Celta

O vedeam trecând pe bicicletă în fiecare dimineaţă, la aceeaşi oră.

Urma neabătut acelaşi drum, printre brazi, pe la capătul poienii, ca să iasă apoi mai jos, în şoseaua mare, care ducea la oraş. Părul ei roşcat părea o flacără jucăuşă, scăpat de sub basmaua cu floricele pe care o purta le­gată la spate. Se întorcea spre seară, mereu cu bi­cicleta încărcată de saci şi traiste pline. Aducea pâine pentru ai ei şi tot ceea ce le tre­buia pentru gospodăria izolată în care trăiau. Erau oarecum singurii vecini ai sanatoriului la care lucram ca medic şi, în anul acela, primul meu an de stagiatură, am trăit acolo, cu ea, cea mai frumoasă şi ciudată poveste de dragoste din viaţa mea.

Coşul cu zmeură

La terminarea facultăţii, am ales să-mi fac anul de stagiatură la un sanatoriu de boli nervoase, departe de oraş, de agitaţie şi de viaţa uşuratică pe care am dus-o în ultima parte a studenţiei. Simţeam că a fost destulă pierdere de vreme şi că ar fi bine să mă opresc, până când nu risipeam chiar tot ceea ce am învăţat de la părinţi că e bine şi frumos, normal şi natural. Aveam nevoie de linişte ca să mă trezesc, oa­recum, şi mi-a părut bine când am ajuns la sanatoriu şi am văzut cât este de minunat locul, ce împrejurimi fermecătoare mi-era dat să admir în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, după ce-mi terminam programul cu bolnavii. Iubesc natura, şi chiar şi acum, când sunt un senior (nu vreau să folosesc cuvântul bătrân, pen­tru că-mi ştirbeşte din bucuria de a trăi plenar), urc săptămânal pe munte şi adeseori înnoptez în cort. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, nu despre bucuria pe care o am când văd că în întrecerea dintre puterile mele şi munte încă mai sunt câştigător pentru o vreme. Vreau să-mi amintesc de vara aceea minu­na­tă, în care m-am îndrăgostit de Celta, fata cu basma.
După ce-am ajuns la sanatoriu, mi-am făcut obi­ceiul de a mă plimba prin împrejurimi, zilnic, in­diferent de vreme. Îmi plăcea şi ploaia, şi ceaţa, nu mă opreau nici vântul şi nici frigul de la drumeţiile mele, care se făceau tot mai lungi, cu cât trecea vre­mea, şi deveneam tot mai mult un obişnuit al acelor locuri. Indiferent pe unde mergeam, indiferent cât de mult mă îndepărtam de sanatoriu, căutam să mă în­torc mereu pe aceeaşi cărare care mă scotea în pă­du­ricea de lângă spital. Acolo găseam din belşug zme­ură, mure, coacăze de munte, frăguţe, după cum era anotimpul, şi era o plăcere să mă opresc şi să mă sa­tur, înainte de a ajunge acasă, adică în cămăruţa mo­destă în care fusesem cazat. Într-una din zile, venind pe cărarea binecunoscută, am văzut un coş din nuiele, plin pe jumătate cu zmeură, abandonat la marginea potecii. M-am uitat în toate părţile, dar n-am văzut pe nimeni care l-ar fi putut pune acolo. Am trecut mai departe şi mi-am văzut de drum. A doua zi, coşul cu zmeură era în alt loc, şi iarăşi nu am văzut pe nimeni lângă el. Misterul s-a desluşit în a treia zi, când, trebuie să recunosc, abia am aşteptat să ajung pe că­rarea aceea, ca să văd dacă mai e pe-acolo coşul cu zme­ură. Şi l-am găsit, dar până să-l văd abandonat lângă un fag bătrân, am apucat să zăresc şi băsmăluţa înflorată, furişându-se în spatele unor aluni. M-am prefăcut că n-am văzut ni­mic şi am început să strig, dar dinspre băsmă­lu­ţă n-a venit niciun sunet. Am re­petat chemările, dar alunii au rămas ne­mişcaţi. Am intrat şi eu în joc, am luat coşul şi-am ame­ninţat că mănânc toată zmeura, dar liniştea a rămas mai departe netulburată. Niciun semn, nicio mişcare, numai o frunză mare a căzut lângă mine, învârtindu-se în aer. Atunci am luat coşul şi am plecat acasă. L-am lăsat pe masă şi mi-am făcut vizitele prin saloane. Abia seara, când m-am întors în ca­me­ră şi l-am văzut, m-am gândit că n-a fost bine că l-am luat, că, cine ştie, poate că am încurcat-o cum­va pe stăpâna lui şi parcă m-am ruşinat, dar am şi zâmbit, ştiind ce aveam de fă­cut.

