Pustnica din Munţii Poiana Ruscă - Chemarea Mariei

- Maria Bublea s-a rupt de lume. O femeie de 74 de ani, care trăieşte singură, în sălbăticia din Munţii Poiana Ruscă. Un sălaş încropit din câteva scânduri, numai bun pentru un pat şi o sobă, două grajduri dărăpănate, care adăpostesc un măgar şi două vaci. Trei câini mai are Maria. Cerul, pădurea şi pajiştile nu sunt ale ei, dar aici, în munţii ăştia, doar ea le are în pază. De ce a plecat din satul de la poalele muntelui, ce rost are singurătatea - sunt întrebări pentru care am hotărât că merită să baţi un drum greu şi lung -

Călăuza

Nu ne-am fi descurcat fără Tudor Balaş. Pentru că nu doar de hartă ai nevoie când părăseşti şoselele mari şi te afunzi pe drumuri necunoscute, ci şi de un soi de încredere că lucrurile se vor aranja, că ele vor veni în întâmpinarea ta, chiar dacă nu ştii prea bine încotro te îndrepţi şi ce te aşteaptă. Căutăm o bătrână care tră­ieşte ascunsă în munţii ăştia împăduriţi şi căutăm pe cineva care să ne spună cum putem să o găsim. Un ac într-un car de fân. Cineva care să aibă ac pentru cojo­cul nostru. Ajungem în Nă­drag pe un drum şerpuit, făcut dinadins ca să redescoperi la ce e bună uimi­rea. Uimirea pentru asfaltul per­fect, care te poartă spre nicăieri, uimi­rea unei păduri care pare să te înghită cu totul, uimirea pentru câtă frumuseţe ne­ştiută există în ţara asta, pe care credeai că o cunoşti. Uimirea că, după atâtea ser­pentine şi pădure, în mijlocul unui drum care pare pustiu, găseşti sate şi găseşti oameni care să locuiască în ele. Uimirea e bună, uimi­rea aduce bucuria. În Nă­drag, dincolo de fantoma comunis­mu­lui care îşi lasă um­bra de beton şi fier ruginit, în cele mai ne­aşteptate locuri, te aşteaptă tihna şi ver­dea­ţa unui sat bănăţean de sub munte. Uzi­na nu mai există, dar oamenii care au lu­crat în ea, aduşi din cele mai îndepărtate locuri, sunt încă aici. Unul dintre ei e Tu­dor Balaş. Venit de tânăr, tocmai din Apuseni, Tudor a rămas aici la lucru, s-a că­sătorit şi a avut copii. Acum, copiii au, la rândul lor, co­pii. E un om liniştit Tudor, asta dacă priveşti lu­crurile doar la suprafaţa lor. Spre el ne-au îndreptat toţi cei cărora le-am vorbit de bătrâna Maria. "Nu ştim noi mare lucru, am auzit de ea, da' nu mai bine vorbiţi dumneavoastră cu Tudor?" Mai bine, da. Pentru că Tudor, la fel ca fratele lui, Nelu, sunt oamenii care ştiu cel mai bine potecile din munte. Pentru că dincolo de liniştea lui de om care a lucrat o viaţă într-o uzină, dincolo de viaţa aparent cuminte de pensionar dintr-un sat ascuns