VALENTIN PLĂTĂREANU - "În Germania am simțit bucuria enormă că sunt un om liber"

- Berlin, Bundesplatz, Charlottenburg. Plăcuța aurie de la intrarea-n clădire mă avertizează că am ajuns. Aici își are sediul Schauspielschule Valentin Plătăreanu, școala de actorie pe care îndrăgitul actor român, plecat din țară în timpul regimului comunist, o conduce de 22 de ani. Aici, printre hârtii administrative, cărți vechi și filme bune, se scurge noua sa viață, cea de-a doua, de când nemții l-au acceptat ca pe unul de-al lor. Un interviu despre o aventură cu final fericit cu un om pentru care libertatea a prețuit mai mult ca orice -

O bere în libertate

- Domnule Plătăreanu, românii din țară vă poartă o amintire foarte plăcută. Până în 1982, când v-au pierdut urma, erați prezent nu doar pe scenă, ci și pe micul sau marele ecran. Erați un actor foarte iubit, căruia nu-i lipsea atenția pu­blică. Ce v-a îm­pins să lăsați totul și să luați dru­mul Oc­cidentului?

- Nici cei mai apropiați n-au înțeles atunci de ce-am plecat. O duceam poate mai bine ca alții, grație poziției mele de director. Dar apucasem să ies în turnee în Occident, să văd cum trăiesc alții, visam și eu la străzi lu­minate și vitrine frumoase. La nor­malitate și libertate. La noi se ajunsese la prea multe umilințe: până și o simplă apă minerală tre­buia s-o cumpăr pe sub mână, în­ve­lită în ziar. Iar dacă voiam și noi o bere, după spec­tacol, ne-o adu­ceau în cești de ceai, să nu vadă ceilalți. Poate că până la urmă m-aș fi descurcat după revoluție, făceam o afacere, ceva. Dar atunci aveam un copil mic și o responsabilitate față de el. Vă întreb doar atât: dacă am fi rămas în Ro­mânia, credeți că fiica mea, Alexandra (Maria La­ra n.r.), ar mai fi azi o ac­triță atât de cunoscută?

- Ați fugit din țară sau ați plecat oficial?

- Noi am spus de la bun început că nu plecăm, decât dacă reușim toți trei deodată. Norocul meu e că aveam dosar bun, plecasem de multe ori și mă tot întorsesem. Așa că am cerut, pur și simplu, pașaport să plecăm în vacanță. Printre destinații, și Berlinul de Vest. Sur­priza a fost să ne trezim cu fotografia Ale­xandrei pe pașaport. Abia atunci ne-am dat seama ce suntem pe cale să facem și ne-au apucat emoțiile. Eu nu sunt deloc tipul aventurier. Ne-am pregătit meti­culos, am cumpărat un portbagaj de pus pe mașină, am luat haine pentru fetiță, că știam că sunt scumpe în Vest, și abia apoi ne-am pornit, prin Ungaria, spre Ger­ma­nia, cu gândul să ajungem în Canada. N-am mai ajuns. Am rămas aici și-am început o viață nouă.

- Plecarea dvs. a schimbat destinul întregii familii. Ați găsit în soția dvs. sprijinul de care aveați nevoie?

- Fără soția mea, nu aș fi reușit niciodată pe acest drum. Trebuie să vă mărturisesc un defect de-al meu: sunt un bărbat gelos! Mi-o amintesc pe mama spunând: "Vai de capul meu, Veve, Veve, ce-ai să te faci tu, că ție îți plac femeile frumoase?!" Într-adevăr, Doina e o fe­meie fru­moasă, dar are și o căldură și o for­ță extraordinare. Când am ajuns aici, toți mă aver­tizau: "Păi, tu ce faci? Că Doina o să-și gă­sească pe unul cu bani." Nu mi-a fost nicio clipă frică. A fost și este un partener extraordinar, nu unul care să-mi cânte în strună sau să mă alinte, ci care a știut să împingă căruța mai departe, uneori la extrem. Cum ne-am instalat, și-a găsit un job. Spăla în barul unui resta­urant vesela cu apă rece și căra lăzi cu sticle, ea, care avea un doctorat la Sorbona. În timp ce eu frecam în genunchi pardoseala. Sunt foarte multe cupluri care nu rezistă la asemenea probe. Dar noi ne-am găsit și ne-am po­trivit. Împlinim 44 de ani de când suntem împreună.

- Nu v-a venit nicio clipă să vă în­toarceți în țară? Nu-i ușor să o iei de la capăt de jos, de la munca brută.