Boabe de ienupăr

A doua zi, cum mi-am terminat treburile prin spital, mi-am schimbat traseul obişnuit şi m-am dus direct în locul din care am luat coşul. Ea era acolo şi se vedea că mă aşteaptă. Nu s-a mai ascuns, făcuse din basma un fel de legătoare în care strânsese boabe de ienupăr. I-am întins coşul şi am vrut să-mi cer iertare că l-am luat, dar am amuţit când m-am uitat mai bine la ea. Era tare frumoasă! Ca o ciută sălbatică! Pă­rea mândră şi hotărâtă, neînfricată, dar, în ace­laşi timp, îţi venea s-o ocroteşti şi s-o aperi de toate relele. Era firavă, subţirică tare, şi părul roşcat, scăpat din strân­soarea legăturii, îi tot aco­perea obrajii pis­truiaţi. Avea pielea albă, albă, şi la tâmpla dreaptă i se zbătea o vinişoară albăstruie. Delicată ca un porţelan fin, avea în schimb o privire rece, cenuşie, care te îngheţa, atât părea de sălbatică. I-am întins coşul gol, căci mâncasem zme­ura la dejun, am bălmăjit nişte scuze, am scos chiar şi nişte bani ca să-i plătesc, dar simţeam că sunt penibil în tot ce fac, aşa că m-am zăpăcit şi fără să vreau, i-am dat peste mâna în care ţinea bas­maua. A scăpat-o, şi boabele de ienupăr s-au împrăş­tiat. M-am aplecat s-o ajut să le strângă şi am strivit din greşeală câteva, murdărindu-i basmaua. Îmi venea să-mi dau o palmă, ca să mă dezmeticesc, nu price­peam ce Dumnezeu se întâmplă cu mine, de mă port ca un puşti neîn­de­mânatic. Niciun muşchi nu s-a clintit pe faţa ei când mi-a luat coşul din mână, poate doar răceala ochilor s-a mai îmblânzit un pic. Atunci, în acel moment, am botezat-o Celta, căci nu-i ştiam încă numele, gândin­du-mă la misterioşii celţi care trecuseră cu sute de ani înainte prin pădurea aceea în care am simţit, dintr-odată, că pot să ies în afara tim­pului, că pot să uit cine şi ce sunt, dacă fata aceea săl­batică mă lasă să mă nasc în marea cenuşie a ochilor ei.

