*
Pe Mihai l-am cunoscut demult, într-o vară târzie, la sfârșit de septembrie. Aveam 25 de ani și nu trecusem prin nicio relație serioasă până atunci. Nu pentru că nu-mi ieșiseră în cale destule ocazii, ci fiindcă mă urmărea, mereu, frica unui eșec. Eram din fire mai singuratică, n-aveam mulți prieteni și nu prea credeam în nimic, cu atât mai puțin în povești de dragoste, pe care le consideram doar niște întâmplări care te ajută să treci mai ușor prin viață, atunci când ți-e greu. Preferam mereu singurătatea, în locul unei relații care s-ar fi putut termina, în orice moment, prost.
Dornică să evadez câteva zile, fără prea mulți oameni în jur, vrând să uit pentru un timp de probleme, în acel septembrie târziu, îmi plănuisem o vacanță departe de lume. Un cort rămas de pe vremea studenției, niște haine lejere, de plajă, aruncate la întâmplare în valiză, câteva cărți bune cu care să-mi ocup timpul, și un drum de trei ore, până în cel mai pustiu loc de pe malul mării, era tot ce credeam, pe atunci, că am nevoie.
În a doua zi petrecută pe plaja pustie, plictisită deja de atâta singurătate, l-am zărit, de departe, cum se apropie. Destul de misterios! Un bărbat înalt și bine făcut, cu părul pe alocuri ondulat, purtând o cămașă albă, de in, pe care se juca soarele la apus, se plimba desculț pe malul mării, strivind valurile sub mersul lui. Pe măsură ce înainta înspre mine, prefăcându-mă absorbită de cartea pe care o țineam în brațe, am avut răgaz să-l studiez mai cu atenție: o privire melancolică, brațe puternice și bronzate, barba puțin nerasă, ca o apariție stranie și ușor jucăușă. Mi se părea de-a dreptul ironic simplul fapt că fugisem de lume atât de departe și că tocmai acolo, în cel mai ascuns loc pe care-l găsisem, neștiut de nimeni, apăruse și el.
Din când în când, sprijinindu-și brațele în șold și lăsându-și ușor capul pe spate, cu mișcările unui actor desăvârșit, Mihai își îndrepta privirea până departe, în larg, rămânând câteva minute în lumea lui. Se apleca, uneori, după câte o scoică, pe care o arunca după alți câțiva pași tot în mare, și își continua apoi mersul liniștit. Mă ignora. Îl priveam cu atenție, urmărindu-i mișcările, atrasă de prezența lui, chemându-l cu gândul la mine. De parcă venisem până la capătul lumii doar pentru el, iar el întârziase doar câteva minute, la o întâlnire stabilită cu mult timp în urmă.
Ajuns în dreptul meu, mi-a zâmbit, s-a întors cu fața spre soare și s-a aruncat în valuri ca un copil, așa îmbrăcat cum era, înotând până departe. Îl priveam cum se îndepărtează de mal, devenind, din bărbatul înalt, un punct din ce în ce mai mic, și îmi venea să râd, așa cum n-o mai făcusem de mult, să râd sănătos, în hohote, de parcă de abia atunci imaginea acelui bărbat pierdut în necuprinsul de ape era cea care mă învăța pentru prima dată să fiu fericită. Îmi plăcea dezinvoltura lui, mă surprindeau toate gesturile pe care le făcea și simțeam, doar privindu-l, cum mă las stăpânită de un sentiment necunoscut până atunci.
Fără să stau prea mult pe gânduri, am lăsat din mână cartea pe care încercam să o termin și l-am urmat, în mare, lovindu-mă de aceleași valuri care-i atinseseră și lui trupul, cu câteva clipe înainte. Ne-am întâlnit între spumele apei și am râs amândoi, el - un străin venit tocmai de departe pentru mine, iar eu, o străină care-l aștepta tocmai pe el.
M-a luat de mână pe sub apă, ținându-mă strâns de încheietură, l-am simțit apoi punându-și mâinile pe șoldurile mele, trăgându-mă înspre el cu putere, fără cuvinte, într-o îmbrățișare cum numai el știa. Prima. I-am simțit cămașa udă, lipită de piept, brațele puternice, și i-am văzut atunci, pentru prima dată, ochii verzi, asortați cu marea. Eram atât de aproape unul de altul, încât îi simțeam respirația: "Te-am prins", mi-a spus râzând și m-a sărutat, fără să-mi dea ocazia să reacționez în vreun fel. M-am lăsat cu totul în voia lui, într-o îmbrățișare prelungă, și ne-am lăsat mai apoi amândoi purtați de valuri. Era septembrie, era seară, și între noi stătea doar marea.
În acea noapte am rămas pe plajă, întinși pe nisip, sub cerul liber. M-a învelit cu trupul lui, apărându-mă de frig, mi-a mângâiat șuvițele ude, mi-a sărutat ochii și buzele.
Ca și mine, căutase și el un loc în care să fie singur, sătul de viața de până atunci, care nu-i oferise mari satisfacții. Plecase singur într-o vacanță de câteva zile și nimerise pe aceeași plajă pustie unde eram eu.
