Mă suna de la mii de kilometri. Ne despărţeau munţi şi văi, ţări şi oraşe, păduri şi ape şi, totuşi, m-a tulburat atât de tare, încât cine m-ar fi văzut atunci ar fi zis că am păţit cine ştie ce. Mai mult decât atât, mă suna după mai bine de douăzeci de ani de când nu mai vorbisem cu el, iar telefonul venise în momentul în care disperarea, tristeţea, amărăciunea, erau însoţitoarele zilnice ale vieţii mele. Aşa că nu este de mirare că acel telefon m-a ajutat să iau o decizie.
Reacţia puternică pe care am avut-o ascultându-l m-a făcut să înţeleg că nu l-am uitat, deşi au fost ani întregi în care, poate, nu m-am gândit nici măcar o singură dată la el. Am realizat, cu teamă amestecată cu bucurie, că ceea ce am trăit atunci, în tinereţe, a fost atât de deosebit, încât ar putea reînvia, căci mai are forţă, precum flacăra aprinsă din jarul ţinut sub cenuşă. Aş putea spune acum, fără să greşesc şi fără să mă amăgesc, că între noi a fost o mare iubire, pe care n-am ştiut atunci s-o ducem la capăt, s-o împlinim, dar că am avea şansa, dacă am vrea, dacă am avea curajul de a o lua de la capăt, acum, la anii senectuţii.
Aniversarea
Sfârşit de august, o mie nouă sute şaptezeci şi... Vărul meu împlinea optsprezece ani şi la petrecerea organizată în grădina casei lui l-am cunoscut pe Mihai, care venise la aniversare singur. Era mai mare decât mine, era deja student în ultimul an şi părea destul de plictisit de faptul că urma să-şi petreacă seara între nişte liceeni zgomotoşi. Nu i-am dat atenţie mai mult decât celorlalţi, mi se părea că e nepoliticos cu aerul lui de atoateştiutor, şi chiar m-au enervat observaţiile dese pe care le făcea la tot ceea ce se întâmpla. Nu-i plăcea muzica pe care o puneau ceilalţi băieţi, chiar s-a dus acasă şi-a adus câteva benzi de magnetofon cu înregistrările lui, critica felul în care ne distram, cu alte cuvinte, a fost un nesuferit toată seara şi am răsuflat uşuraţi când el a plecat, primul, acasă. Şi totuşi... a fost ceva ce m-a făcut să mă tot gândesc la el.
După câteva zile, l-am revăzut tot la vărul meu. Venise să-şi recupereze benzile cu muzică şi atunci am stat mai mult de vorbă. Părea un alt om. Era cu totul schimbat faţă de întâlnirea de la petrecere. Era jovial, bine dispus şi glumeţ, am vorbit şi flecărit fără să ne dăm seama că au trecut câteva ceasuri. Mi-a plăcut că în discuţiile pe care le-am avut era prevenitor şi amabil, serios şi profund atunci când trebuia, şi pus pe glume atunci când tăcerea ne înconjura. Trebuie să recunosc acum că mi-ar fi părut rău dacă nu l-aş fi cunoscut mai îndeaproape pe Mihai în ziua aceea şi aş fi rămas doar cu prima impresie despre el. Am învăţat astfel să nu mai judec oamenii superficial şi să am răbdare ca să-i înţeleg mai întâi.
Dragoste în bibliotecă
Unchiul Petru, tatăl verişorului meu, era profesor de istorie şi avea o bibliotecă uriaşă. În fiecare vacanţă o cercetam şi aveam de unde alege cărţile pentru lecturi. În biblioteca unchiului m-am întâlnit toată vara aceea cu Mihai. Citeam mult şi abia aşteptam să mă duc să iau o altă carte, căci la început speram să-l întâlnesc şi pe el acolo, ca din întâmplare, venit tot pentru cărţi. Treptat, cu cât vara trecea, întâlnirile noastre au devenit o obişnuinţă şi, de aici până la recunoaşterea faptului că eram uşor îndrăgostiţi, nu mai era decât un pas. Spun "uşor" îndrăgostiţi, pentru că eram în faza aceea minunată a sfielii, a tatonărilor, a trăirilor mai mult în imaginaţie, decât în realitate. Ne ajutau şi cărţile pe care le alegeam pentru lectură. Dacă înainte de a ne întâlni, citeam mai ales autorii ceruţi în programa şcolară, după întâlnirile din bibliotecă, mă interesau mai cu seamă romanele de dragoste, pe care apoi le comentam ceasuri în şir. Ceea ce făceam atunci, fără să ne dăm seama, nu era decât o îndrăgostire prin cuvinte. Neputând trăi plenar dragostea, căci eram amândoi tributari unei educaţii severe şi sclavi ai unor cutume de care astăzi râd şi curcile, o amânam, construind-o în imaginaţie. Ceea ce nu puteam trăi la nivel fizic, transferam la nivel verbal. Discuţiile aprinse nu făceau decât să exacerbeze starea de îndrăgosteală şi îmi aduc aminte că eram amândoi buimaci spre sfârşitul verii, când am realizat că mai aveam doar câteva zile până când urma să ne despărţim şi să plecăm la şcoală în oraşe diferite. Era clar că trebuia să facem ceva ca să ieşim din coconul de mătase sentimental în care ne vârâsem singuri. Am pus la cale o excursie la munte, într-un loc care se cheamă "Piatra Şoimului", la câteva ore bune de mers de acasă. Prietenii care ne însoţeau ştiau deja că suntem îndrăgostiţi şi "ne-au ocrotit", în sensul că ne lăsau în mod voit singuri, luând-o înaintea noastră pe cărare. Sigur că în asemenea condiţii am mers şi mai departe cu gândul şi mi-am zis că nu-l voi mai respinge ca altădată pe Mihai, dacă va fi mai insistent şi dacă îmbrăţişările noastre nu vor reuşi să stingă focul care ne mistuia. Eram pregătită să-i spun "Da." Însă planul de-acasă nu se potriveşte cu cel din târg. Am primit atunci o lecţie la care m-am gândit multă vreme după aceea. A fost tocmai lecţia potrivită la momentul potrivit, şi din astfel de momente înveţi mai mult decât din acelea puse îndelung la cale.