- Am știut că, dacă încep să mă gândesc la ce am lăsat în urmă ca realizări, n-o să fac nimic niciodată aici. Singurul lucru pe care-l aveam în minte era că trebuie să reușesc de dragul soției și al fiicei mele.

- Și au meritat toate sacrificiile pe care le-ați făcut?

- Au meritat. Pentru că, după ce-am frecat pardoseala aia de mi-a venit rău, când am pri­mit banii, m-am dus și am băut o bere rece din sticlă, nu din ceașca de ceai. Și am simțit bucu­ria enormă că sunt un om liber. Munca și banii aveau, brusc, valoare. Mă plimbam pe străzi și prin ma­ga­zine, chiar dacă nu-mi puteam permite încă nimic, dar trăiam în sfârșit liberi. Mulți nu înțeleg că toate acele poziții înalte pe care românii le aveau în țară, toate acele avan­taje erau construcții false, plă­tite cu multe com­pro­misuri.

Un mut norocos

- Faceți, totuși, parte dintre norocoșii care și-au putut con­tinua cariera și peste hotare. A fost greu să reintrați în lumea teatrului?

- A fost un noroc. Într-o zi, în timp ce mă plimbam cu Doina printr-un târg de antichități, am primit o invitație gratis la Teatrul Francez, la o piesă de Boris Vian. Era făcută jumătate de amatori, cu doar unul sau doi actori buni. Mă îmbrăcasem fru­mos, la costum, la final le-am dat și cartea mea de vizită, pe care scria "Director adjunct al Teatrului Național". Ce-o fi fost în capul meu?! Au rămas stupefiați să afle că nu venisem să-i iau în turneu, ci să-mi caut de lucru. (râde) Dar ei n-aveau resurse, așa că eu am acceptat postul de asistent de regie, fără niciun ban. Până-ntr-o zi când n-a venit un actor, iar regizorul m-a întrebat dacă nu vreau să fac eu momentul lui. Jucam un surdo-mut și trebuia, fără vorbe, să-i spun reginei că amantul ei a murit din­colo, în cealaltă cameră. Am jucat așa de bine, încât actrița, o fran­țuzoaică venită de la Paris, a zis că nu mai joacă fără mine. Iar eu mi-am și imaginat că mă voi umple de bani. Am primit într-adevăr ceva, dar erau puțini. A fost însă un în­ceput bun, pentru că apoi am jucat alte și alte roluri, au crescut și ve­niturile. Am putut să ne cumpărăm și noi, în sfârșit, un dormitor ieftin, să dormim mai bine.

- La Berlin, numele dvs. e cunoscut azi datorită Școlii de Actorie pe care o conduceți. Cum v-a venit ideea profesoratului?

- În România, am fost profesor asociat la Aca­demia de Teatru și Film. În Berlin, timp de aproape zece ani am ținut cursuri de actorie la Volkschule, Școala Populară de Artă. Într-o zi, prin 1992, am venit acasă și i-am spus Doinei: "Draga mea, eu îmi fac școală de actorie". Aveam o rezervă de vreo 2000 de mărci, pusă deoparte, în caz că ni se în­tâmplă ceva. Am făcut publicitate și, la prima serie, au venit doar zece candidați. N-a fost ușor, fiindcă și aici există concurență, invidie. Dar, încetul cu înce­tul, au trecut 22 de ani și de la o cameră mică la stra­dă, într-un fost magazin de legume, am ajuns să avem un sediu pe trei etaje și o sală de teatru cu 90 de locuri. Din păcate, colegul meu de afacere a su­ferit un accident. Sănătatea nu i-a mai permis să se ocupe de școală. Azi sunt singurul acționar. E o mare răspundere, am ajuns la 25 de pro­fesori și peste 80 de elevi. Dar am și o echipă nouă de management, două românce foarte capabile, și e minunat.

- Nu v-au lipsit scena, reflectoarele?

- Mi-au lipsit. Teatru am făcut mai puțin de când sunt în Germania. Iar pentru mine teatrul a fost o mare dragoste. Am visat să fac teatru în limba țării mele. Aici am avut însă ocazia să fac film. Cu ac­centul meu în limba germană, am jucat toți gangste­rii posibili. Nu nepărat roluri principale. Însă roluri bune, care au fost apreciate, alături de foarte cu­noscuți actori germani.

- Fiica dvs., Alexandra, a luat însă toți laurii. Cum de v-a urmat meseria?

