Călăuza
Nu ne-am fi descurcat fără Tudor Balaș. Pentru că nu doar de hartă ai nevoie când părăsești șoselele mari și te afunzi pe drumuri necunoscute, ci și de un soi de încredere că lucrurile se vor aranja, că ele vor veni în întâmpinarea ta, chiar dacă nu știi prea bine încotro te îndrepți și ce te așteaptă. Căutăm o bătrână care trăiește ascunsă în munții ăștia împăduriți și căutăm pe cineva care să ne spună cum putem să o găsim. Un ac într-un car de fân. Cineva care să aibă ac pentru cojocul nostru. Ajungem în Nădrag pe un drum șerpuit, făcut dinadins ca să redescoperi la ce e bună uimirea. Uimirea pentru asfaltul perfect, care te poartă spre nicăieri, uimirea unei păduri care pare să te înghită cu totul, uimirea pentru câtă frumusețe neștiută există în țara asta, pe care credeai că o cunoști. Uimirea că, după atâtea serpentine și pădure, în mijlocul unui drum care pare pustiu, găsești sate și găsești oameni care să locuiască în ele. Uimirea e bună, uimirea aduce bucuria. În Nădrag, dincolo de fantoma comunismului care își lasă umbra de beton și fier ruginit, în cele mai neașteptate locuri, te așteaptă tihna și verdeața unui sat bănățean de sub munte. Uzina nu mai există, dar oamenii care au lucrat în ea, aduși din cele mai îndepărtate locuri, sunt încă aici. Unul dintre ei e Tudor Balaș. Venit de tânăr, tocmai din Apuseni, Tudor a rămas aici la lucru, s-a căsătorit și a avut copii. Acum, copiii au, la rândul lor, copii. E un om liniștit Tudor, asta dacă privești lucrurile doar la suprafața lor. Spre el ne-au îndreptat toți cei cărora le-am vorbit de bătrâna Maria. "Nu știm noi mare lucru, am auzit de ea, da' nu mai bine vorbiți dumneavoastră cu Tudor?" Mai bine, da. Pentru că Tudor, la fel ca fratele lui, Nelu, sunt oamenii care știu cel mai bine potecile din munte. Pentru că dincolo de liniștea lui de om care a lucrat o viață într-o uzină, dincolo de viața aparent cuminte de pensionar dintr-un sat ascuns între păduri, Tudor Balaș e un om viu, de nestăpânit, la fel cum sunt toți cei în care zvâcnește pasiunea. Iar pasiunea asta, dacă o privești atent, se vede în gesturi, în ochi, în felul iute de a vorbi, de a da răspunsuri: "Sigur că o știu pe bătrână, numa' stați voi o clipă să mă-mbrac de drum și v-am și dus la ea!". Șase ore pe potecă, dacă vrem să o luăm pe jos, "o nimica toată", zice Tudor. "Pe aici o tăiem prin pădure, urcăm o culme, coborâm în vale, mai urcăm o culme și încă una și am ajuns". "Alt drum mai scurt n-o fi?", îl întrebăm și, spre bucuria noastră, de oameni care măsoară altfel șase ore de urcuș. Tudor ne spune că da, există. "Ocolim muntele, ajungem în Luncanii de Jos, satul de unde e bătrâna, urcăm cu mașina un drum de căruță, iar după, să tot fie o oră pe jos până la ea". Parcă e mai bine așa, parcă începem să zâmbim. Cât timp Tudor se îmbracă, soția lui ne arată tablouri. Tablouri pictate de Tudor, zeci de tablouri, în tuș, acuarelă și ulei. Pictura și munții i-au plăcut de copil lui Tudor. Ele îl fac să zâmbească, ele îl fac senin, viu, tânăr. E de ajuns să vezi cum i se luminează fața când vorbește de culori, despre cât de greu e să prinzi în acuarelă verdele unei păduri, cum sunt umbrele mestecenilor și galbenul mieriu de toamnă, e de ajuns să-l asculți vorbind despre munte și poteci, despre toate cotloanele pădurii în care se pierde, ca să-i smulgă frumusețea și s-o aducă înapoi, acasă, pe o pânză. Îi e dor de Apusenii lui, de muntele Găina, unde și-a găsit soția, "cei mai frumoși munți din toți cei în care am umblat. Poate că-s ai mei, poate pentru că îi știu ca în palmă".
Fericirea a găsit-o pe Vârful Toaca, în Ceahlău. Tânăr, cu soția alături, privind răsăritul, apoi apusul, făcând clătite. "Să mănânci clătite la răsărit, pe Vârful Toaca. Eh, uite, dacă mă întrebi, asta-i bucuria!"
Pe Maria, bătrâna din munți, a cunoscut-o acum opt ani. O apucase, ca de obicei, teleleu, pe poteci, împreună cu fratele Nelu. Au înnoptat sus, pe o pajiște, într-un sălaș părăsit. A doua zi, mai mult ca o părere, li s-a părut că departe, la un alt sălaș, s-ar mișca o umbră. Au pornit într-acolo. Au ajuns, aveau dreptate. Umbra se numea Maria, și le-a spus că a venit de curând și are să rămână aici până la sfârșit. Frații Balaș i-au promis bătrânei că se vor mai întoarce. S-au ținut de cuvânt. Maria, la fel. E și acum acolo. Sunt opt ani de când n-a mai coborât în lume. Mașina noastră părăsește asfaltul, trecem greu printr-un râu umflat. Drumul se îngustează, începe urcușul.
