*
Pe Mihai l-am cunoscut demult, într-o vară târzie, la sfârşit de septembrie. Aveam 25 de ani şi nu trecusem prin nicio relaţie serioasă până atunci. Nu pentru că nu-mi ieşiseră în cale destule ocazii, ci fiindcă mă urmărea, mereu, frica unui eşec. Eram din fire mai singuratică, n-aveam mulţi prieteni şi nu prea credeam în nimic, cu atât mai puţin în poveşti de dragoste, pe care le consideram doar nişte întâmplări care te ajută să treci mai uşor prin viaţă, atunci când ţi-e greu. Preferam mereu singurătatea, în locul unei relaţii care s-ar fi putut termina, în orice moment, prost.
Dornică să evadez câteva zile, fără prea mulţi oameni în jur, vrând să uit pentru un timp de probleme, în acel septembrie târziu, îmi plănuisem o vacanţă departe de lume. Un cort rămas de pe vremea studenţiei, nişte haine lejere, de plajă, aruncate la întâmplare în valiză, câteva cărţi bune cu care să-mi ocup timpul, şi un drum de trei ore, până în cel mai pustiu loc de pe malul mării, era tot ce credeam, pe atunci, că am nevoie.
În a doua zi petrecută pe plaja pustie, plictisită deja de atâta singurătate, l-am zărit, de departe, cum se apropie. Destul de misterios! Un bărbat înalt şi bine făcut, cu părul pe alocuri ondulat, purtând o cămaşă albă, de in, pe care se juca soarele la apus, se plimba desculţ pe malul mării, strivind valurile sub mersul lui. Pe măsură ce înainta înspre mine, prefăcându-mă absorbită de cartea pe care o ţineam în braţe, am avut răgaz să-l studiez mai cu atenţie: o privire melancolică, braţe puternice şi bronzate, barba puţin nerasă, ca o apariţie stranie şi uşor jucăuşă. Mi se părea de-a dreptul ironic simplul fapt că fugisem de lume atât de departe şi că tocmai acolo, în cel mai ascuns loc pe care-l găsisem, neştiut de nimeni, apăruse şi el.
Din când în când, sprijinindu-şi braţele în şold şi lăsându-şi uşor capul pe spate, cu mişcările unui actor desăvârşit, Mihai îşi îndrepta privirea până departe, în larg, rămânând câteva minute în lumea lui. Se apleca, uneori, după câte o scoică, pe care o arunca după alţi câţiva paşi tot în mare, şi îşi continua apoi mersul liniştit. Mă ignora. Îl priveam cu atenţie, urmărindu-i mişcările, atrasă de prezenţa lui, chemându-l cu gândul la mine. De parcă venisem până la capătul lumii doar pentru el, iar el întârziase doar câteva minute, la o întâlnire stabilită cu mult timp în urmă.
Ajuns în dreptul meu, mi-a zâmbit, s-a întors cu faţa spre soare şi s-a aruncat în valuri ca un copil, aşa îmbrăcat cum era, înotând până departe. Îl priveam cum se îndepărtează de mal, devenind, din bărbatul înalt, un punct din ce în ce mai mic, şi îmi venea să râd, aşa cum n-o mai făcusem de mult, să râd sănătos, în hohote, de parcă de abia atunci imaginea acelui bărbat pierdut în necuprinsul de ape era cea care mă învăţa pentru prima dată să fiu fericită. Îmi plăcea dezinvoltura lui, mă surprindeau toate gesturile pe care le făcea şi simţeam, doar privindu-l, cum mă las stăpânită de un sentiment necunoscut până atunci.
Fără să stau prea mult pe gânduri, am lăsat din mână cartea pe care încercam să o termin şi l-am urmat, în mare, lovindu-mă de aceleaşi valuri care-i atinseseră şi lui trupul, cu câteva clipe înainte. Ne-am întâlnit între spumele apei şi am râs amândoi, el - un străin venit tocmai de departe pentru mine, iar eu, o străină care-l aştepta tocmai pe el.
M-a luat de mână pe sub apă, ţinându-mă strâns de încheietură, l-am simţit apoi punându-şi mâinile pe şoldurile mele, trăgându-mă înspre el cu putere, fără cuvinte, într-o îmbrăţişare cum numai el ştia. Prima. I-am simţit cămaşa udă, lipită de piept, braţele puternice, şi i-am văzut atunci, pentru prima dată, ochii verzi, asortaţi cu marea. Eram atât de aproape unul de altul, încât îi simţeam respiraţia: "Te-am prins", mi-a spus râzând şi m-a sărutat, fără să-mi dea ocazia să reacţionez în vreun fel. M-am lăsat cu totul în voia lui, într-o îmbrăţişare prelungă, şi ne-am lăsat mai apoi amândoi purtaţi de valuri. Era septembrie, era seară, şi între noi stătea doar marea.
În acea noapte am rămas pe plajă, întinşi pe nisip, sub cerul liber. M-a învelit cu trupul lui, apărându-mă de frig, mi-a mângâiat şuviţele ude, mi-a sărutat ochii şi buzele.
Ca şi mine, căutase şi el un loc în care să fie singur, sătul de viaţa de până atunci, care nu-i oferise mari satisfacţii. Plecase singur într-o vacanţă de câteva zile şi nimerise pe aceeaşi plajă pustie unde eram eu.
