Într-o noapte de septembrie, tânărul cioban Pătru Dănăreață din satul Cimpa, de lângă Petrila, fluieraș vestit în satele momârlanilor, a trecut prin Poiana cu izvor din Munții Parâng, în drum spre stâna din Poiana Muierii. Auzind un fluier tainic, s-a oprit să vadă de unde vine o melodie de joc, cum nu mai auzise alta. Când, ce să vezi... Deasupra pârâiașului ce pleca de la izvor, clipocind agale, iată un grup de iele cântând și dansând, însuflețite de un fluieraș ascuns în tufele de alun. Pe vremurile acelea, fetele pădurii ieșeau mereu în calea omului singuratic, parcă pentru a relua o comunicare din alte timpuri, din copilăria omenirii... Cu inima bătând să-i sară din piept, băiatul și-a ținut cumpătul, ca nu care cumva să fie observat de "hăle frumoase", că mai mult n-ar mai fi avut de trăit. Se spune că, deși frumoase, despletite și chemătoare ca razele soarelui de toamnă, ielele nu-i iertau pe cei care le surprindeau dansând. Fie îi ucideau pe loc, fie îi treceau în tărâmul lor, pentru totdeauna. Rareori să scape fecior nesmintit sau nestricat la minte după o întâlnire din acestea, de gradul 3... Poivele se roteau în cerc, despletite, plutind la câțiva metri de pământ, îmbrăcate în rochii lungi, albe, de voal. Chicoteau și strigau ceva de neînțeles, într-o limbă neomenească, aruncând fuioare de scântei, ca niște strâgi, bine țintite, către pârâiașul bătut de razele lunii. Se ațineau de mână, își roteau capul, se lăsau plutind pe spate, durdăleau din buze și tușeau cu glas metalic, pițigăiat. Băiatul își făcea cruce tremurând, parcă avea plumb în picioare, iar ochii îi lăcrămau sub dogoarea rece ce țâșnea din privirile rătăcite ale acelor ființe. Ce vedea și-auzea tânărul baci Dănăreață nu văd prea mulți muritori de rând. Cântecul, aci se ridica spre cer, parcă purtat de vânt, aci cobora înapoi, pe neașteptate, în cercul dansului vrăjit. O melodie grea, complicată, de pe altă lume. Dăruit cu o memorie muzicală neobișnuită, Pătru a reținut-o, însă, și, mai târziu, la stână, a reprodus-o la cavalul său cioplit din lemn de prun vânăt. De atunci, de câte ori cobora în sat, la vreo sărbătoare sau la crâșmă, cu ortacii, o cânta cu teamă, rotindu-și ochii peste cei de față, parcă spre a nu fi surprins de "hăle frumoase", intonând melodia furată. Cu timpul a renunțat s-o mai cânte, temându-se de cele mai negre consecințe. Iar când, înmuiat de vreo fată din vecini sau de vreun ortac credincios de la stână, își sufleca mânecile băibăracului și dădea drumul melodiei ielelor, cu o explozie de note joase, șoptite, gâjâite, de parcă țâșneau dintr-o hârcă, nu dintr-un caval, cei din jur amuțeau. Nu era momârlan, oricât de gălăgios, căruia să nu-i înghețe vocea în clipa rară a dezlănțuirii lui Dănăreață. Precaut, își anunța ascultătorii: "Pe unul dintre voi îl las să răspundă cu capul. Eu cânt, vă fac hatârul, dar peste un ceas să vină unul și să-mi ia fluiera din mână. Nu-i de joacă. Nu mă lăsați să mor. Sunt blestemat să tragăn până îmi dau suflarea. E cântec vrăjit, nimeni nu-i cunoaște puterile în afară de mine. Hăle frumoase au aflat că li l-am furat, și nu vor pregeta să mă târască pe tărâmul lor. Dacă vedeți că nu-mi puteți smulge fluiera, faceți rugăciuni, chemați preotul, aprindeți tămâie, puneți un vânător să-mi tragă cu pușca lângă ureche... Altminteri, alt Pătru Dănăreață nu veți mai vedea pe valea asta...". Cel ales să stea de pază cu ceasul în mână se jura pe mumă, și numai atunci, Zicătorul dădea glas cântecului ielelor, cu mult curaj și multă însuflețire. Fiori reci îi treceau pe spinare pe cei de față, zâmbetul le dispărea de pe obraji celor dedați paharului, ferestrele