Cerul cu zmeie
Îmi amintesc limpede chiotul de bucurie icnit din piepturile micuțe ale sutelor de copii. Un icnet care străpungea cartierul, atunci când se lua curentul. În noaptea cea neagră, cu fețele luminate doar de lună, noi, țâncii de toate vârstele alergam ca nebunii pe străzi, bucuroși că, de acum, cu becurile stinse, cu ferestrele pâlpâind doar de la flacăra lămpilor și a lumânărilor, suntem cu desăvârșire liberi, de neoprit. Îmi e dor și acum de sentimentul acela ciudat și sălbatic, pe care-l aveam doar atunci când "tovarășii" ne lăsau fără lumină. De parcă becurile gălbejite care luceau doar la colțurile străzilor erau în stare să ne răpească o bună parte din "domnia" pe care, altminteri, în întunericul complet, o puteam exercita liberi și de nestăpânit.
Îmi e dor de copilăria mea sărăcuță, petrecută într-un orășel de la poalele munților, așa cum îmi este dor și de noi, de românii din acele vremuri, și de starea aceea minunată, pe care astăzi aproape că am pierdut-o, de sentimentul acela cald și aproape familial, că eram cu toții laolaltă, împreună și solidari în fața unui rău care, din zi în zi, putea fi și mai rău. Pe atunci, țara nu era împărțită ca acum, în atâtea "seminții", mai mari sau mai mici, de bogați și săraci, șmecheri și proști, pipițe cu "Vuittoane" și femei cu năframe pe cap, corporatiști bogați și amărâți ai metropolelor sau ai satelor. Nu. Eram doar noi, românii, oamenii de treabă, și "ei", tovarășii activiști, "partidul", cei pe care îi disprețuiam și îi uram de moarte. În vremurile acelea nu exista nostalgia comunismului și n-am întâlnit pe nimeni care să nu-i înjure printre dinți pe "ei", pe cei foarte puțini care nu trăiau la fel ca noi, ci aveau magazinele lor, în care se găsea de mâncare, unde "băgau" chiar și o dată pe săptămână banane și ciocolată și de unde ne aducea o vecină conserve cu crenvurști vietnamezi, pe care-i mâncam încet, ca pe o trufanda, minunându-mă că așa ceva poate să existe pe lume. Dar pe "ei", pe tovarășii din partid, nu-i iubea nimeni, nici măcar noi, copiii, care știam bancuri fără număr, cu "Ceașcă și Elena", de care râdeam, mâzgălindu-le portretele din manuale, făcându-le mustăți și punându-le cercei cu pixul. Oamenilor mari le era însă frică de "ei". Nu și bunicului meu, care se așeza, satisfăcut, în fiecare seară, pe scaun, în fața radioului vechi, cu carcasă de lemn și difuzor acoperit cu pânză aurie, ca să asculte "Europa Liberă" foarte tare, atât de tare, încât să-l audă bunica, din bucătăria de vară, care era peste curte, și să vină să-l ocărască pentru "că-i moș și s-a țicnit" și o să vină "ăștia să-l lege". Nu prea înțelegeam eu pe atunci cine ar fi putut să-l lege, dar îmi amintesc că mă bucuram grozav când bunicul chicotea fericit și, de îndată ce ieșea bunica din casă, dădea la fel de tare radioul, de unde o voce cu paraziți îl făcea cu ou și cu oțet pe Ceaușescu.