Dimineața, mult mai matinal decât mine, Mihai mă trezea să vedem răsăritul, care de fiecare dată era altfel, fiindcă și zilele petrecute cu el erau mereu altele. Uneori îmi săruta mâinile, până mă făcea să devin copilăroasă, în alte dimineți îmi culegea scoici și ne făceam amândoi vise împreună, când soarele ajungea deasupra noastră, ne adăposteam la umbră și citeam, iar seara ne lăsam purtați de valuri, unindu-ne trupurile în mare. Noaptea târziu, adormeam cuibărită în brațele lui, mirosindu-i parfumul amestecat cu miros de mare. Pe măsură ce zilele treceau, aflam tot mai multe despre el, iar el știa tot mai multe lucruri din viața mea. Ne împărtășeam gânduri și trăiri, ne povesteam unul altuia experiențe și amintiri din vremuri apuse și, cunoscându-l mai bine, îmi era clar un singur lucru: că el este bărbatul pe care mi l-am dorit dintotdeauna. Inteligent, cu mult umor, ambițios, viitor medic, cu o carieră strălucită în față, dar deloc materialist, vesel și plin de viață, tandru și afectuos, sensibil, dar ferm în deciziile luate, adică toate ingredientele cu care construisem, de-a lungul timpului, imaginea bărbatului ideal. Îl voiam pe el, dar, deși eram din ce în ce mai îndrăgostită, frica devenea în fiecare zi mai mare decât dorința. Mă gândeam că vom ajunge ca toți ceilalți oameni din jur, care, mai devreme sau mai târziu, nu mai știu cum să aibă grijă de dragostea lor.
Am rămas o săptămână în acel loc, departe de lume și oameni, iar pe măsură ce se apropia sfârșitul vacanței, simțeam că nu mai am aer. În ultima zi, când îmi făcusem curaj și tocmai mă pregăteam să îi spun că nu-mi pot asuma, totuși, o relație definitivă, fiindcă nu cred în iubirea eternă, el mi-a răspuns că el crede și că nu-și poate imagina o zi fără mine. Atunci i-am vorbit despre singurătatea de care n-aș vrea să mă despart, cu care mă obișnuisem și care-mi plăcea. Nu mințeam. Simțeam, efectiv, că nu sunt pregătită să-mi împart viața cu cineva. Așa s-a terminat. Ne-am despărțit cu promisiunea că, peste un an, în același loc, în aceeași zi, ne vom revedea, ca un pact doar al nostru, o vacanță pe care să o petrecem an de an împreună, orice s-ar întâmpla. El s-a întors în Timișoara, unde-l aștepta ultimul an de facultate, eu m-am întors la București și mi-am văzut în continuare de viața pe care o aveam. Hotărâsem, tot la ideea mea, să nu facem schimb de numere de telefon, nici de adrese de corespondență, ci să lăsăm totul la voia destinului.
Am revenit destul de repede la starea de singurătate și izolare, de îndată ce am ajuns acasă. Doar că nu mai era ca înainte. Mă învârteam între patru pereți ca un câine în cușcă, năpădită de amintiri, și mă plimbam cu privirea pierdută, pe străzi, gândindu-mă la el și la zilele în care l-am avut aproape. Era clar că-l iubeam. Mă învinovățeam tot mai des că nu am avut curajul să îmi asum o relație definitivă cu el, că nu am mers până la capăt, că din cauza fricii de a-mi pierde independența, am renunțat prostește la omul care poate mi-era destinat, omul care simțisem că era cu adevărat bărbatul potrivit pentru mine. Am adormit nopți la rând cu gândul la el, imaginându-mi ziua de sfârșit de septembrie în care urma să ne revedem, retrăind fiecare moment petrecut împreună. Simțeam, parcă, sub plapumă, firele de nisip adâncindu-se sub spatele meu, felul aparte în care știa el să mă țină în brațe și să mă acopere cu trupul lui. Îl și visam. Uneori, eram din nou pe plaja noastră pustie, pierduți în sărutări cu gust amărui de mare, alteori îl vedeam alături de familia lui, de prietena lui, de proaspăta lui soție, mereu alte și alte femei care se jucau cu părul lui, așa cum o făcusem și eu cu un an în urmă. Erau zile în care mă dobora sentimentul de dor și de vinovăție, erau nopți în care pustiul punea stăpânire pe mine total...
Realizasem repede că îl iubesc. Am știut de când l-am urmat în mare, între valuri, în prima zi, dar am reușit să accept adevărul de-abia când el plecase, iar eu eram deja în trenul care mă purta către București. Era prea târziu să-i spun că poate am glumit, că dacă m-ar cunoaște mai bine ar ști că nu trebuie să creadă chiar tot ce spun, că mi-e frică, cu adevărat, de iubirile care se prăbușesc, așa de repede, în jurul meu. Că n-ar fi trebuit să plece și să renunțe, ci să aibă răbdare cu mine, să mă ajute să lupt, fiindcă nu singurătatea era ceea ce mă ținea în viață, ci el. Pur și simplu. De când îl cunoscusem pe el, am început să respir.
În perioadele în care mă năpădeau amintirile, ca să scap, îmi îndreptam atenția către alți bărbați. N-a funcționat niciodată nimic, fiindcă doar recream un decor, potriveam aceleași cuvinte, o piesă de teatru ieftină, din care lipsea, întotdeauna, personajul principal.
*
După un an, la un sfârșit de septembrie, în aceeași zi, cu aceeași carte în mână, pe aceeași plajă pustie, l-am așteptat, așa cum ne-a fost înțelegerea. Când eram convinsă că nu va mai veni, niciodată, l-am văzut cum apare pe malul mării, desculț, strivind valurile în mersul lui. Când a ajuns în dreptul meu, mi-a zâmbit, s-a întors cu fața spre soare și s-a aruncat între valuri, ca un copil. L-am urmat ca în vis. Ne-am întâlnit, am râs, i-am simțit din nou brațele cum mă prind și mă trag spre el. "Te-am prins", mi-a spus râzând și m-a îmbrățișat, așa cum numai el știa, de parcă era prima dată când o făcea. Era din nou septembrie, era seară și între noi stătea doar marea.
IOANA GEORGESCU