între păduri, Tudor Balaş e un om viu, de ne­stăpânit, la fel cum sunt toţi cei în care zvâcneşte pa­siunea. Iar pasiunea asta, dacă o pri­veşti atent, se vede în gesturi, în ochi, în felul iute de a vorbi, de a da răs­punsuri: "Sigur că o ştiu pe bă­trâ­nă, numa' staţi voi o clipă să mă-mbrac de drum şi v-am şi dus la ea!". Şase ore pe pote­că, dacă vrem să o luăm pe jos, "o ni­mica toată", zice Tudor. "Pe aici o tăiem prin pădure, urcăm o culme, coborâm în vale, mai urcăm o culme şi încă una şi am ajuns". "Alt drum mai scurt n-o fi?", îl întrebăm şi, spre bucuria noas­tră, de oameni care mă­soară altfel şase ore de urcuş. Tudor ne spune că da, există. "Ocolim muntele, ajungem în Luncanii de Jos, satul de unde e bă­trâna, urcăm cu maşina un drum de căruţă, iar după, să tot fie o oră pe jos până la ea". Parcă e mai bine aşa, parcă începem să zâmbim. Cât timp Tudor se îmbracă, soţia lui ne arată ta­blouri. Tablouri pictate de Tudor, zeci de tablouri, în tuş, acuarelă şi ulei. Pic­tura şi munţii i-au plăcut de copil lui Tudor. Ele îl fac să zâmbească, ele îl fac senin, viu, tânăr. E de ajuns să vezi cum i se luminează faţa când vorbeşte de culori, despre cât de greu e săprinzi în acuarelă verdele unei păduri, cum sunt umbrele mestecenilor şi galbenul mieriu de toamnă, e de ajuns să-l asculţi vorbind despre munte şi poteci, despre toate cotloanele pădu­rii în care se pierde, ca să-i smulgă frumuseţea şi s-o aducă îna­poi, acasă, pe o pânză. Îi e dor de Apusenii lui, de muntele Găina, unde şi-a găsit soţia, "cei mai frumoşi munţi din toţi cei în care am umblat. Poate că-s ai mei, poate pentru că îi ştiu ca în palmă".
Fericirea a găsit-o pe Vârful Toaca, în Ceahlău. Tânăr, cu soţia alături, privind răsăritul, apoi apusul, făcând clătite. "Să mănânci clătite la răsărit, pe Vâr­ful Toaca. Eh, uite, dacă mă întrebi, asta-i bucuria!"
Pe Maria, bătrâna din munţi, a cunoscut-o acum opt ani. O apucase, ca de obicei, teleleu, pe poteci, îm­pre­ună cu fratele Nelu. Au înnoptat sus, pe o pajişte, într-un sălaş părăsit. A doua zi, mai mult ca o părere, li s-a părut că departe, la un alt sălaş, s-ar mişca o um­bră. Au pornit într-acolo. Au ajuns, aveau dreptate. Umbra se numea Maria, şi le-a spus că a venit de cu­rând şi are să rămână aici până la sfârşit. Fraţii Balaş i-au pro­mis bătrânei că se vor mai în­toarce. S-au ţinut de cuvânt. Maria, la fel. E şi acum acolo. Sunt opt ani de când n-a mai coborât în lume. Maşina noastră pă­­răseşte asfaltul, tre­cem greu printr-un râu um­flat. Drumul se în­gus­tează, începe urcu­şul.

