Piatra Șoimului

Cititor Formula AS
Când i-am auzit glasul la telefon, în primele secunde mi s-a pus un nod în gât și am simțit că nu mai pot să respir.

Mă suna de la mii de kilometri. Ne despărțeau munți și văi, țări și orașe, păduri și ape și, totuși, m-a tulburat atât de tare, încât cine m-ar fi văzut atunci ar fi zis că am pățit cine știe ce. Mai mult decât atât, mă suna după mai bine de douăzeci de ani de când nu mai vorbisem cu el, iar telefonul venise în momentul în care disperarea, tristețea, amărăciunea, erau însoțitoarele zilnice ale vieții mele. Așa că nu este de mirare că acel telefon m-a ajutat să iau o decizie.
Reacția puternică pe care am avut-o ascultându-l m-a făcut să înțeleg că nu l-am uitat, deși au fost ani întregi în care, poate, nu m-am gândit nici măcar o singură dată la el. Am realizat, cu teamă amestecată cu bucurie, că ceea ce am trăit atunci, în tinerețe, a fost atât de deosebit, încât ar putea reînvia, căci mai are forță, precum flacăra aprinsă din jarul ținut sub cenușă. Aș putea spune acum, fără să greșesc și fără să mă amăgesc, că între noi a fost o mare iubire, pe care n-am știut atunci s-o ducem la capăt, s-o împlinim, dar că am avea șansa, dacă am vrea, dacă am avea curajul de a o lua de la capăt, acum, la anii senectuții.

Aniversarea

Sfârșit de august, o mie nouă sute șaptezeci și... Vărul meu împlinea optsprezece ani și la petrecerea organizată în grădina casei lui l-am cunoscut pe Mihai, care venise la aniversare singur. Era mai mare decât mine, era deja student în ultimul an și părea destul de plictisit de faptul că urma să-și petreacă seara între niște liceeni zgomotoși. Nu i-am dat atenție mai mult decât celorlalți, mi se părea că e nepoliticos cu aerul lui de atoateștiutor, și chiar m-au enervat observațiile dese pe care le făcea la tot ceea ce se întâmpla. Nu-i plăcea muzica pe care o puneau ceilalți băieți, chiar s-a dus acasă și-a adus câteva benzi de magnetofon cu înregistrările lui, critica felul în care ne distram, cu alte cuvinte, a fost un nesuferit toată seara și am răsuflat ușurați când el a plecat, primul, acasă. Și totuși... a fost ceva ce m-a făcut să mă tot gândesc la el.
După câteva zile, l-am revăzut tot la vărul meu. Venise să-și recupereze benzile cu muzică și atunci am stat mai mult de vorbă. Părea un alt om. Era cu totul schimbat față de întâlnirea de la petrecere. Era jovial, bine dispus și glumeț, am vorbit și flecărit fără să ne dăm seama că au trecut câteva ceasuri. Mi-a plă­cut că în discuțiile pe care le-am avut era pre­venitor și amabil, serios și profund atunci când tre­buia, și pus pe glume atunci când tăcerea ne în­conjura. Trebuie să recunosc acum că mi-ar fi părut rău dacă nu l-aș fi cunoscut mai îndeaproape pe Mi­hai în ziua aceea și aș fi rămas doar cu prima im­presie despre el. Am învățat astfel să nu mai judec oa­menii superficial și să am răbdare ca să-i înțeleg mai întâi.