Și-mi mai aduc aminte că între "ei", între tovarășii aflați la putere, era și un vecin de-al nostru, care ajunsese nu știu ce țuțăr la conducere, secretar de partid pe oraș, parcă, și care venea la câmp, atunci când începeam școala și ne scoteau la scos cartofi, iar el, mândru ca un cocoș, dădea din mâinile lui gălbejite de activist, arătându-ne cum să facem "un front de lucru". Le agita prin aer ca un păsăroi fără minte, care nu muncise în viața lui pământul, trasând două linii imaginare pe care noi, copiii, trebuia să mergem ca mașinile de treierat, strângând cartofii pe care-i lăsaseră în urmă oamenii de la CAP. Dar noi știam mai bine cum trebuie să ne facem "front de lucru", călcând apăsat pe trei cartofi din patru și culegându-l doar pe al cincilea, pe care-l zornăiam apoi prin găleată, până la capătul tarlalei, sporovăind despre cât de grozav fusese în vacanță, apoi îl aruncam într-un sac pe jumătate gol, ținut de cel mai răsărit dintre noi. Iar la sfârșit, când se termina cu "munca patriotică", făceam un foc, chiar acolo, pe câmp, și strângeam repede o poală de "chiciogi", așa le zicea bunica, și-i mâncam negri de funingine și pe jumătate cruzi, dar vă jur că erau cei mai buni cartofi copți, mai buni decât îi făcea ea în soba de tuci din bucătărie.
Și mai știam noi, copiii, pe vremea aceea, toate jocurile din lume, mai multe decât cele pe care le au astăzi țâncii pe calculatoare și tablete, jocuri minunate, care se schimbau după anotimpuri și care, ce minunat!, nu puteau fi jucate decât împreună, afară, în libertatea nemărginită a străzii.
Primăvara, de cum începeau să se topească zăpezile, cartierul se umplea de bălți, mai mici sau mai mari, care, fiecare în sine, era o mare uriașă sau măcar un lac mai răsărit. Și pe întinderile acestea de ape navigau zeci de bărcuțe făcute din polistirenul pe care-l șterpeleam din barăcile veșnicelor șantiere de lângă oraș. Să te ții, atunci, întreceri în meșterit la pânze, care mai de care mai sofisticate, mai subțiri și mai bune la prins vântul iscat de buzele noastre. Apoi, când bălțile se mai zvântau și de pe munți prindea să bată seara o adiere călduță, dădeam iama pe câmp, ca să ne strângem trestii, pe care le așezam în formă de cruce și le prindeam de o bucată de nailon, de ne ieșeau niște zmeie care zbârnâiau o lună întreagă, înălțate pe cer. Erau de toate felurile și culorile, și nu le lăsam singure în aer, ci le trimiteam împreună cu "scrisorele" dichisite din bucăți de hârtie, cu "comunicări" către univers, dorințe pe care speram ca zmeiele să ni le împlinească.
Când se termina primăvara, era vremea să scotocim râul din apropiere, ca să găsim bulboane mai adânci unde să ne întrecem la înot sau la prins molani și mrene sau, dacă erai mai pricopsit, câte un clean mai lacom, care să ți se agațe în undiță. Și după ce ne săturam de scăldat, luam munții la pieptănat, după fragi, apoi după zmeură și, când începea să vină toamna, după mure și ghebe. Când se termina vacanța și ne strângeam fiecare de pe unde bântuisem, lăsam muntele și râul și câmpurile, și ne jucam pe străzi "ascunsea", "castelul", "finanțe", "puc", iar dacă eram mai mulți, fotbal, de spărgeam mai mereu câte un geam. Și așa venea iarna, când străzile se acopereau de un strat gros de zăpadă, pe care puținele mașini îl bătătoreau, iar gerul îl făcea tare ca gheața, de puteam să patinăm prin tot cartierul, fără grijă că le stricăm patinelor "cantul", pregătit cu grijă de tații noștri, încă de cu toamna. Și mai erau și bradul și Moșii, Nicolae și Crăciun, nu așa de încărcați ca acum, dar parcă mai plini de mister și de bucurie. Iar apoi se făcea din nou primăvara, cu bărcuțe și zmeie, și vară, cu apă și munte, și toamnă cu jocuri, și mai trecea un an. Și nu-mi amintesc să fi fost vreodată trist, sau chiar deprimat, cum aud că sunt acum copiii, și nici nu știu să fi petrecut în casă măcar o singură zi, doar dacă afară nu ploua cu găleata. Și mai știu că cea mai grea pedeapsă de-atunci era să nu mai ai voie să ieși afară din casă, când toți copiii se strângeau șirag, la fereastră, și îi implorau pe părinți de iertare. Și mai cred că nu datorită, ci în pofida cortinei negre și grele a comunismului care se lăsase peste țară ca o lespede de mormânt, noi, copiii, am reușit să creștem fericiți și frumoși, simțindu-ne liberi, mult mai liberi decât țâncii de astăzi, care stau gălbejiți în fața ecranului calculatorului, plini de o fericire virtuală care n-o să-i ajute în veci să înalțe zmeie zbârnâitoare pe câmp. Noi am fost reali, vii și adevărați, cu coate și genunchi juliți, cu plânsete și bătăi între noi, cu jocuri și prietenii care țin și acum, cu aer curat, cu câmpuri și munți și, mai presus de toate, cu multă viață și bucurie.