- Într-o zi, m-a vizitat o regizoare care căuta un bătrân pentru un rol. Venind la mine, a văzut-o în curte pe Alexandra, jucându-se. Era încă mititică, avea vreo 13 anișori. S-a dovedit că eu nu eram ce îi trebuia, eram prea tânăr, aveam doar vreo 50 de ani, dar fetița blondă și expresivă pe care o văzuse i-a stârnit atenția. Și uite așa, Alexandra a dat primul casting și a făcut pri­mul film. După aceea, a făcut un serial, în timp ce era la școală, pentru care a câștigat destul de bine. Din clipa aceea, ne-­am simțit, pentru prima oară de când eram în Germania, eliberați de grijă. După bacalau­reat, mi-a zis: "Tată, vreau să fac școală de teatru. Și nici nu-ți dau voie să-mi răs­punzi, doar tu mi-ai spus că ai face tot tea­tru și că e cea mai fru­moasă meserie din lume." "Așa e, Ale­xan­dra!" Ce era să mai zic, cu toate te­merile mele? Și mi-a zis: "Nici nu concep să fac altun­deva decât în școala ta". Ei, a­tunci m-am bucurat enorm, pentru că la marile școli de teatru au obiceiul să le dis­trugă tinerilor de la început personalitatea, în ideea că vin marii maeștri și le formează una nouă. Îmi amin­tesc când am mers să văd cum se descurcă Ale­xandra pe platou, la prima filmare. Re­gi­zorul mi-a spus: "Va­lentin, camera se în­drăgostește de Ale­xandra." Mi-era foar­te teamă să nu-i dis­trugă cineva natura­lețea asta, prin care ea a câștigat enorm.

- V-ați reîntors în România, în 2006, pentru filmarea pe­li­culei "Offset", în care apăreți alături de fiica dvs. Ajută sau mai mult încurcă pe platou le­găturile de rudenie?

- Nu-i chiar simplu să joci cu copilul tău, mai ales când știi că ți-a fost și elev. Nici pentru Ale­xan­dra nu cred că a fost ușor. Dar am fost profesioniști și ne-am concentrat amândoi pe muncă, pe ce aveam de făcut. În pauzele de filmare nici nu vor­beam, se gândea fiecare la rolul lui. Nu am de ce să mă plâng, Ale­xandra a fost mereu un co­pil foarte disci­plinat, cu ea e, efectiv, o plă­cere să lucrezi. Am revăzut filmul de curând și chiar vorbeam cu ea că a fost unul reușit.

"Tată, m-am îndrăgostit, îl cheamă Sam Riley"

- De ceva vreme, din familia voastră face parte și actorul Sam Riley, cel care l-a in­terpretat re­mar­cabil pe solistul trupei Joy Division, în filmul "Control". Cum e relația gi­­nere-socru, când ambii au aceeași meserie?

- Să vedeți cum e mâna destinului! Ale­xandra avea de ales între două filme, unul care se filma în Anglia, cu buget semnificativ, și în care avea rol principal. Celălalt, filmul de de­but al unui cunoscut fotograf, Anton Corbijn, un film alb-negru, dar care nu avea nici măcar producția pusă la punct. L-a ales pe al doilea, chiar dacă nu a câștigat aproape nimic, pentru că ăsta i s-a părut ei in­te­resant. Acolo l-a întâl­nit pe Sam, care juca rolul principal, și a fost dra­goste din prima se­cundă. Ceva de neima­ginat. M-a sunat și mi-a zis la te­­lefon: "Tată, m-am în­drăgostit. Îl cheamă Sam Riley, joacă rolul prin­cipal, e un talent, tată!" "Scumpa lui tata, am zis în gândul meu, când ești îndră­gostit, toți sunt niș­te talente, ia-o ușor!". Nu l-am cunos­cut decât foarte târziu, a venit singur la noi, în Ber­lin, să se prezinte. Și am mers îm­pre­ună să vedem pre­mie­ra a­ces­tui film, la Cannes. Am rămas trăs­nit. N-am văzut în viața mea o iden­tificare atât de pu­ternică cu un per­sonaj. Era primul rol al vieții lui și mi s-a făcut brusc teamă să nu i se urce la cap. Dă­duse lovitura, de­venise peste noapte celebru. Rolul ăsta i-a adus șapte premii de interpretare. Din feri­ci­re, a rămas același om minunat, cu pi­cioa­rele pe pământ, fără să-și piardă nicio clipă șar­mul și simțul umo­rului. Peste doi ani, când eram în An­glia, unde ur­ma să fa­cem un Crăciun cu fa­milia lui, în fața lif­tului din ho­telul în care stăteam, Sam mi-a zis: "Va­len­tin, aș vrea să te întreb ceva. Vrei să-mi acorzi mâ­na fiicei tale?"