Dimineaţa, mult mai matinal decât mine, Mihai mă trezea să vedem răsăritul, care de fiecare dată era altfel, fiindcă şi zilele petrecute cu el erau mereu altele. Uneori îmi săruta mâinile, până mă făcea să devin copilăroasă, în alte dimineţi îmi culegea scoici şi ne făceam amândoi vise împreună, când soarele ajungea deasupra noastră, ne adăposteam la umbră şi citeam, iar seara ne lăsam purtaţi de valuri, unindu-ne trupurile în mare. Noaptea târziu, adormeam cuibărită în braţele lui, mirosindu-i parfumul amestecat cu miros de mare. Pe măsură ce zilele treceau, aflam tot mai multe despre el, iar el ştia tot mai multe lucruri din viaţa mea. Ne împărtăşeam gânduri şi trăiri, ne povesteam unul altuia experienţe şi amintiri din vremuri apuse şi, cunoscându-l mai bine, îmi era clar un singur lucru: că el este bărbatul pe care mi l-am dorit dintotdeauna. Inteligent, cu mult umor, ambiţios, viitor medic, cu o carieră strălucită în faţă, dar deloc materialist, vesel şi plin de viaţă, tandru şi afectuos, sensibil, dar ferm în deciziile luate, adică toate ingredientele cu care construisem, de-a lungul timpului, imaginea bărbatului ideal. Îl voiam pe el, dar, deşi eram din ce în ce mai îndrăgostită, frica devenea în fiecare zi mai mare decât dorinţa. Mă gândeam că vom ajunge ca toţi ceilalţi oameni din jur, care, mai devreme sau mai târziu, nu mai ştiu cum să aibă grijă de dragostea lor.
Am rămas o săptămână în acel loc, departe de lume şi oameni, iar pe măsură ce se apropia sfârşitul vacanţei, simţeam că nu mai am aer. În ultima zi, când îmi făcusem curaj şi tocmai mă pregăteam să îi spun că nu-mi pot asuma, totuşi, o relaţie definitivă, fiindcă nu cred în iubirea eternă, el mi-a răspuns că el crede şi că nu-şi poate imagina o zi fără mine. Atunci i-am vorbit despre singurătatea de care n-aş vrea să mă despart, cu care mă obişnuisem şi care-mi plăcea. Nu minţeam. Simţeam, efectiv, că nu sunt pregătită să-mi împart viaţa cu cineva. Aşa s-a terminat. Ne-am despărţit cu promisiunea că, peste un an, în acelaşi loc, în aceeaşi zi, ne vom revedea, ca un pact doar al nostru, o vacanţă pe care să o petrecem an de an împreună, orice s-ar întâmpla. El s-a întors în Timişoara, unde-l aştepta ultimul an de facultate, eu m-am întors la Bucureşti şi mi-am văzut în continuare de viaţa pe care o aveam. Hotărâsem, tot la ideea mea, să nu facem schimb de numere de telefon, nici de adrese de corespondenţă, ci să lăsăm totul la voia destinului.
Am revenit destul de repede la starea de singurătate şi izolare, de îndată ce am ajuns acasă. Doar că nu mai era ca înainte. Mă învârteam între patru pereţi ca un câine în cuşcă, năpădită de amintiri, şi mă plimbam cu privirea pierdută, pe străzi, gândindu-mă la el şi la zilele în care l-am avut aproape. Era clar că-l iubeam. Mă învinovăţeam tot mai des că nu am avut curajul să îmi asum o relaţie definitivă cu el, că nu am mers până la capăt, că din cauza fricii de a-mi pierde independenţa, am renunţat prosteşte la omul care poate mi-era destinat, omul care simţisem că era cu adevărat bărbatul potrivit pentru mine. Am adormit nopţi la rând cu gândul la el, imaginându-mi ziua de sfârşit de septembrie în care urma să ne revedem, retrăind fiecare moment petrecut împreună. Simţeam, parcă, sub plapumă, firele de nisip adâncindu-se sub spatele meu, felul aparte în care ştia el să mă ţină în braţe şi să mă acopere cu trupul lui. Îl şi visam. Uneori, eram din nou pe plaja noastră pustie, pierduţi în sărutări cu gust amărui de mare, alteori îl vedeam alături de familia lui, de prietena lui, de proaspăta lui soţie, mereu alte şi alte femei care se jucau cu părul lui, aşa cum o făcusem şi eu cu un an în urmă. Erau zile în care mă dobora sentimentul de dor şi de vinovăţie, erau nopţi în care pustiul punea stăpânire pe mine total...
Realizasem repede că îl iubesc. Am ştiut de când l-am urmat în mare, între valuri, în prima zi, dar am reuşit să accept adevărul de-abia când el plecase, iar eu eram deja în trenul care mă purta către Bucureşti. Era prea târziu să-i spun că poate am glumit, că dacă m-ar cunoaşte mai bine ar şti că nu trebuie să creadă chiar tot ce spun, că mi-e frică, cu adevărat, de iubirile care se prăbuşesc, aşa de repede, în jurul meu. Că n-ar fi trebuit să plece şi să renunţe, ci să aibă răbdare cu mine, să mă ajute să lupt, fiindcă nu singurătatea era ceea ce mă ţinea în viaţă, ci el. Pur şi simplu. De când îl cunoscusem pe el, am început să respir.
*
După un an, la un sfârşit de septembrie, în aceeaşi zi, cu aceeaşi carte în mână, pe aceeaşi plajă pustie, l-am aşteptat, aşa cum ne-a fost înţelegerea. Când eram convinsă că nu va mai veni, niciodată, l-am văzut cum apare pe malul mării, desculţ, strivind valurile în mersul lui. Când a ajuns în dreptul meu, mi-a zâmbit, s-a întors cu faţa spre soare şi s-a aruncat între valuri, ca un copil. L-am urmat ca în vis. Ne-am întâlnit, am râs, i-am simţit din nou braţele cum mă prind şi mă trag spre el. "Te-am prins", mi-a spus râzând şi m-a îmbrăţişat, aşa cum numai el ştia, de parcă era prima dată când o făcea. Era din nou septembrie, era seară şi între noi stătea doar marea.
IOANA GEORGESCU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