CRISTIAN CURTE
Laptele și sfoara
Se apropia Paștele. Prin anii '80, sărbătoarea era interzisă. Obiceiurile erau ținute doar în casă, după perdea. Dar, noi, copiii, n-aveam griji și ne bucuram de ouă roșii și cozonac, dacă părinții "se descurcau" să facă rost de toate alimentele necesare unei mese de sărbătoare. Făina și zahărul trebuiau drămuite din timp, pentru că se dădeau numai pe cartelă. Stafide găseai doar la Casa de Comenzi. Rahatul pudrat pe deasupra cu zahăr încă nu dispăruse; îl puteai cumpăra la kilogram, de la Alimentara. Ultimele pe listă rămâneau, mereu, ouăle și laptele. Era musai să fie proaspete, să iasă cozonacul grăsuț, pufos și frumos rumenit.
Bătălia cea mare începea cu câteva zile înainte de Înviere. Goana după ouă și lapte era frenetică. Fericiții posesori de mașini se aruncau în Dacii și plecau la țară, cu câte-un baton de parizer și două pâini în traistă, poate-poate le reușea un troc, pe 20-30 de ouă proaspete, cu gălbenuș ca soarele din luna lui Cuptor... Cu laptele, însă, era mai greu. Crescătorii de vite aveau cote și erau obligați să-l predea la stat. Salvarea rămânea tot laptele de la Alimentara și chinul cozilor uriașe. Dar cu gândul la joacă, copiii se ofereau să stea ei, noaptea, la coadă, ca să aducă apoi acasă, în triumf, sticlele cu gură largă, pline cu lapte proaspăt, îmbuteliat la ICIL. (La noi, în Galați, se dusese vorba prin târg, că directoarea fabricii se îmbăia în fiecare noapte într-un recipient mare, plin cu lapte călduț, care apoi era tras la sticle... Dar nimeni nu-și făcea griji pentru atâta lucru...)
Ei bine, într-o seară din postul Paștelui, m-am dus și eu la Alimentara de la colțul blocului, să stau la rând. Devreme, să fiu printre primii, doar știam că pentru întregul cartier se aduceau doar 12 navete cu lapte! Primul la coadă: nimeni altul decât moș Mărculescu, un bătrân nesuferit de la scara vecină, care, de fiecare dată când ne prindea amărâta noastră de minge de 13 lei, cu care jucam fotbal, ne-o tăia cu cuțitul, pe motiv că facem gălăgie și-l deranjăm, cu toate că el juca table de dimineața până seara în balconul apartamentului de la parter, de se auzeau zarurile de la zeci de metri distanță. Tuturor ne era frică de el.