- Ce romantic și ce tradițional, aproa­pe de ne­crezut pentru lu­mea alunecoasă a ac­toriei!

- Sam e un fa­mi­list convins. Iar de când au un copil, e și un ta­tă excelent.

- Cum e noua pos­­tură de bunic?

- A fost, cu si­gu­ranță, emoția cea mai puternică a ultimilor ani. Încă nici nu m-am obișnuit bine, re­cu­nosc, mi-e tare teamă să nu-l scap când îl țin în brațe.

- Vorbiți tare fru­mos de fiica și de gi­nerele dvs.

- Sunt foarte mândru de amândoi, e minunat să ai asemenea copii. Câteodată, am sentimentul că nu reușesc să mă bucur cât ar trebui de tot ce mi s-a dat. Ar trebui să dansez de fericire, de dimineață până seara. E parcă neobișnuit, incredibil tot ce se în­tâmplă. E prea aproape de mine ca să mă pot bucura.

"Mi-e tare dor de natura din România"

- Sunteți deja de mai bine de trei decenii în Germania. Ați împrumutat ceva din obiceiurile nemților?

- Nemții au spus despre mine că sunt mai neamț decât ei. Poate pentru că am fost întotdeauna foarte punctual și disciplinat, cu un anumit respect față de muncă. Când eram mic, eram atât de cuminte, că se ruga mama de mine să mai stau și pe acasă, să nu mai merg atâta la școală. O singură dată am chiulit și eu, mama m-a acoperit, l-am mințit amândoi pe tata, care era un mare chirurg, că mă doare burtița. Cum a auzit tata, m-a palpat, s-a uitat la mama și a zis: "Hai, Mărioară, să terminăm și cu treaba asta." M-a dus direct la spital și m-a operat de apendicită. (râde) Nici mai târziu, în facultate, n-am debordat de spirit de aventură. Îmi mai spuneau profesorii: "Măi, Valentin, mai du-te și tu și fă-ți de cap, îmbată-te o dată, ieși cu femeia altuia, fă ceva!" (râde) Ei, aș, n-am fost eu genul ăla. În schimb, țara asta mi-a venit mănușă. A adus multe lu­cruri bune în viața mea. De la ordinea pe care o vezi aici peste tot, până la felul în care acest stat se străduiește să facă o politică înțeleaptă sau la felul în care se duce o dezbatere. Aici e de negândit să nu te duci să votezi, să nu te folosești de acest drept care ți se dă. Toate lucrurile astea îmi dau un sen­timent de siguranță și de respect.

- Vă mai apucă dorul de România câteodată?

- Mi-e tare dor de natura din România. Peisajele noastre au ceva special, răscolitor. Amintirile mele sunt în miresme, în ceruri înstelate, în bucuria de a vorbi românește. Nu-i înțeleg pe cei care spun că au uitat limba română. E o limbă superbă. Dar mă în­torc în țară aproape în fiecare an. Mai repar câte ceva la casa familiei Plătăreanu, de pe strada Plan­telor (timp de zece ani, a­ceastă casă a fost sediul re­vistei "Formula AS" n. r.). Sau merg la Izvoare, un loc superb de lângă Vălenii de Munte, unde am luat cândva o casă în paragină, o odaie în care se as­cundeau îndră­gos­tiții satului, pe care am recons­truit-o. Sunt foarte legat de locul ăla. Îmi amintesc că, imediat du­pă revoluție, întors în țară, am fost chemat în stu­dioul de radio să recit niște versuri. M-a apucat un plâns de nu m-am putut stăpâni. Însă, ori­câtă nostalgie aș avea, eu trăiesc în realitățile de aici. Sunt un om activ și n-am stat niciodată să mă gândesc prea mult la ce a fost.

- Poate că ăsta e se­cretul care vă ține în for­mă.

- Familia, școala, stu­denții, toate lucrurile astea mă țin prezent. Nu-mi doresc să ies la pensie prea curând. Am această convingere, că, odată ce-aș intra în concasorul unei vieți casnice, cu tabietul și ca­fe­luța, aș îmbătrâni brutal. Scena mă obligă să rămân viu. E un training emo­țional extraordinar. Împlinesc 78 de ani, de-acum nu-i de glumă! Dar mă bucur enorm că sunt sănătos și că pot încă sluji cele două mari iubiri: familia și teatrul.

Fotografii din arhiva personală a actorului
Berlin