 5. În mod nor­mal, doamna de la raionul Lactate începea să vândă la ora 6! Mărcu­lescu a desfăcut nodul şi a rulat tac­ticos sfoara înapoi, pe ghem, cu satisfacţia că nimeni n-a reuşit să se bage în faţă. Curios, l-a întrebat pe tânărul îmbrăcat în halat alb cine este şi de ce n-a venit tova­răşa Marioara, care vinde de obicei. "Sunt noul angajat. S-o fi săturat şi ea să se tot trezească cu noaptea-n cap! M-au trimis pe mine!" - i-a răspuns acesta, plictisit. Bătrânul şi-a luat laptele şi a plecat. La fel am făcut şi eu. A doua zi, am aflat că ieşise mare vâlvă la Alimentara, că se dăduse o "spar­gere" şi că venise Mi­liţia să facă anchetă. Băiatul în alb, noul angajat ce vânduse lactatele, era "un derbe­deu fără căpătâi", care fu­gise cu toţi banii: 10 navete x 12 sticle x 2 lei şi 20 de bani = 264 de lei. Iar în suma asta nu intrau iaurtul şi smântâna! S-a scris despre el şi în "Viaţa Nouă", ziarul local din Galaţi. Dar mie nu-mi păsa deloc! Mama deja scotea cu paleta ouăle roşii din oala smălţuită şi le punea la ră­corit. Eu le dădeam luciu cu un prosop mânjit cu untură de porc şi le aşezam frumos într-un coşuleţ îm­pletit. De deasupra candelei cu ulei, care ardea mereu la noi în casă, Iisus mă privea cu un zâmbet frumos pe chip. Îmi plăcea tare mult icoana aceea micuţă, cu Mântuitorul în chip de păstor, purtând un mieluţ în braţe! Se potrivea de minune cu Paştele! Din cuptor venea mireasmă de cozonac care-mi îmbăta nă­rile. Iar gândul la cele patru banane învelite în ziar, dosite tocmai sus, pe ultimul raft din cămară, descoperite invo­luntar între timp, nu-mi dă­dea pace!...

FLORENTIN POPA


"Adidaşii" bunicului Iacob

Florentin Dranga "dădea video", uneori, când părinţii nu-i erau acasă. Ne adunam mai mulţi flă­căuani de-a noua la dânsul, abia liceeni, puneam pă­turi pe geamuri şi priveam ca vrăjiţi, în întuneric, spre ecranul televizorului "în culori" - mare minune, pe-atunci, în orăşelul nostru ascuns între munţi, în anii cei mai cenuşii ai veacului trecut. Filme americane, înduioşător de naive faţă de cele de astăzi. Nu mai excentrice decât şpagaturile lui Jackie Chan sau pupă­turile "pe bune" ale vreunui poliţist greu de ucis. Dar şederea aceea împreună, în odaia întunecată, chilugi şi hulpavi după scene senzaţionale, ne făcea să ne simţim parcă... mai puternici. Mai înfrăţiţi, pri­vind secvenţe color cu super-eroi, pe care puţini oa­meni obişnuiţi aveau privilegiul să le vadă, să asculte vocea stridentă a Irinei Nistor, traducând stângaci, căci erau rari cei care "dădeau video", doar patru-cinci în tot oraşul - un asemenea aparat magic costa aproape cât o Dacie.
Opt elevi eram strânşi în sufrageria lui Dranga, într-o amiază de toamnă, în care a dat buzna în casă un profesor de limba română, scundac şi aţos, cu părul întins pe spate precum în tablourile cu Emines­cu, prinzându-ne asupra faptei. Avea căuşul palmei mic, aproape ca de copil, cu care lovea însă ca un ciocănaş infernal - tare, scurt, direct în faţă, că vedeai stele la propriu şi-ţi venea să leşini. Am impresia că făcuse şi box în tinereţe. Ţin minte că ne uitam la filmul "Amadeus", al lui Miloş Forman, socotit un fenomen în epocă, dar profesorul acela (un "mare om de cultură câmpulungean, parlamentar ţărănist şi revo­luţionar", cum i s-a zis mai târziu) n-a fost nici măcar curios la ce ne uitam. A doua zi dimineaţă, am fost scoşi în faţa "careului", înaintea tuturor elevilor şco­lii - opt derbedei puşi în rând, unul lângă altul - şi arătaţi cu degetul drept "nişte elemente care se uită la filme decadente", care fac de ruşine colectivul, părin­ţii, poate chiar şi ţara. Acelaşi profesor lins trecea prin faţa noastră şi ne smulgea pe rând numerele matricole de pe uniformă, cu dis­preţ, iar nouă ne era teamă c-o să ne izbească, iarăşi, cu căuşul său. Îmi amintesc precis că stăteam alături de Paul Smereciuc, un bun prieten, aşteptându-ne pedeapsa îmbujoraţi, cu privirea înainte. Tot "careul" ne privea so­lemn, în tăcere. Şi atunci, pentru un moment, ne-a venit deodată, amândurora... să ne ţinem de mână. Ca dintr-un instinct straniu, dar toto­dată dintr-o înduioşătoare formă de iubire, am întins mâinile unul spre celălalt. Şi aşa, ţi­nându-ne, privind direct înainte, parcă şi înce­pea să ne pufnească râsul.