Îl văd cum leagă o sfoară de un stâlp al complexului, trece ghemul prin toartele sacoșei și așteaptă. Îmi fac curaj și mă duc lângă el. Mormăi un "Bună seara!" și-mi pun timid sacoșa alături. Primesc o privire tăioasă și mă trezesc cu ghemul în mână. "Măi, pezevenchiule, ce cauți tu aici la ora asta? Știe mumă-ta pe unde umbli?" "Am venit să iau lapte; ea m-a trimis!" "Bagă-ți sacoșa pe sfoară, că eu mă duc la culcare! Să nu care cumva să lași ghemul din mână, până nu vine următorul! Să țineți rândul pe ață, că altfel iar se bagă-n față nesimțiții ăia care vin la ora 4!" Coada a-nceput să se-ngroașe abia după miezul nopții. Ghemul de sfoară a fost predat din mână-n mână, până dimineața. Pungi și sacoșe de toate felurile, cu sticle goale înăuntru, stăteau înșirate ca un șarpe încolăcit, printre pilonii de beton ai complexului. Așezați pe scăunele sau chiar pe marginea trotuarului, oamenii stăteau la taclale, plângându-și lipsurile, într-o jelanie colectivă. Eu m-am jucat cu țâncii de-o vârstă cu mine, până la prima geană de lumină, fără să obosesc. Am asistat la descărcarea laptelui din mașina de aprovizionare, pe la 4.30 dimineața, când oamenii de la coadă i-au huiduit pe cei de la ICIL, pentru că n-au lăsat decât zece navete cu lapte. Apoi, la vederea unui halat alb, apărut de nicăieri, toată lumea s-a îmbulzit din nou la rând. Era ora 5. În mod normal, doamna de la raionul Lactate începea să vândă la ora 6! Mărculescu a desfăcut nodul și a rulat tacticos sfoara înapoi, pe ghem, cu satisfacția că nimeni n-a reușit să se bage în față. Curios, l-a întrebat pe tânărul îmbrăcat în halat alb cine este și de ce n-a venit tovarășa Marioara, care vinde de obicei. "Sunt noul angajat. S-o fi săturat și ea să se tot trezească cu noaptea-n cap! M-au trimis pe mine!" - i-a răspuns acesta, plictisit. Bătrânul și-a luat laptele și a plecat. La fel am făcut și eu. A doua zi, am aflat că ieșise mare vâlvă la Alimentara, că se dăduse o "spargere" și că venise Miliția să facă anchetă. Băiatul în alb, noul angajat ce vânduse lactatele, era "un derbedeu fără căpătâi", care fugise cu toți banii: 10 navete x 12 sticle x 2 lei și 20 de bani = 264 de lei. Iar în suma asta nu intrau iaurtul și smântâna! S-a scris despre el și în "Viața Nouă", ziarul local din Galați. Dar mie nu-mi păsa deloc! Mama deja scotea cu paleta ouăle roșii din oala smălțuită și le punea la răcorit. Eu le dădeam luciu cu un prosop mânjit cu untură de porc și le așezam frumos într-un coșuleț împletit. De deasupra candelei cu ulei, care ardea mereu la noi în casă, Iisus mă privea cu un zâmbet frumos pe chip. Îmi plăcea tare mult icoana aceea micuță, cu Mântuitorul în chip de păstor, purtând un mieluț în brațe! Se potrivea de minune cu Paștele! Din cuptor venea mireasmă de cozonac care-mi îmbăta nările. Iar gândul la cele patru banane învelite în ziar, dosite tocmai sus, pe ultimul raft din cămară, descoperite involuntar între timp, nu-mi dădea pace!...
