Rar mi s-a întâmplat să citesc o carte cu atâta plăcere. Rar mi-a fost dat să mă întâlnesc, prin scrisul altcuiva, cu gândurile și entuziasmele mele de o clipă. Așa învăluitor, precis și plin de scintilații stelare cum apare la o primă lectură, scrisul lui Răzvan Bucuroiu nu vrea să impună sau să lumineze propriu-zis nimic: nici teme, nici locuri, nici întâmplări sau mari povești fondatoare. Scrisul lui Răzvan Bucuroiu este unul simplu, discret, de însoțire. Un scris diapazonal, de control și de stârnire a ritmului, a respirației, a intensității pasului călcat. Restul (privirea, insistența, detaliul) aparține cititorului. Fără să impună nimănui nimic, fără să facă vreodată caz de propriile entuziasme, "La curțile Duhului" ne arată cum trebuie să ne apropiem de icoane, răclițe, peșteri sau superbe catapetesme traforate în lemn aurit, de tisă ori chiparos. Ne arată mai ales cum să păstrăm tăcerea și să regăsim cuvintele de rugăciune, în emoția unei stări, a unei imagini, a unei promisiuni de îndreptare.
La poarta de intrare a oricărei mânăstiri, putem găsi, alături de un mic istoric, și o coală plastifiată, pe care o mână autoritară și îndreptățită va fi apucat să scrie, apăsat și cu multe semne de exclamație, ce nu trebuie făcut în sfântul lăcaș. Intrăm, deci, într-un presupus loc al mântuirii, însoțiți de negații și mustrări implicite, legate de îmbrăcăminte, telefon mobil sau alte lucruri ce țin, strict, de buna noastră cuviință. Nu sunt suficiente scenele apocaliptice din pridvor, în care păcatele sunt vizualizate suficient de plastic și de convingător. Trebuie ca cineva să ne mai certe o dată, să ne pună cu genunchii pe grăunțe chiar dinainte de a greși, uitând cu desăvârșire esența, scopul sau noima acelui loc: anume, ce trebuie să facem în sfânta biserică, cum ne rugăm, cum ne potrivim pașii, respirația și ritmul inimii, atunci când buzele noastre simt apropierea unor moaște de Sfânt. Ne ocupăm de intrare, și nu de felul în care ieșim din biserică. Ne ocupăm de amănunte și nu vedem întregul, lucrarea, scara sprijinită pe o margine de cer. Poate că, în loc de interdicții, egumenii mânăstirii ar trebui să lase un loc liber și înrămat, în care fiece pelerin să-și scrie propriul gând, propria sa dorință. Cam asta îmi pare a fi cartea prietenului Răzvan Bucuroiu - un loc liber și curat, pe care orice lector credincios să-l completeze cu gânduri și trăiri personale, cu impresii și imagini, cu stări și emoții netrăite vreodată în altă parte.
Sunt multe lucruri frumoase în cartea lui Răzvan Bucuroiu, dar cel mai minunat din toate îmi pare atunci când autorul observă că oamenii se mântuie ca mânăstirile - doi câte doi, adică perechi. Cu alte cuvinte, fiecare neputință a unuia se biruie cu putința celuilalt... Ava și ucenicul. Pustnicul și iconarul. Sfântul și păcătosul. Cartea și cititorul ei... Cu sau fără noi, drumul continuă. Pelerinajul, la fel. Să continuăm căutarea. Să nu ne oprim. Să iuțim pașii și să nu ne descurajăm, convinși fiind că frumosul, ca și sfințenia, nu au niciodată sfârșit.