crâșmei intrau în vibrare, și numai închiderea obloanelor oprea tremurul ciudat al sticlei. Cu ochii închiși, cu mustața răzlețită spre cer, cu cavalul ținut orizontal, de parcă ar fi dorit să sufle o săgeată otrăvită spre o țintă nevăzută, Pătru urca și cobora munții, își striga oile pierdute, își chema câinii credincioși, dezlănțuia furtuna și grindina pe vârful Păpușa, aprindea focul sub tuciul cu jintiță și dirija vântoasele spre creste. Toate, de parcă vrăjitele iele ar fi fost băcițe, dintre cele pe care Pătru și alții ca el le-au așteptat suspinând nopți întregi în Parâng. Potrivit povestitorilor Petru Zucă, Petru Negoi, Nicolae Răscolean, Luca Boantă, Ioan Stoian, Ilie Bălănesc și altora, citați în studiile sale de neobositul cărturar Dumitru Gălățan-Jieț, Fluierașul ielelor intra în transă ca un călugăr budist, vraja muzicii neputând fi stinsă decât cu forța. Odată intrat în ritm, era de dorit să-l legi de pridvor, căci părea a se înălța spre tavan. Brăcinarul lat de lână îi sălta peste pântec, într-un fel nemaivăzut, cu mișcări ample în sus și-n jos. Nici un alt cioban n-a reușit vreodată să-i "fure" melodia ielelor sau mișcarea brâului.
Fluierașul regelui
Pătru Dănăreață (1883-1961) a ajuns și fluierașul favorit al Regelui Carol al II-lea și al "cocoanelor" din suita sa. În 1935, la Nedeia din Poiana Muierii, când a luat parte la inaugurarea "Drumului Regelui" (Transalpina de astăzi), regele l-a remarcat în cadrul concursului de fluierași, la care luaseră parte zeci de concurenți. I-a oferit premiul întâi, de 500 de lei, invitându-l să "zică" din fluieră la masa regală. Contrar celor povestite până acum, regele și suita nu a servit masa la cășeria din Ștefanu, ci la stâna din muntele Găuri. Masa nu a fost servită la stână, cum s-a crezut, ci pe tăpșanul situat puțin mai sus de stână, care și acum poartă numele de "masa regelui". Muma Pienărița din Novaci a dat mărturie înainte să moară, la vârsta de 100 de ani: "O venit regele la stână și noi eram copii și ne-am dus să-l vedem. Mânca, cu ai lui, în tăpșanul de deasupra stânii". În timp ce suita se ospăta cu delicatesele preparate la stână, Pătru Dănăreață zicea din fluier, învârtite jienești. În pauze, le delecta pe cocoane cu strigături momârlănești porcoase, zâmbind pe sub mustața lui stufoasă. "Mai zâ-ne una din aia, baciule", îndrăznea câte o cocoană mai cuprinsă oleacă de ani... Și baciul descria scene de amor în dosul șurii ori înălțimea indecentă până unde creștea pătrunjelul din dosul grădinii "noastre"... Suita regală se prăpădea de râs. Nimeni nu l-a întrebat însă despre "zicala" ielelor și, cu înaintarea în vârstă, tot mai puțini îi cereau să cânte melodia vrăjită. În ultimii ani din viață, se întâlnea cu ortaci de seama lui la cârciuma din sat, alăturau două mese și, la un pahar de țuică, depănau amintiri, uneori până târziu în noapte. Rareori accepta să povestească ce a văzut în acea noapte de pomină, în Poiana cu izvor, când a asistat la ritualul dansului magic al "hălor frumoase". Ultima dată când, imprudent, a dat glas melodiei, a fost pe 13 iunie 1961. După ce i-a amuțit și pus pe gânduri pe cei cu care băuse "deompreună", cătinel, după miezul nopții, Pătru și-a strâns fluierele și "pe-aci-n-deal", s-a îndreptat spre casă. N-a mai ajuns niciodată. A doua zi a fost găsit fără suflare, pe prund, înecat în apele repezi ale Jiețului de Est. Nimeni n-a înțeles cum a putut să se înece ditamai găliganul, într-o albie de un metru adâncime... După spusele lui Boantă Luca, omul a fost pedepsit de cineva. Dar miliția nu s-a obosit să afle de cine. Întrebarea este: ce ar fi putut să afle oamenii legii?