Într-o noapte de septembrie, tânărul cioban Pătru Dănăreaţă din satul Cimpa, de lângă Petrila, fluieraş vestit în satele momârlanilor, a trecut prin Poiana cu izvor din Munţii Parâng, în drum spre stâna din Poiana Muierii. Auzind un fluier tainic, s-a oprit să vadă de unde vine o melodie de joc, cum nu mai auzise alta. Când, ce să vezi... Deasupra pârâiaşului ce pleca de la izvor, clipocind agale, iată un grup de iele cântând şi dansând, însufleţite de un fluieraş ascuns în tufele de alun. Pe vremurile acelea, fetele pădurii ieşeau mereu în calea omului singuratic, parcă pentru a relua o comunicare din alte timpuri, din copilăria omenirii... Cu inima bătând să-i sară din piept, băiatul şi-a ţinut cumpătul, ca nu care cumva să fie observat de "hăle frumoase", că mai mult n-ar mai fi avut de trăit. Se spune că, deşi frumoase, despletite şi chemătoare ca razele soarelui de toamnă, ielele nu-i iertau pe cei care le surprindeau dansând. Fie îi ucideau pe loc, fie îi treceau în tărâmul lor, pentru totdeauna. Rareori să scape fecior nesmintit sau nestricat la minte după o întâlnire din acestea, de gradul 3... Poivele se roteau în cerc, despletite, plutind la câţiva metri de pământ, îmbrăcate în rochii lungi, albe, de voal. Chicoteau şi strigau ceva de neînţeles, într-o limbă neomenească, aruncând fuioare de scântei, ca nişte strâgi, bine ţintite, către pârâiaşul bătut de razele lunii. Se aţineau de mână, îşi roteau capul, se lăsau plutind pe spate, durdăleau din buze şi tuşeau cu glas metalic, piţigăiat. Băiatul îşi făcea cruce tremurând, parcă avea plumb în picioare, iar ochii îi lăcrămau sub dogoarea rece ce ţâşnea din privirile rătăcite ale acelor fiinţe. Ce vedea şi-auzea tânărul baci Dănăreaţă nu văd prea mulţi muritori de rând. Cântecul, aci se ridica spre cer, parcă purtat de vânt, aci cobora înapoi, pe neaşteptate, în cercul dansului vrăjit. O melodie grea, complicată, de pe altă lume. Dăruit cu o memorie muzicală neobişnuită, Pătru a reţinut-o, însă, şi, mai târziu, la stână, a reprodus-o la cavalul său cioplit din lemn de prun vânăt. De atunci, de câte ori cobora în sat, la vreo sărbătoare sau la crâşmă, cu ortacii, o cânta cu teamă, rotindu-şi ochii peste cei de faţă, parcă spre a nu fi surprins de "hăle frumoase", intonând melodia furată. Cu timpul a renunţat s-o mai cânte, temându-se de cele mai negre consecinţe. Iar când, înmuiat de vreo fată din vecini sau de vreun ortac credincios de la stână, îşi sufleca mânecile băibăracului şi dădea drumul melodiei ielelor, cu o explozie de note joase, şoptite, gâjâite, de parcă ţâşneau dintr-o hârcă, nu dintr-un caval, cei din jur amuţeau. Nu era momârlan, oricât de gălăgios, căruia să nu-i îngheţe vocea în clipa rară a dezlănţuirii lui Dănăreaţă. Precaut, îşi anunţa ascultătorii: "Pe unul dintre voi îl las să răspundă cu capul. Eu cânt, vă fac hatârul, dar peste un ceas să vină unul şi să-mi ia fluiera din mână. Nu-i de joacă. Nu mă lăsaţi să mor. Sunt blestemat să tragăn până îmi dau suflarea. E cântec vrăjit, nimeni nu-i cunoaşte puterile în afară de mine. Hăle frumoase au aflat că li l-am furat, şi nu vor pregeta să mă târască pe tărâmul lor. Dacă vedeţi că nu-mi puteţi smulge fluiera, faceţi rugăciuni, chemaţi preotul, aprindeţi tămâie, puneţi un vânător să-mi tragă cu puşca lângă ureche... Altminteri, alt Pătru Dănăreaţă nu veţi mai vedea pe valea asta...". Cel ales să stea de pază cu ceasul în mână se jura pe mumă, şi numai atunci, Zicătorul dădea glas cântecului ielelor, cu mult curaj şi multă însufleţire. Fiori reci îi treceau pe spinare pe cei de faţă, zâmbetul le dispărea de pe obraji celor dedaţi paharului, ferestrele crâşmei intrau în vibrare, şi numai închiderea obloanelor oprea tremurul ciudat al sticlei. Cu ochii închişi, cu mustaţa răzleţită spre cer, cu cavalul ţinut orizontal, de parcă ar fi dorit să sufle o săgeată otrăvită spre o ţintă nevăzută, Pătru urca şi cobora munţii, îşi striga oile pierdute, îşi chema câinii credincioşi, dezlănţuia furtuna şi grindina pe vârful Păpuşa, aprindea focul sub tuciul cu jintiţă şi dirija vântoasele spre creste. Toate, de parcă vrăjitele iele ar fi fost băciţe, dintre cele pe care Pătru şi alţii ca el le-au aşteptat suspinând nopţi întregi în Parâng. Potrivit povestitorilor Petru Zucă, Petru Negoi, Nicolae Răscolean, Luca Boantă, Ioan Stoian, Ilie
Fluieraşul regelui
Pătru Dănăreaţă (1883-1961) a ajuns şi fluieraşul favorit al Regelui Carol al II-lea şi al "cocoanelor" din suita sa. În 1935, la Nedeia din Poiana Muierii, când a luat parte la inaugurarea "Drumului Regelui" (Transalpina de astăzi), regele l-a remarcat în cadrul concursului de fluieraşi, la care luaseră parte zeci de concurenţi. I-a oferit premiul întâi, de 500 de lei, invitându-l să "zică" din fluieră la masa regală. Contrar celor povestite până acum, regele şi suita nu a servit masa la căşeria din Ştefanu, ci la stâna din muntele Găuri. Masa nu a fost servită la stână, cum s-a crezut, ci pe tăpşanul situat puţin mai sus de stână, care şi acum poartă numele de "masa regelui". Muma Pienăriţa din Novaci a dat mărturie înainte să moară, la vârsta de 100 de ani: "O venit regele la stână şi noi eram copii şi ne-am dus să-l vedem. Mânca, cu ai lui, în tăpşanul de deasupra stânii". În timp ce suita se ospăta cu delicatesele preparate la stână, Pătru Dănăreaţă zicea din fluier, învârtite jieneşti. În pauze, le delecta pe cocoane cu strigături momârlăneşti porcoase, zâmbind pe sub mustaţa lui stufoasă. "Mai zâ-ne una din aia, baciule", îndrăznea câte o cocoană mai cuprinsă oleacă de ani... Şi baciul descria scene de amor în dosul şurii ori înălţimea indecentă până unde creştea pătrunjelul din dosul grădinii "noastre"... Suita regală se prăpădea de râs. Nimeni nu l-a întrebat însă despre "zicala" ielelor şi, cu înaintarea în vârstă, tot mai puţini îi cereau să cânte melodia vrăjită. În ultimii ani din viaţă, se întâlnea cu ortaci de seama lui la cârciuma din sat, alăturau două mese şi, la un pahar
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