La un moment dat, ne-am retras din poiana în care am pus cortul şi am mers pe un drumeag în pădure. Ne-am oprit tocmai sub piatra care a dat numele locului şi unde se credea că au cuib şoimii. Mai întâi, ne-am întins în iarbă şi am privit norii, care alcătuiau armate diafane, cu forme din cele mai năstruşnice. Ne-am jucat încercând să recunoaştem asemănări cu animale sau figuri cunoscute. Întinşi pe spate, ne ţineam de mână sub cerul imens. Căldura verii copsese ierburile şi ele se mişcau foşnind uscat. Dacă în acele momente am fi putut să facem ceea ce ne doream, poate că am fi trăit după aceea împreună, ne-am fi căsătorit şi am fi ajuns una din familiile respectabile ale orăşelului din care evadasem. Dar s-a întâmplat altfel: la un moment dat, am auzit nişte zgomote, vorbe, râsete venind din spatele stâncii sub care stăteam, şi când ne-am dus să vedem despre ce este vorba, am văzut un bărbat şi o femeie făcând dragoste. Tot ceea ce construisem diafan despre iubire s-a năruit într-o clipă. Mi s-a părut că ceea ce tocmai am văzut era dizgraţios şi vulgar. Nu mă puteam vedea într-o asemenea ipostază, în niciun caz, sub nicio formă. Ne-am întors la ceilalţi prieteni, excursia s-a încheiat, ne-am întors acasă, vacanţa s-a sfârşit, eu şi Mihai ne-am despărţit plecând fiecare în alt oraş, la şcoală, lăsând iubirea de-o vară să aştepte între rafturile unei biblioteci.
Ale vieţii valuri
Nu i-am mai scris lui Mihai, fără să-i dau vreo explicaţie pentru asta. El a continuat să-mi trimită scrisori, pe care, de la o vreme, nici nu le-am mai deschis. Nu i-am mărturisit niciodată zbaterea mea legată de faptul că multă vreme m-am identificat cu cei doi pe care-i văzusem şi că m-am ruşinat enorm pentru asta. Am crezut că dragostea adevărată este ceva de-o curăţenie desăvârşită, şi-n acel moment mi s-a părut că dragostea fizică ucide această curăţenie diafană. Sigur că nu aveam experienţă, sigur că nu ştiam multe de-ale vieţii, sigur că dacă aş fi stat de vorbă cu el, pe îndelete, ne-am fi lămurit. Cert este că vremea a trecut şi am evitat să mă mai întâlnesc cu el în vacanţe. După vreo doi ani, am aflat că s-a căsătorit, apoi că i s-a născut un băiat. Nu l-am mai văzut, dar auzeam veşti despre el. Când am aflat că a fugit din ţară, m-am bucurat că n-a fost prins şi că unul din visele tinereţii lui, despre care vorbisem de multe ori, acela de a locui în Belgia, avea să se împlinească. Când am aflat că s-a despărţit de soţia lui, m-am întristat. Trăiam şi eu încercări grele în căsnicia mea şi puteam bănui prin ce trece, mai ales dacă mă gândeam la el ca la tânărul discret, ruşinos, interiorizat şi atent, aşa cum l-am cunoscut într-o seară de august, demult tare.
Au trecut doi ani de când am divorţat. Nu mă simt deloc liberă şi nici eliberată de o căsnicie care n-a mers de la bun început. M-am prefăcut ani de-a rândul pentru a salva liniştea unui clan "respectabil". În acest moment, în balanţa vieţii mele simt că am pierdut tot şi că anii care urmează vor fi cei mai întunecaţi.
Acum două săptămâni, m-a sunat Mihai, ca să mă cheme la el. Nu ştiu de unde a aflat numărul de telefon, dar ştiu că urmează să iau o mare decizie şi nu mă simt încă pregătită. Pentru asta ar trebui să uit tare multe din viaţa mea şi nu ştiu dacă voi putea. Pentru asta ar trebui să fie iar o zi de august, să mă duc iar la aniversarea vărului meu şi să mă enervez îndrăgostindu-mă de un băiat care schimbă mereu muzica la petrecere, după cum are el chef. Voi mai avea oare timp pentru asta?
NORA D.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