Spre Maria

Mai întâi întâlnim un tractor. Un tractor rămas de-a latul drumului, cu remorca proptită în malul de pă­mânt, imposibil de urnit. În cealaltă parte, golul, pră­pastia. Nu mai putem trece, dar putem vorbi. Oa­menii din tractor, o femeie şi un bărbat, se uită nepu­tin­cioşi la drum, la animalul lor cu roţi mari, care îşi ma­cină mo­torul în gol. Plecaseră după ceapă, spre gră­dina lor de sus, de pe pajiştile Munţilor Poiana Ruscă. Atâta amar de drum, drum pietros, noroios, cu şleauri înalte, pentru o grădină. Viaţa de aici e altfel de cum o ştim, mama ei de ceapă! Desprindem remorca de trac­tor, o tragem deoparte. Ne-am oprit în mijlocul pă­durii, o maşină şi un tractor, nu mai avem cum să ne întoar­cem. Stăm, vorbim. Ei, oamenii ăştia, sunt ulti­ma legătură a Mariei cu lumea. Atunci când şi-a lăsat casa din sat, bătrâna a făcut singurul drum spre oraş din viaţa ei, până la Lugoj, şi a semnat că lasă pămân­tul oamenilor ăstora, ca s-o aibă în pază. Ca să-şi ducă liniştită zilele care i-au rămas. Oamenii ăştia dintr-un trac­tor înţepenit, sunt cei cu care vorbeşte în fiecare lună, în fiecare anotimp. Cei care vin acolo, la coşme­lia ei, pentru fân, pentru vaci, pentru mâncare şi doc­torii. "Că abia ieri ce am fost la ea să-i ducem bumbi pen­tru reumă". Are reumatism Maria, are dureri. Nici chiar ei, oamenii care o vizitează cel mai des, n-o în­ţeleg până la capăt. "Aşa o vrut ea, să steie acolo", şi ridică din umeri dacă-i întrebi de ce. În satul lor, Lun­canii de Jos, nu mai există nimeni care să fi făcut asta, să plece de tot în munte. Nici în satele din jur. "Ea îi pustnica noastră, în munţii noştri, că pust­nic avem."
Dacă ei nu ştiu mai multe despre Maria, satul ştie cu atât maipuţin. Doar că, pentru că asta e rostul lui de când e lumea lume, satul vorbeşte. "Că bă­trâna nu mai e întreagă la minte, că trebuie să aibă ea ceva pe suflet dacă a plecat, că, în munţi, cât a fost tânără şi a lucrat la stână, o fi avut vreun copil pe care l-a îngropat şi nu mai ştie nimeni, că prea nu-i niciunul să aibe habar de soarta bărbatului ei." Vorbe. Vorbe prin care cei de jos încearcă să-şi explice un lucru care nu intră în logica firii: cum se face că o femeie, tocmai la bătrâneţe, când îi e mai greu, îşi lasă casa şi pământul şi se duce să locuiască singură-cuc, deasupra, în munţi. Aşa ceva nu s-a mai pomenit. Doar dacă te ascunzi de tine sau de oameni. Păi, altfel cum?! "Apoi, ăsta-i lucru ştiut, Maria nu vor­beşte cu nimeni lucru­rile astea. Poate doar cu pustnicul care tot tre­ce pe la ea. Ăluia i se spovedeşte. Ăla ştie tot. Dar nu spu­ne nimănui. Cui să-i spună? Că doar d-asta-i pust­nic." Vorbesc cu drag oame­nii din tractor de Maria. O înţeleg fără s-o înţe­lea­gă până la capăt. E bătrâna lor şi "aşa o vrut ea".
Îi întreb cât ar mai fi de mers prin pădure până la sălaşul ei. "Să tot fie două ore, poate şi mai mult", zice bărbatul. Îl simt. Parcă n-ar vrea să ne ştie ajunşi. La Maria au mai venit oameni din presă, dar despre ajutorul pe care i-l dau ei bătrânei, urcând la ea vară-iarnă, n-au suflat un cuvânt. Amărăciunea e acolo, în ochii lor, nerostită. "Păi, cum? Noi batem atâta drum în fiecare lună să-i ducem pită bătrânei, s-o ajutăm la fân, să că­răm apa, să tăiem lemne, şi ei să spună că de 30 de ani n-o mai văzut pe ni­meni? Că am uitat-o acolo, în vârful mun­telui?"
N-are rost să le spun că ziariştii in­ventează fiindcă oamenilor le plac po­veştile. Că într-o poveste grozavă, bătrâ­nii trăiesc 30 de ani pe munţi fără să vadă pe nimeni, iar măgarul pe care îl au coboară singur, în sat, şi face cumpă­ră­turi. Într-o poveste grozavă, cum este asta cu Maria, ei, oamenii ăştia şi trac­torul lor, nu au ce căuta. "Dar iarna cum ajungeţi?", îi întreb. "Ajungem şi iarna, da' mai greu", răspunde femeia, Maria­na. Oricum ar fi, mi-o imaginez deja pe bătrâna asta pe care încă n-am cunos­cut-o şi mă gândesc mai departe, că e o poveste grozavă. Trebuie să ajungem. Tractorul por­neşte ca prin farmec, se trage la o parte, ne lasă să tre­cem. După câteva serpentine abrupte, ajungem în­tr-o culme, pe o pajişte, lăsăm maşina prin­tre ferigi, coborâm şi pornim pe jos, prin iarba înaltă, spre Maria.