***

Bunicul meu, Iacob, era un atlet al cozilor la carne. Zic "atlet", fiindcă chiar aşa mi-l amintesc, înalt şi subţire, îmbrăcat într-un costumaş maroniu, distingându-se prin ele­ganţă şi aplomb între ceilalţi bărbătuşi zgo­motoşi, ce se îmbulzeau în turmă spre galan­tar. Părea mereu pregătit să părăsească pluto­nul, în orice clipă, însă parcă totodată ar mai fi stat puţin. Îl recunoşteai de departe, în ames­tecul cozii. Nu-şi aducea scăunel pliant, nu intra în discuţii profunde cu oamenii şi-n veci nu juca table în public. Chiar şi cu noi vorbea foarte puţin, nu povestea despre sine şi nu zâmbea aproape niciodată. Toată viaţa a umblat numai în costum, chiar şi prin pădure, pe coclauri îndepărtate, la cu­les de hribi şi de râşcovi. Nu se înghe­suia cu ceilalţi şi nici nu certa pe vreunul că "ce te bagi, bă, în faţă?!..." Doar stătea, înalt, pur­tat de val ca "un domn", cum îi spunea toată lumea.
"Se bagă pui la hală!...", şoptit din om în om, în orăşelul nostru, anunţul ăsta era asemenea unei colosale ştiri de tabloid. Se întâmpla neprevăzut şi aflai prin "pile", semn că bărbaţii trebuiau să purceadă să-şi ocupe locuri în faţă, din timp. Bărbaţii aduceau carnea aca­să. Ca pe o mare victorie. Femeile doar îi înlocuiau, vremelnic, la coadă, când bărbaţii mai oboseau. O asemenea coa­dă dura foarte mult, uneori zile întregi, se lungea pe zeci şi zeci de me­tri, pornind de la magazinul zăvorât, ba câteodată ajungea până în strada mare, dacă trotuarul nu mai era de ajuns. Iar când se zvonea că "vine ma­şina!", toţi oamenii se strângeau fre­netic unul într-altul, adesea nemai­ţinând seama de nicio regulă prestabi­lită. La o asemenea coa­dă a stat odată buni­cul meu, Ia­cob, din zori de zi, calm şi distant, în atitudinea lui obişnuită, de-a părea mereu pe picior de aler­gare. A­proape întotdea­una, "la pui", erai obli­gat să cumperi şi câte o pungă de "takimúri" (pa­­rod. "tacâmuri" - ghea­re, co­loană şi cap adevărat de găină) sau "adidaşi" (copite de porc), dar cui îi mai păsa - toţi voiau puiul! Îl voia şi bunicul meu, îl voia tare, mai ales după douăsprezece ore de stat la coadă, fără întrerupere, când tovarăşul mă­celar Mihalea s-a ridicat deasupra mulţimii şi a anunţat că mai sunt doar pentru douăzeci de persoane, apoi pentru zece... Aşa se întâmpla. Deşi afla înfio­ră­toarea veste, omul nu pleca. Stătea acolo mai departe, spe­rând într-o minune. Nu credea, refuza să creadă. Buni­cul meu nici nu dădea din coate, ca ceilalţi bătrâni în­vechiţi în rele. Doar rămânea, până la capăt, nădăj­duind. Ţin minte seara de toamnă în care s-a întors acasă, ostenit, ducând doar o pereche de "adidaşi de porc", în sacoşa lui de pânză cafenie, cu două mânere din lemn în formă de inele. S-a uitat la noi, a pus co­pitele în chiuvetă, apoi s-a dus în odaia lui, tăcut şi înfrânt. "'Naltamă-sii de comunism", a mai zis şi a fost singura dată când l-am auzit înjurând. Puţin după căderea lui Ceauşescu, cozile la hală încă s-au mai păstrat, la fel de încrâncenate ca înainte. Chiar dacă apăruseră primele dozatoare TEC, cu "kiwi de man­go" şi alte otrăvuri, bomboanele Bonibon şi primele reclame cu "dacă vrei, poţi, Adidas torsion", cozile n-au murit, oamenii prea se obişnuiseră cu ele. Se dă­dea carne mai multă, dar vechii atleţi tot se îmbulzeau, la fel ca înainte. Cel puţin în orăşelul nostru, Câmpu­lung Moldovenesc. La o asemenea coadă a stat şi bu­ni­cul meu Iacob, în toamna anului 1990, până spre seară, când mai avea doar trei patru-oameni înaintea lui şi pui erau destui. S-a uitat la ceas, era şase jumă­tate. La şapte fără un sfert se dădea "Sandy Bell", se­ria­lul lui iubit, nişte desene animate c-o sărmană fetiţă japoneză ce-şi căuta mama, făcând doar fapte bune. Serialul ăsta era pentru el sfânt. Deşi japoneză, Sandy Bell avea ochi mari şi albaştri, vorbea doar franţu­zeş­te, mereu însoţită de un dulău blând, pe nume Tam­bour şi era aproape adolescentă. Bunicul s-a smuls afară din tumultul cozii şi s-a dus grăbit către casă. Re­nunţa, senin, la aproape opt ore de stat la coadă, pentru cincisprezece minute de desene animate. Ţin minte seara aceea când s-a întors ostenit, cu sacoşa de pânză goală, şi s-a aşezat în fotoliu, lângă noi toţi. "'Nalta mă-sii de comunişti", a mai zis, încă gâfâind, apăsând relaxat cu degetul pe-o telecomandă veche, cu margini de lemn. A fost, cred, singura dată în viaţă în care l-am văzut râzând.

BOGDAN LUPESCU