Dragoste în bibliotecă

Unchiul Petru, tatăl verișorului meu, era profesor de istorie și avea o bibliotecă uriașă. În fiecare vacanță o cercetam și aveam de unde alege cărțile pentru lecturi. În biblioteca unchiului m-am întâlnit toată vara aceea cu Mihai. Citeam mult și abia așteptam să mă duc să iau o altă carte, căci la început speram să-l întâlnesc și pe el acolo, ca din întâmplare, venit tot pentru cărți. Treptat, cu cât vara trecea, întâlnirile noastre au devenit o obișnuință și, de aici până la recunoașterea faptului că eram ușor îndrăgostiți, nu mai era decât un pas. Spun "ușor" îndrăgostiți, pentru că eram în faza aceea minunată a sfielii, a tato­nărilor, a trăirilor mai mult în imaginație, decât în rea­litate. Ne ajutau și cărțile pe care le alegeam pentru lectură. Dacă îna­inte de a ne întâlni, citeam mai ales au­torii ceruți în programa școlară, după în­tâlnirile din bibliotecă, mă in­teresau mai cu seamă romanele de dra­goste, pe care apoi le comentam ceasuri în șir. Ceea ce făceam atunci, fără să ne dăm seama, nu era decât o îndrăgostire prin cu­vinte. Ne­pu­tând trăi plenar dragostea, căci eram amândoi tributari unei educații severe și sclavi ai unor cutume de care astăzi râd și curcile, o amâ­nam, construind-o în imaginație. Ceea ce nu pu­team trăi la nivel fizic, transferam la nivel verbal. Discuțiile aprinse nu făceau decât să exacerbeze starea de îndrăgosteală și îmi aduc aminte că eram amândoi buimaci spre sfârșitul verii, când am realizat că mai aveam doar câteva zile până când urma să ne despărțim și să plecăm la școală în orașe diferite. Era clar că trebuia să facem ceva ca să ieșim din coconul de mătase sentimental în care ne vârâsem singuri. Am pus la cale o excursie la munte, într-un loc care se cheamă "Piatra Șoimului", la câteva ore bune de mers de acasă. Prietenii care ne însoțeau știau deja că sun­tem îndrăgostiți și "ne-au ocrotit", în sensul că ne lă­sau în mod voit singuri, luând-o înaintea noastră pe că­rare. Sigur că în asemenea condiții am mers și mai de­parte cu gândul și mi-am zis că nu-l voi mai res­pinge ca altădată pe Mihai, dacă va fi mai insistent și dacă îmbrățișările noastre nu vor reuși să stingă focul care ne mistuia. Eram pregătită să-i spun "Da." Însă pla­nul de-acasă nu se potrivește cu cel din târg. Am primit atunci o lecție la care m-am gândit multă vreme după aceea. A fost tocmai lecția potrivită la momentul potrivit, și din astfel de mo­mente înveți mai mult decât din acelea puse îndelung la cale.
La un moment dat, ne-am retras din poiana în care am pus cortul și am mers pe un drumeag în pădure. Ne-am oprit tocmai sub piatra care a dat numele locului și unde se credea că au cuib șoimii. Mai întâi, ne-am întins în iarbă și am privit norii, care alcătuiau armate diafane, cu forme din cele mai năstrușnice. Ne-am jucat încercând să recunoaștem asemănări cu animale sau figuri cunoscute. Întinși pe spate, ne ți­neam de mână sub cerul imens. Căldura verii copsese ierburile și ele se mișcau foș­nind uscat. Dacă în acele momente am fi putut să fa­cem ceea ce ne doream, poa­te că am fi trăit după a­ceea împreună, ne-am fi că­sătorit și am fi ajuns una din familiile respectabile ale orășelului din care eva­da­sem. Dar s-a întâmplat alt­fel: la un moment dat, am au­zit niște zgomote, vorbe, râsete venind din spatele stân­cii sub care stă­team, și când ne-am dus să vedem des­pre ce este vor­ba, am vă­zut un bărbat și o femeie fă­când dragoste. Tot ceea ce construisem diafan despre iubire s-a nă­ruit într-o clipă. Mi s-a părut că ceea ce toc­mai am vă­zut era dizgrațios și vulgar. Nu mă puteam ve­dea în­tr-o asemenea ipos­ta­ză, în niciun caz, sub nicio formă. Ne-am întors la ceilalți prieteni, excursia s-a încheiat, ne-am întors acasă, vacanța s-a sfârșit, eu și Mihai ne-am despărțit plecând fiecare în alt oraș, la școală, lăsând iubirea de-o vară să aștepte între raf­turile unei biblioteci.

Ale vieții valuri

Prietenia cu Mihai a stat apoi mereu sub impresia întâmplării de sub stâncă. Mi s-a părut că iubirea noas­tră, atâta cât a fost, a fost oarecum pângărită, vul­­garizată, trasă în noroi. N-am vrut ca imaginea acelor oameni care se împreunau să fie atașată de ceea ce am trăit noi. Dar îmi era și rușine, pentru că și noi ne-am dus acolo, la stâncă, pentru același lucru, de fapt, numai că acesta n-a mai apucat să se în­tâm­ple. Trăiam, așadar, un sentiment de culpă, de rușine, dar și unul de neîmplinire, și n-aveam mintea să le gestionez, și nici puterea ori înțelepciunea de a mă face că nu am văzut ceea ce, de fapt, am văzut și auzit foarte bine.
Nu i-am mai scris lui Mihai, fără să-i dau vreo explicație pentru asta. El a continuat să-mi trimită scrisori, pe care, de la o vreme, nici nu le-am mai deschis. Nu i-am mărturisit niciodată zbaterea mea legată de faptul că multă vreme m-am identificat cu cei doi pe care-i văzusem și că m-am rușinat enorm pentru asta. Am crezut că dragostea adevărată este ceva de-o curățenie desăvârșită, și-n acel moment mi s-a părut că dragostea fizică ucide această curățenie diafană. Sigur că nu aveam experiență, sigur că nu știam multe de-ale vieții, sigur că dacă aș fi stat de vorbă cu el, pe îndelete, ne-am fi lămurit. Cert este că vremea a trecut și am evitat să mă mai întâlnesc cu el în vacanțe. După vreo doi ani, am aflat că s-a căsă­torit, apoi că i s-a născut un băiat. Nu l-am mai văzut, dar auzeam vești despre el. Când am aflat că a fugit din țară, m-am bucurat că n-a fost prins și că unul din visele tinereții lui, despre care vorbisem de multe ori, acela de a locui în Belgia, avea să se împlinească. Când am aflat că s-a despărțit de soția lui, m-am întristat. Trăiam și eu încercări grele în căsnicia mea și puteam bănui prin ce trece, mai ales dacă mă gân­deam la el ca la tânărul discret, rușinos, interiorizat și atent, așa cum l-am cunoscut într-o seară de august, demult tare.
Au trecut doi ani de când am divorțat. Nu mă simt deloc liberă și nici eliberată de o căsnicie care n-a mers de la bun început. M-am prefăcut ani de-a rân­dul pentru a salva liniștea unui clan "respectabil". În acest moment, în balanța vieții mele simt că am pier­dut tot și că anii care urmează vor fi cei mai întu­ne­cați.
Acum două săptămâni, m-a sunat Mihai, ca să mă cheme la el. Nu știu de unde a aflat numărul de tele­fon, dar știu că urmează să iau o mare decizie și nu mă simt încă pregătită. Pentru asta ar trebui să uit tare multe din viața mea și nu știu dacă voi putea. Pentru asta ar trebui să fie iar o zi de august, să mă duc iar la aniversarea vărului meu și să mă enervez îndră­gos­tindu-mă de un băiat care schimbă mereu muzica la petrecere, după cum are el chef. Voi mai avea oare timp pentru asta?

NORA D.