Urma neabătut același drum, printre brazi, pe la capătul poienii, ca să iasă apoi mai jos, în șoseaua mare, care ducea la oraș. Părul ei roșcat părea o flacără jucăușă, scăpat de sub basmaua cu floricele pe care o purta legată la spate. Se întorcea spre seară, mereu cu bicicleta încărcată de saci și traiste pline. Aducea pâine pentru ai ei și tot ceea ce le trebuia pentru gospodăria izolată în care trăiau. Erau oarecum singurii vecini ai sanatoriului la care lucram ca medic și, în anul acela, primul meu an de stagiatură, am trăit acolo, cu ea, cea mai frumoasă și ciudată poveste de dragoste din viața mea.
Coșul cu zmeură
La terminarea facultății, am ales să-mi fac anul de stagiatură la un sanatoriu de boli nervoase, departe de oraș, de agitație și de viața ușuratică pe care am dus-o în ultima parte a studenției. Simțeam că a fost destulă pierdere de vreme și că ar fi bine să mă opresc, până când nu risipeam chiar tot ceea ce am învățat de la părinți că e bine și frumos, normal și natural. Aveam nevoie de liniște ca să mă trezesc, oarecum, și mi-a părut bine când am ajuns la sanatoriu și am văzut cât este de minunat locul, ce împrejurimi fermecătoare mi-era dat să admir în fiecare dimineață și în fiecare seară, după ce-mi terminam programul cu bolnavii. Iubesc natura, și chiar și acum, când sunt un senior (nu vreau să folosesc cuvântul bătrân, pentru că-mi știrbește din bucuria de a trăi plenar), urc săptămânal pe munte și adeseori înnoptez în cort. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, nu despre bucuria pe care o am când văd că în întrecerea dintre puterile mele și munte încă mai sunt câștigător pentru o vreme. Vreau să-mi amintesc de vara aceea minunată, în care m-am îndrăgostit de Celta, fata cu basma.
După ce-am ajuns la sanatoriu, mi-am făcut obiceiul de a mă plimba prin împrejurimi, zilnic, indiferent de vreme. Îmi plăcea și ploaia, și ceața, nu mă opreau nici vântul și nici frigul de la drumețiile mele, care se făceau tot mai lungi, cu cât trecea vremea, și deveneam tot mai mult un obișnuit al acelor locuri. Indiferent pe unde mergeam, indiferent cât de mult mă îndepărtam de sanatoriu, căutam să mă întorc mereu pe aceeași cărare care mă scotea în păduricea de lângă spital. Acolo găseam din belșug zmeură, mure, coacăze de munte, frăguțe, după cum era anotimpul, și era o plăcere să mă opresc și să mă satur, înainte de a ajunge acasă, adică în cămăruța modestă în care fusesem cazat. Într-una din zile, venind pe cărarea binecunoscută, am văzut un coș din nuiele, plin pe jumătate cu zmeură, abandonat la marginea potecii. M-am uitat în toate părțile, dar n-am văzut pe nimeni care l-ar fi putut pune acolo. Am trecut mai departe și mi-am văzut de drum. A doua zi, coșul cu zmeură era în alt loc, și iarăși nu am văzut pe nimeni lângă el. Misterul s-a deslușit în a treia zi, când, trebuie să recunosc, abia am așteptat să ajung pe cărarea aceea, ca să văd dacă mai e pe-acolo coșul cu zmeură. Și l-am găsit, dar până să-l văd abandonat lângă un fag bătrân, am apucat să zăresc și băsmăluța înflorată, furișându-se în spatele unor aluni. M-am prefăcut că n-am văzut nimic și am început să strig, dar dinspre băsmăluță n-a venit niciun sunet. Am repetat chemările, dar alunii au rămas nemișcați. Am intrat și eu în joc, am luat coșul și-am amenințat că mănânc toată zmeura, dar liniștea a rămas mai departe netulburată. Niciun semn, nicio mișcare, numai o frunză mare a căzut lângă mine, învârtindu-se în aer. Atunci am luat coșul și am plecat acasă. L-am lăsat pe masă și mi-am făcut vizitele prin saloane. Abia seara, când m-am întors în cameră și l-am văzut, m-am gândit că n-a fost bine că l-am luat, că, cine știe, poate că am încurcat-o cumva pe stăpâna lui și parcă m-am rușinat, dar am și zâmbit, știind ce aveam de făcut.