Trei câini, două vaci, un măgar şi o bătrână

Crucea de la ţarină, veche de când lumea. Apoi, o stână. Focul încă fumegă, nu e nimeni aici, oile sunt răsfirate pe pajişti, întâlnim ciobanul mai departe, ne întreabă unde mergem. "La Maria". Dă din cap că da, pe acolo. Pe aici ar putea fi oriunde, cât vezi cu ochii sunt numai păduri şi pajişti şi dealuri abrupte. Poiana Ruscă. Un munte neştiut, cărnos, verde, pustiu. E o ză­puşeală stătută, cu miros de furtună. Nori grei şi un soare nemilos. Poate că ar trebui să grăbim pasul, poate câinii ăştia nu au de gând să ne facă nimic. Latră de bucurie. Sunt câinii Mariei, ne-au simţit şi ne-au venit în întâmpinare. "Încă o culme", ne spune Tudor. Am ajuns. Aici, într-o căsuţă ceva mai mare decât o cutie de chibrituri, trăieşte Maria. Măgarul e o mă­gă­riţă şi iese din grajdul dărăpănat să ne vadă. Se uită mirat, ca la nişte arătări ciudate. Oameni. Oameni ve­niţi dintr-o altă lume, cea de jos, cu case, asfalt şi ma­gazine, până aici, sus, unde au rămas doar cerul, pă­durile, dealurile înalte, iarba nesfârşită. Toate laolaltă, una într-alta, legate de un fir nevăzut de soare, vânt şi tihnă. O altă realitate, în care au mai rămas, la hotare, trei câini, un măgar, două vaci şi o bătrână. Maria coboară dealul spre noi, chinuitor de încet, opintin­du-se în "boatele" ei noduroase. "Hai, daţi pe că­rare", ne zâmbeşte, şi e ca şi cum ne-ar vorbi o bătrâ­nă din basme, Sfânta Vineri poate, e ca şi cum, odată cu vorbele ei, firescul ar redeveni firesc şi ne-ar lua cu el dincolo, aici. Şi e mai bine aşa, doar pentru asta am venit. Scot din rucsac ce i-am adus: mălai, făină, orez. "Îs bune". Cel mai mult se bucură la bomboane, şi ciocolată. Pâine mai are. "Au venit şi oamenii ăştia de mă întreţân, cu o ţâr de pită la mine". Nu-i pri­soseşte: "Când ai pită, nu mai trebe nimic, aia să fie". Dar nu de mâncare se plânge Maria: "păsulă am pusă, crumpi, varză, o vacă doar îi stear­pă, îi şi lapce de la ailaltă, îi". Nişte cârje i-ar trebui bătrânei, beţele în care se sprijină, boatele ei, i-au făcut răni adânci în palme, şi nici de mare sprijin, pe pantele pe care le are de urcat şi de coborât, nu îi sunt. Greu. Greul ăsta, pe care noi, cei de jos, nu-l putem înţelege. Greul durerii: 74 de ani de muncă care au tot săpat în oasele Mariei, iar acum, istovite, ele o poartă tot mai greu - paşi chi­nuitori, cu un picior beteag, pe care nu se mai poate spri­jini cum trebuie. Mâinile ei: nişte fire lemnoase, nişte rădăcini prelungi, stranii, care au rămas legate de pământ doar prin beţele care o ajută să păşească. Ră­nile adânci din palme, pe care Maria ţi le arată firesc, "uite", fără să se plângă, atunci când îţi vorbeşte despre cârje. Greul singurătăţii: toate zilele şi nopţile care trec fără ca bătrâna să se vadă şi să vor­bească cu cineva. Opt ani de zile, în care un om s-a rupt de cei­lalţi, de realitatea pe care noi, cei mulţi, am con­struit-o, ca să ne fie bine, ca să ne simţim în sigu­ranţă. Opt ani de zile de respiraţie deasupra lumii: zăpu­şeala verii, umezeala toamnei, sălbăticia iernii, reavănul pri­măverii. Un soi de acrobaţie singuratică, fără plase de siguranţă şi fără spectatori. Singură, la cheremul vân­tu­lui, al soarelui, al ploilor, al îngheţului. Doar ea, ani­malele ei şi celelalte animale, nesupusele. Mistreţii care îi sapă grădina fără simbrie, lupii care trec pe la ea în fiecare iarnă. Câinii ei, în fiecare iarnă mai pu­ţini, pentru că lupii nu caută prietenie, ci doar o pradă uşoară. "Ăsta-i Murăş, aia-i Lăicuţă, al treilea o veni şi el, da-i mai sfios." Greul ăsta pe care noi, cei de jos, nu-l putem pricepe, dar pe care ea, Ma­ria, şi l-a făcut uşor, aproape firesc. Opt ani în care un om şi-a îm­blânzit frica, urâtul şi durerea.