FLORENTIN POPA
"Adidașii" bunicului Iacob
Florentin Dranga "dădea video", uneori, când părinții nu-i erau acasă. Ne adunam mai mulți flăcăuani de-a noua la dânsul, abia liceeni, puneam pături pe geamuri și priveam ca vrăjiți, în întuneric, spre ecranul televizorului "în culori" - mare minune, pe-atunci, în orășelul nostru ascuns între munți, în anii cei mai cenușii ai veacului trecut. Filme americane, înduioșător de naive față de cele de astăzi. Nu mai excentrice decât șpagaturile lui Jackie Chan sau pupăturile "pe bune" ale vreunui polițist greu de ucis. Dar șederea aceea împreună, în odaia întunecată, chilugi și hulpavi după scene senzaționale, ne făcea să ne simțim parcă... mai puternici. Mai înfrățiți, privind secvențe color cu super-eroi, pe care puțini oameni obișnuiți aveau privilegiul să le vadă, să asculte vocea stridentă a Irinei Nistor, traducând stângaci, căci erau rari cei care "dădeau video", doar patru-cinci în tot orașul - un asemenea aparat magic costa aproape cât o Dacie.
Opt elevi eram strânși în sufrageria lui Dranga, într-o amiază de toamnă, în care a dat buzna în casă un profesor de limba română, scundac și ațos, cu părul întins pe spate precum în tablourile cu Eminescu, prinzându-ne asupra faptei. Avea căușul palmei mic, aproape ca de copil, cu care lovea însă ca un ciocănaș infernal - tare, scurt, direct în față, că vedeai stele la propriu și-ți venea să leșini. Am impresia că făcuse și box în tinerețe. Țin minte că ne uitam la filmul "Amadeus", al lui Miloș Forman, socotit un fenomen în epocă, dar profesorul acela (un "mare om de cultură câmpulungean, parlamentar țărănist și revoluționar", cum i s-a zis mai târziu) n-a fost nici măcar curios la ce ne uitam. A doua zi dimineață, am fost scoși în fața "careului", înaintea tuturor elevilor școlii - opt derbedei puși în rând, unul lângă altul - și arătați cu degetul drept "niște elemente care se uită la filme decadente", care fac de rușine colectivul, părinții, poate chiar și țara. Același profesor lins trecea prin fața noastră și ne smulgea pe rând numerele matricole de pe uniformă, cu dispreț, iar nouă ne era teamă c-o să ne izbească, iarăși, cu căușul său. Îmi amintesc precis că stăteam alături de Paul Smereciuc, un bun prieten, așteptându-ne pedeapsa îmbujorați, cu privirea înainte. Tot "careul" ne privea solemn, în tăcere. Și atunci, pentru un moment, ne-a venit deodată, amândurora... să ne ținem de mână. Ca dintr-un instinct straniu, dar totodată dintr-o înduioșătoare formă de iubire, am întins mâinile unul spre celălalt. Și așa, ținându-ne, privind direct înainte, parcă și începea să ne pufnească râsul.
***
Bunicul meu, Iacob, era un atlet al cozilor la carne. Zic "atlet", fiindcă chiar așa mi-l amintesc, înalt și subțire, îmbrăcat într-un costumaș maroniu, distingându-se prin eleganță și aplomb între ceilalți bărbătuși zgomotoși, ce se îmbulzeau în turmă spre galantar. Părea mereu pregătit să părăsească plutonul, în orice clipă, însă parcă totodată ar mai fi stat puțin. Îl recunoșteai de departe, în amestecul cozii. Nu-și aducea scăunel pliant, nu intra în discuții profunde cu oamenii și-n veci nu juca table în public. Chiar și cu noi vorbea foarte puțin, nu povestea despre sine și nu zâmbea aproape niciodată. Toată viața a umblat numai în costum, chiar și prin pădure, pe coclauri îndepărtate, la cules de hribi și de râșcovi. Nu se înghesuia cu ceilalți și nici nu certa pe vreunul că "ce te bagi, bă, în față?!..." Doar stătea, înalt, purtat de val ca "un domn", cum îi spunea toată lumea.
