Pe dealul din partea stângă a iazului vechi, într-o casă vopsită în albastru, trăia Ion Luhei cu nevasta şi pruncii, mulţi la număr. Pe celălalt deal, pe partea dreaptă a drumului şi a râului plin de peşti, avea casă şogorul lui, cumnatul mai tânăr decât el, Văsălie al Râpului. Râpu şi Luhei erau cumnaţi, căci se însuraseră cu două surori gemene. Toată lumea-i ştia de cei mai mari mincinoşi de pe vale. Cei doi nu se-ntreceau în pământuri şi averi, şi nu se lăudau nici măcar cu pruncii cei mulţi. Grija lor de zi cu zi era să născocească alte şi alte minciuni, din ce în ce mai mari, mai tari, adică din ce în ce mai adevărate.
Odată s-au întrecut în faţa vecinilor, într-o toamnă când s-au întâlnit la horincie, ca din întâmplare, căci unde mergea unul, imediat apărea şi celălalt. Mai întâi, Ion le-a povestit oamenilor înşiraţi pe laiţă cum şi-a arat ogorul cu gâsca înhămată la plug. "O fo' uşor de arat în anu' ăla şi lesne tare, că gâsca nu cere bani ca plată şi nici horincă la gătatu' lucrului. Bine o fo', tare!" Văsălie a râs cel mai tare de povestea cumnatului Ion, căci ştia deja că a câştigat întrecerea: el n-avea nevoie de plug, el tocmai şi-a arat grădina cu pintenii cocoşului pe care-l ţine de vreo cinci ani.
În hohotele de râs ale celorlalţi, Văsălie şi-a adus aminte şi de vaca lui minunată, "drăguţa de ea", care în durerile facerii şi-a mâncat lanţul cu care era legată de iesle. Minunea s-a văzut mai târziu, când vaca a fătat un viţel voinic, ce-avea legat în jurul gâtului tocmai lanţul pe care l-a înghiţit mumă-sa.
Ion n-a râs deloc la vorbele astea. S-a apropiat numai gospodăreşte de cazan, a mai pus un lemn pe foc şi-a povestit, cu o voce îngrijorată, de năcazul cel mare ce-a venit peste el când şi-a rupt ferăstrăul, în prag de iarnă, încercând să taie o ciupearcă uriaşă pe care-a crezut-o un fag bătrân.
Zbârlindu-şi mustaţa cenuşie, Râpu le-a mărturisit cumetrilor că şi-a uitat la sfârşitul războiului puşca rezemată de linia cerului, adică la capătul lumii, şi-i părea rău că n-o mai are ca să împuşte oarece şoldani de toamnă. "Pă Dumnezău' meu că nu era o puşcă aşe cum îs alelalte, e mare năcaz că am uitat-o, că nu ştiu când oi mai putea ajunge io tocma' la capătu' pământului. Cu puşca aiasta am puşcat mulţi duşmani, că avea o şmecherie: nu trebuia să ieşi din ascunziş ori din tranşeu ca să tragi. Stăteam după case ori după copaci, puneam puşca la ochi şi ţeava ei se-ndoia uşurel, drept spre locul unde erau duşmanii. Nu trebuia decât să apăs pe trăgaci, că ea ochea singură şi împuşca duşmanul chiar ascuns după colţul casei."
Ion n-a zis nimica, în timp ce toţi ceilalţi râdeau de se prăpădeau. S-a ridicat, a mai gustat din firicelul de horincă ce se scurgea în butoiaşul de lemn şi s-a aşezat la loc mulţumit. Mulţumit şi fără griji: "Am io o armă şi mai şi, cu care-i bat pă tăţi duşmanii mei. Am un mâţ care de vreo câţiva ani ştie nemţăşte. Umblă tătă zâua pă la vecinul Renner, ascultă tăt ce să povesteşte pă la el prin casă şi-apoi vine şi-mi spune mie ce să-ntâmplă dincolo de gard. Mai văzut-aţi aşe ceva? Dăştept mâţ, care o-nvăţat că dacă vrei să-ţi baţi duşmanul, îi musai să-i ştii limba!".
Şi uite-aşa, poveştile ţineau până dimineaţa şi nimeni nu ştia să spună cine-i câştigătorul. Oricum, nimeni nu pierdea şi era clar pentru toţi că Ion şi Văsălie erau cei mai tari în minciuni şi că au reuşit să unească cele două dealuri, unde trăiau, prin poveştile lor trăsnite. Cu siguranţă, sprijiniţi unul de altul, mai stau şi azi, pe-acolo pe undeva, pe puntea lor de poveşti înflorite. Şi asta se întâmplă mai ales la sfârşit de octombrie, când peste copacii brumaţi de la marginea pădurii se-ntinde, ca o ceaţă fumurie, mirosul amar al sâmburilor de prune.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