Boabe de ienupăr
A doua zi, cum mi-am terminat treburile prin spital, mi-am schimbat traseul obișnuit și m-am dus direct în locul din care am luat coșul. Ea era acolo și se vedea că mă așteaptă. Nu s-a mai ascuns, făcuse din basma un fel de legătoare în care strânsese boabe de ienupăr. I-am întins coșul și am vrut să-mi cer iertare că l-am luat, dar am amuțit când m-am uitat mai bine la ea. Era tare frumoasă! Ca o ciută sălbatică! Părea mândră și hotărâtă, neînfricată, dar, în același timp, îți venea s-o ocrotești și s-o aperi de toate relele. Era firavă, subțirică tare, și părul roșcat, scăpat din strânsoarea legăturii, îi tot acoperea obrajii pistruiați. Avea pielea albă, albă, și la tâmpla dreaptă i se zbătea o vinișoară albăstruie. Delicată ca un porțelan fin, avea în schimb o privire rece, cenușie, care te îngheța, atât părea de sălbatică. I-am întins coșul gol, căci mâncasem zmeura la dejun, am bălmăjit niște scuze, am scos chiar și niște bani ca să-i plătesc, dar simțeam că sunt penibil în tot ce fac, așa că m-am zăpăcit și fără să vreau, i-am dat peste mâna în care ținea basmaua. A scăpat-o, și boabele de ienupăr s-au împrăștiat. M-am aplecat s-o ajut să le strângă și am strivit din greșeală câteva, murdărindu-i basmaua. Îmi venea să-mi dau o palmă, ca să mă dezmeticesc, nu pricepeam ce Dumnezeu se întâmplă cu mine, de mă port ca un puști neîndemânatic. Niciun mușchi nu s-a clintit pe fața ei când mi-a luat coșul din mână, poate doar răceala ochilor s-a mai îmblânzit un pic. Atunci, în acel moment, am botezat-o Celta, căci nu-i știam încă numele, gândindu-mă la misterioșii celți care trecuseră cu sute de ani înainte prin pădurea aceea în care am simțit, dintr-odată, că pot să ies în afara timpului, că pot să uit cine și ce sunt, dacă fata aceea sălbatică mă lasă să mă nasc în marea cenușie a ochilor ei.
Patul din cetină
Și m-a lăsat Celta. M-am născut și-am murit, am renăscut și-am înviat sub ochii ei, care se-întunecau doar atunci când trebuia să mă întorc la spital. O vară întreagă ne-am iubit, fără să știm cum trece timpul. O urmăream pe geamul cabinetului meu în fiecare dimineață când mergea cu bicicleta la oraș. Mă apucam de lucru numai după ce băsmăluța ei dispărea în șoseaua mare, iar la vremea amiezii, când trebuia să se întoarcă, nu mai aveam răbdare până când nu-i vedeam bicicleta încărcată, trecând pe cărarea care ducea la casa ei. Oricât am încercat, n-am aflat de la ea nimic despre familia cu care stătea. N-am știut dacă mai are frați sau surori, n-am știut ce lucrează sau dacă lucrează părinții ei, n-am știut câți ani are ea și nici măcar nu i-am știut numele. Îi spuneam Celta și ea nu părea să se sinchisească de asta. Și nu părea supărată de faptul că n-am vrut să-i spun cum mă cheamă, ca răspuns la refuzul ei. Poate de aceea, acum, după mai multe încercări casnice, eșuate toate în banalitate, mă gândesc la iubirea din vara aceea, atât de stranie și de ciudată, ca la o iubire perfectă. O iubire în care n-am avut loc decât noi doi, fără să ne intereseze altceva sau altcineva din afară. O iubire aproape paradisiacă, cum rar le e dat multora să trăiască, căci nu ne-a interesat pe mine și pe ea, deopotrivă, decât să-i oferim bucurie celuilalt. Bucurie nemăsurată, nesfârșită, fără saț. Iar bucuria acelei veri miroase și acum, când îmi aduc aminte de ea, miroase a fân uscat, a pământ reavăn, mustind de ploaie, a ierburi strivite, miroase iute a mere pădurețe și-a cetină. Am construit un adăpost din crengi de brad, în marginea unei poieni, și acolo ne întâlneam. Atunci când nu putea să mă aștepte, găseam doar coșulețul cu zmeură sau câte un pumn de alune. Adormeam, așteptând-o pe patul de cetină, și visam că alerg după o basma luată de vânt.
Mărgele de fragi
Au trecut câteva luni până să încep să mă întreb cum se va termina povestea în care intrasem de bună voie și pe care n-o vedeam nicicum încheiată. Și totuși, știam că terminarea anului de stagiatură însemna plecarea de la acel sanatoriu, la un spital din oraș. Și asta mai însemna și că va trebui să o părăsesc pe Celta. Nu vedeam nicio soluție pentru a mai rămâne împreună, încercam să-mi imaginez ce s-ar întâmpla dacă aș lua-o cu mine la oraș. Pur și simplu, nu-i găseam niciun loc acolo. Nu se potrivea cu nimic din ceea ce alcătuia lumea mea de orășean. Cu cât se apropia ziua plecării, am devenit tot mai abătut și, într-o zi, i-am spus și ei ce mă frământă. Mi-era dragă și nu voiam s-o abandonez. Îi eram recunoscător pentru tot ceea ce făcuse pentru mine în vara aceea, dar pe de altă parte, nu mă vedeam lângă ea, stând în fața părinților mei care așteptau, desigur, o noră, dar nicidecum una care trăia în pădure. Eram incapabil să iau o decizie corectă și-am devenit agitat și nervos și, cu cât trecea vremea, mi-am dat seama că urmează să fiu laș, să iau o hotărâre care-mi convenea, care era confortabilă în ceea ce mă privea, o hotărâre din care Celta era eliminată total.
Au trecut mulți ani din ziua în care am plecat de la sanatoriu. Așa cum ne-am înțeles, am trecut pentru o ultimă oară pe la adăpostul din poiană, ca să ne întâlnim. Ea n-a venit, dar am găsit pe patul de cetină niște frăguțe, înșirate pe un fir lung de iarbă. A fost cea mai frumoasă, mai sălbatică și mai tulburătoare "scrisoare" de dragoste din câte am primit vreodată, iar amintirea ei mă ajută și acum să reînviu cu drag, cu mare drag și dor, o siluetă firavă, mergând pe bicicletă, cu un păr roșcat care părea o flacără jucăușă, scăpat de sub o basma cu floricele.
(Miron G.)