"Se bagă pui la hală!...", șoptit din om în om, în orășelul nostru, anunțul ăsta era asemenea unei colosale știri de tabloid. Se întâmpla neprevăzut și aflai prin "pile", semn că bărbații trebuiau să purceadă să-și ocupe locuri în față, din timp. Bărbații aduceau carnea acasă. Ca pe o mare victorie. Femeile doar îi înlocuiau, vremelnic, la coadă, când bărbații mai oboseau. O asemenea coadă dura foarte mult, uneori zile întregi, se lungea pe zeci și zeci de metri, pornind de la magazinul zăvorât, ba câteodată ajungea până în strada mare, dacă trotuarul nu mai era de ajuns. Iar când se zvonea că "vine mașina!", toți oamenii se strângeau frenetic unul într-altul, adesea nemaiținând seama de nicio regulă prestabilită. La o asemenea coadă a stat odată bunicul meu, Iacob, din zori de zi, calm și distant, în atitudinea lui obișnuită, de-a părea mereu pe picior de alergare. Aproape întotdeauna, "la pui", erai obligat să cumperi și câte o pungă de "takimúri" (parod. "tacâmuri" - gheare, coloană și cap adevărat de găină) sau "adidași" (copite de porc), dar cui îi mai păsa - toți voiau puiul! Îl voia și bunicul meu, îl voia tare, mai ales după douăsprezece ore de stat la coadă, fără întrerupere, când tovarășul măcelar Mihalea s-a ridicat deasupra mulțimii și a anunțat că mai sunt doar pentru douăzeci de persoane, apoi pentru zece... Așa se întâmpla. Deși afla înfiorătoarea veste, omul nu pleca. Stătea acolo mai departe, sperând într-o minune. Nu credea, refuza să creadă. Bunicul meu nici nu dădea din coate, ca ceilalți bătrâni învechiți în rele. Doar rămânea, până la capăt, nădăjduind. Țin minte seara de toamnă în care s-a întors acasă, ostenit, ducând doar o pereche de "adidași de porc", în sacoșa lui de pânză cafenie, cu două mânere din lemn în formă de inele. S-a uitat la noi, a pus copitele în chiuvetă, apoi s-a dus în odaia lui, tăcut și înfrânt. "'Nalta mă-sii de comunism", a mai zis și a fost singura dată când l-am auzit înjurând. Puțin după căderea lui Ceaușescu, cozile la hală încă s-au mai păstrat, la fel de încrâncenate ca înainte. Chiar dacă apăruseră primele dozatoare TEC, cu "kiwi de mango" și alte otrăvuri, bomboanele Bonibon și primele reclame cu "dacă vrei, poți, Adidas torsion", cozile n-au murit, oamenii prea se obișnuiseră cu ele. Se dădea carne mai multă, dar vechii atleți tot se îmbulzeau, la fel ca înainte. Cel puțin în orășelul nostru, Câmpulung Moldovenesc. La o asemenea coadă a stat și bunicul meu Iacob, în toamna anului 1990, până spre seară, când mai avea doar trei patru-oameni înaintea lui și pui erau destui. S-a uitat la ceas, era șase jumătate. La șapte fără un sfert se dădea "Sandy Bell", serialul lui iubit, niște desene animate c-o sărmană fetiță japoneză ce-și căuta mama, făcând doar fapte bune. Serialul ăsta era pentru el sfânt. Deși japoneză, Sandy Bell avea ochi mari și albaștri, vorbea doar franțuzește, mereu însoțită de un dulău blând, pe nume Tambour și era aproape adolescentă. Bunicul s-a smuls afară din tumultul cozii și s-a dus grăbit către casă. Renunța, senin, la aproape opt ore de stat la coadă, pentru cincisprezece minute de desene animate. Țin minte seara aceea când s-a întors ostenit, cu sacoșa de pânză goală, și s-a așezat în fotoliu, lângă noi toți. "'Nalta mă-sii de comuniști", a mai zis, încă gâfâind, apăsând relaxat cu degetul pe-o telecomandă veche, cu margini de lemn. A fost, cred, singura dată în viață în care l-am văzut râzând.
BOGDAN LUPESCU