Grădina cerului

Ne aşezăm pe banca de lângă căsuţă. Ne odih­nim cu toţii, ne tragem sufletul. Tăcem. Iar atunci când taci şi îţi tragi sufletul, începi, încet, să înţelegi. Maria ne zâmbeşte: un zâm­bet dintr-o lume mai înaltă, mai dreap­tă, mai pură. Îi privim grădina. Grădina ei ne­sfâr­şită, care se răsfiră de la picioarele noastre, o lume în­treagă, pădu­rea, pa­jiştea, înăl­­ţi­mile, cerul. Apoi liniştea. Li­niştea care vine odată cu respi­ra­ţia, prin su­fletul nostru pri­căjit, pe care îl tra­gem la loc, odih­nin­du-ne. "Ce fru­mos e aici", îţi vine să spui. "Ăi, aşa-i la mi­ne, no"; iar unul dintre câini, Lăi­cu­ţa, se aşează la picioarele noas­tre, ca să price­pem, poate, mai bine. Laika din spaţiu, Lăicuţa de aici. O în­treb pe Maria dacă ea crede că omul a ajuns pe lună. Nu crede. "N-o ajuns omul în locul sfânt pe care ni l-o dat Dumnezeu pentru lumina nopţii". Îi spunem că nouă ne e mai uşor să înţele­gem asta, decât ne e să pricepem de ce a plecat ea din sat. Râde Maria, râde senin: "La mine-i simplu, că doar n-am avut ne­voie de rachete". Şi tihna se aşează pes­te noi, iar femeia povesteşte. Cu ea, de jos, a luat doar fotografiile. Ultima legătură cu lumea pe care a părăsit-o acum opt ani. Acum opt ani, când şi ulti­ma soră din cei cinci fraţi pe care i-a avut s-a prăpădit. "Uite-i", mi-i arată pe fie­ca­re în parte, fotografii vechi, aproape şterse, cu oameni din alte vremi, vremuri care s-au dus, oameni care au ră­mas, aici, în sufletul ei. "Pă­mânturile astea", Maria face un cerc larg din mâinile ei ca nişte rădăcini prelungi, toate or fost ale noastre. Păduri, pa­jişti, munţi. Copilăria ei a fost aici, la muncă, în căruţa trasă de boi mari, pe pajiştile astea, la fân, în pădure, după lemne, la stânele din jur, cu oile. Munca unei familii vred­nice din Luncanii de Jos, munca de o viaţă, care se petrecea aici, sus. De abia aştepta Maria să plece. Sus, unde e acum, îi plăcea cel mai mult. Ce dacă era de muncă? N-a fugit de muncă în viaţa ei. Seara, când se în­torcea în sat, tot lamunţii ăştia se gândea. La fân, la pădure, la cer. Iar satul i se părea urât, o chemau oame­nii la joc, iar ea mergea, de ruşine, şi stătea. Atât. Nu sim­ţea bucuria celorlaţi, che­marea era alta. Un sin­gur lu­cru îi plăcea în sat. Biserica. Acolo se simţea cel mai bi­ne, acolo putea să închidă ochii, să se roage în linişte, în genunchi, acolo era ca aici, sus. Binele ăla mare, binele care te face să te simţi tu. Când s-a făcut fată de mă­ritat, s-a măritat. Ăsta-i era rostul, aşa trebuia să fie. Nu se putea împotrivi, deşi sufletul ei o chema în alte părţi. Bărbatul nu i-a plăcut. Nu-i plăcea munca, nu dădea pe acasă, n-o alinta, n-o băga în seamă. "Bea?", "Bea". Când a plecat de lânga ea şi nu s-a mai întors, i-a părut bine. Mă uit la fotografia ei din tinereţe, o fotografie mică, ştearsă, în care abia mai poţi distinge trăsăturile. Acolo, ascunsă de petele tim­pului, te pri­veş­te o femeie stranie, puternică, frumoa­să, dar cu o frumuseţe desprinsă de lumea asta, adân­cită cumva înăuntru. Copii n-a avut, bârfa nu i-a plă­cut. Îi rămă­sese doar munca, munca de aici, îi rămă­se­seră fraţii şi surorile, îi rămăsese biserica. Când s-au dus şi ei şi a rămas singură, şi-a dat seama că n-o mai lega nimic din ce era jos. Chemarea o avusese de mică, acum trebuia doar să-i dea ascultare.