Patul din cetină

Şi m-a lăsat Celta. M-am născut şi-am mu­rit, am renăscut şi-am înviat sub ochii ei, care se-întunecau doar atunci când tre­buia să mă în­torc la spi­tal. O vară în­treagă ne-am iubit, fără să ştim cum trece tim­pul. O urmăream pe gea­mul cabinetului meu în fie­care dimineaţă când mer­gea cu bicicleta la oraş. Mă apucam de lu­cru numai după ce băs­măluţa ei dispărea în şo­seaua mare, iar la vre­mea amiezii, când tre­buia să se întoarcă, nu mai aveam răbdare până când nu-i vedeam bicicleta încărcată, trecând pe cărarea care ducea la casa ei. Oricât am încercat, n-am aflat de la ea nimic despre familia cu care stătea. N-am ştiut dacă mai are fraţi sau surori, n-am ştiut ce lucrează sau dacă lucrează părinţii ei, n-am ştiut câţi ani are ea şi nici măcar nu i-am ştiut numele. Îi spuneam Celta şi ea nu părea să se sinchisească de asta. Şi nu părea supărată de faptul că n-am vrut să-i spun cum mă chea­mă, ca răspuns la refuzul ei. Poate de aceea, acum, după mai multe în­cercări casnice, eşuate toate în banalitate, mă gândesc la iubirea din vara aceea, atât de stranie şi de ciudată, ca la o iubire perfectă. O iu­bire în care n-am avut loc decât noi doi, fără să ne intereseze altceva sau altcineva din afară. O iubire aproape paradisiacă, cum rar le e dat multora să tră­iască, căci nu ne-a in­tere­sat pe mine şi pe ea, deo­potrivă, decât să-i oferim bucurie celuilalt. Bucurie nemăsurată, nesfârşită, fără saţ. Iar bucuria acelei veri miroase şi acum, când îmi aduc aminte de ea, miroase a fân uscat, a pământ reavăn, mustind de ploaie, a ierburi strivite, miroase iute a mere pădureţe şi-a cetină. Am construit un adăpost din crengi de brad, în marginea unei poieni, şi acolo ne întâlneam. Atunci când nu putea să mă aştepte, găseam doar coşuleţul cu zmeură sau câte un pumn de alune. Adormeam, aşteptând-o pe patul de cetină, şi visam că alerg după o basma luată de vânt.

Mărgele de fragi

Au trecut câteva luni până să încep să mă întreb cum se va termina povestea în care intrasem de bună voie şi pe care n-o vedeam nicicum încheiată. Şi to­tuşi, ştiam că terminarea anului de stagiatură însemna plecarea de la acel sanatoriu, la un spital din oraş. Şi asta mai însemna şi că va trebui să o părăsesc pe Celta. Nu vedeam nicio soluţie pentru a mai rămâne împreună, încercam să-mi imaginez ce s-ar întâmpla dacă aş lua-o cu mine la oraş. Pur şi simplu, nu-i gă­seam niciun loc acolo. Nu se potrivea cu nimic din ceea ce alcătuia lumea mea de orăşean. Cu cât se apropia ziua plecării, am devenit tot mai abătut şi, într-o zi, i-am spus şi ei ce mă frământă. Mi-era dragă şi nu voiam s-o abandonez. Îi eram recunoscător pentru tot ceea ce făcuse pentru mine în vara aceea, dar pe de altă parte, nu mă vedeam lângă ea, stând în faţa părinţilor mei care aşteptau, desigur, o noră, dar nicidecum una care trăia în pădure. Eram incapabil să iau o decizie corectă şi-am devenit agitat şi nervos şi, cu cât trecea vremea, mi-am dat seama că urmează să fiu laş, să iau o hotărâre care-mi convenea, care era confortabilă în ceea ce mă privea, o hotărâre din care Celta era eliminată total.
Au trecut mulţi ani din ziua în care am plecat de la sanatoriu. Aşa cum ne-am înţeles, am trecut pentru o ultimă oară pe la adăpostul din poiană, ca să ne întâlnim. Ea n-a venit, dar am găsit pe patul de cetină nişte frăguţe, înşirate pe un fir lung de iarbă. A fost cea mai frumoasă, mai sălbatică şi mai tulburătoare "scrisoare" de dragoste din câte am primit vreodată, iar amintirea ei mă ajută şi acum să reînviu cu drag, cu mare drag şi dor, o siluetă firavă, mergând pe bi­cicletă, cu un păr roşcat care părea o flacără jucă­uşă, scăpat de sub o basma cu floricele.

(Miron G.)