Toate clopotele lumii

Şi a plecat Maria, firesc, aşa cum trebuia să fie. A plecat şi nu s-a mai uitat înapoi, nu avea de ce, iar în casa ei din sat a început să intre ploaia, cariile şi vân­tul. A dat din pământ, pentru ca oamenii cu trac­tor s-o aibă în grijă, a văzut oraşul Lugoj când a semnat actele şi, în toiul verii, la fân, şi-a spus simplu: "Eu n-am să mai cobor". Şi n-a mai coborât. Sunt opt ani de atunci, opt ani de când s-a ridicat deasupra lumii, opt ani de când şi-a ascultat chemarea.
"Ăi". Privirea Mariei se duce departe, în grădina ei care se uneşte cu cerul, pri­virea ei zâmbeşte puternic, ca o lumină de dinăuntru. Ce avea de luat, a luat, sin­gurul lucru pe care l-a iubit acolo, jos: biserica. O în­treb cum, iar mâinile ei, rădăcinile astea bătrâne, plu­tesc de jur împrejur prin aer: "Aşa. Cum vezi tu aici. Asta-i bise­rica mea." Maria s-a ridicat deasupra lumii, iar din lumea pe care a găsit-o şi-a făcut biserică. "Tre­be mai retras omul, mai să se roage, mai să postească. Să ne treacă viaţa asta cu ru­găciune, ca să ajungem în as­tă­laltă, veşnică. Că jos, ori­câtă biserică ai avea, te trage omul la vorbă, la cafă, la bârfă şi uite aşa simţi că se duce toată rugăciunea de o ai în tine. Aici, uite numa des­chid radioul ăsta, că am baterii la el, şi ascult toate slujbele din ţară. Dimineaţa, bat clo­potele de la Alba Iulia, la prânz, alea de la Timi­şoara, seara, de la Bucureşti, şi tot mă rog şi mă rog, şi se umple biserica mea cu toate clopotele de nu mai am ne­voie de altceva." Urât n-are cum să-i fie Mariei. Cea­laltă Maria, Maica Domnului, e cu ea în fiecare clipă. "O simt, draga de ea, cum are grijă de mine, cum mă ajută la urcuş, cum îmi mână măgărâţa după apă, cum îmi dă putere să-mi sap potecă atunci când se aşează nămeţii ăi mari. Că tot ea l-a trimis la mine şi pe pustnicul care are chilie pe muntele Druja. Ca unfrate îmi este, mă spovedeşte, îmi ţine rugăciunea, vor­bim, mă ajută cu lemnele, mi-o tăiat şi copitele de la măgărâţă, că prea erau crescute. «Soră», îmi zice, «pustnică», da' ce pustnică să fiu eu, cu păcatele mele, că tot om îs, ca şi voi. Ba, că voi trebuie să fiţi mai sme­riţi ca mine, de aţi bătut amar de drum ca să mă vedeţi".
Se lasă liniştea şi e bine. Dar furtuna se apropie şi trebuie să plecăm. Tudor o ia înainte, găseşte o potecă pierdută în fân. Maria rămâne la locul ei, binecu­vân­tând aerul, în urma noastră, cu rădăcinile ei prelungi.