Spre Maria
Mai întâi întâlnim un tractor. Un tractor rămas de-a latul drumului, cu remorca proptită în malul de pământ, imposibil de urnit. În cealaltă parte, golul, prăpastia. Nu mai putem trece, dar putem vorbi. Oamenii din tractor, o femeie și un bărbat, se uită neputincioși la drum, la animalul lor cu roți mari, care își macină motorul în gol. Plecaseră după ceapă, spre grădina lor de sus, de pe pajiștile Munților Poiana Ruscă. Atâta amar de drum, drum pietros, noroios, cu șleauri înalte, pentru o grădină. Viața de aici e altfel de cum o știm, mama ei de ceapă! Desprindem remorca de tractor, o tragem deoparte. Ne-am oprit în mijlocul pădurii, o mașină și un tractor, nu mai avem cum să ne întoarcem. Stăm, vorbim. Ei, oamenii ăștia, sunt ultima legătură a Mariei cu lumea. Atunci când și-a lăsat casa din sat, bătrâna a făcut singurul drum spre oraș din viața ei, până la Lugoj, și a semnat că lasă pământul oamenilor ăstora, ca s-o aibă în pază. Ca să-și ducă liniștită zilele care i-au rămas. Oamenii ăștia dintr-un tractor înțepenit, sunt cei cu care vorbește în fiecare lună, în fiecare anotimp. Cei care vin acolo, la coșmelia ei, pentru fân, pentru vaci, pentru mâncare și doctorii. "Că abia ieri ce am fost la ea să-i ducem bumbi pentru reumă". Are reumatism Maria, are dureri. Nici chiar ei, oamenii care o vizitează cel mai des, n-o înțeleg până la capăt. "Așa o vrut ea, să steie acolo", și ridică din umeri dacă-i întrebi de ce. În satul lor, Luncanii de Jos, nu mai există nimeni care să fi făcut asta, să plece de tot în munte. Nici în satele din jur. "Ea îi pustnica noastră, în munții noștri, că pustnic avem."
Dacă ei nu știu mai multe despre Maria, satul știe cu atât mai puțin. Doar că, pentru că asta e rostul lui de când e lumea lume, satul vorbește. "Că bătrâna nu mai e întreagă la minte, că trebuie să aibă ea ceva pe suflet dacă a plecat, că, în munți, cât a fost tânără și a lucrat la stână, o fi avut vreun copil pe care l-a îngropat și nu mai știe nimeni, că prea nu-i niciunul să aibe habar de soarta bărbatului ei." Vorbe. Vorbe prin care cei de jos încearcă să-și explice un lucru care nu intră în logica firii: cum se face că o femeie, tocmai la bătrânețe, când îi e mai greu, își lasă casa și pământul și se duce să locuiască singură-cuc, deasupra, în munți. Așa ceva nu s-a mai pomenit. Doar dacă te ascunzi de tine sau de oameni. Păi, altfel cum?! "Apoi, ăsta-i lucru știut, Maria nu vorbește cu nimeni lucrurile astea. Poate doar cu pustnicul care tot trece pe la ea. Ăluia i se spovedește. Ăla știe tot. Dar nu spune nimănui. Cui să-i spună? Că doar d-asta-i pustnic." Vorbesc cu drag oamenii din tractor de Maria. O înțeleg fără s-o înțeleagă până la capăt. E bătrâna lor și "așa o vrut ea".
Îi întreb cât ar mai fi de mers prin pădure până la sălașul ei. "Să tot fie două ore, poate și mai mult", zice bărbatul. Îl simt. Parcă n-ar vrea să ne știe ajunși. La Maria au mai venit oameni din presă, dar despre ajutorul pe care i-l dau ei bătrânei, urcând la ea vară-iarnă, n-au suflat un cuvânt. Amărăciunea e acolo, în ochii lor, nerostită. "Păi, cum? Noi batem atâta drum în fiecare lună să-i ducem pită bătrânei, s-o ajutăm la fân, să cărăm apa, să tăiem lemne, și ei să spună că de 30 de ani n-o mai văzut pe nimeni? Că am uitat-o acolo, în vârful muntelui?"
N-are rost să le spun că ziariștii inventează fiindcă oamenilor le plac poveștile. Că într-o poveste grozavă, bătrânii trăiesc 30 de ani pe munți fără să vadă pe nimeni, iar măgarul pe care îl au coboară singur, în sat, și face cumpărături. Într-o poveste grozavă, cum este asta cu Maria, ei, oamenii ăștia și tractorul lor, nu au ce căuta. "Dar iarna cum ajungeți?", îi întreb. "Ajungem și iarna, da' mai greu", răspunde femeia, Mariana. Oricum ar fi, mi-o imaginez deja pe bătrâna asta pe care încă n-am cunoscut-o și mă gândesc mai departe, că e o poveste grozavă. Trebuie să ajungem. Tractorul pornește ca prin farmec, se trage la o parte, ne lasă să trecem. După câteva serpentine abrupte, ajungem într-o culme, pe o pajiște, lăsăm mașina printre ferigi, coborâm și pornim pe jos, prin iarba înaltă, spre Maria.
Trei câini, două vaci, un măgar și o bătrână
Crucea de la țarină, veche de când lumea. Apoi, o stână. Focul încă fumegă, nu e nimeni aici, oile sunt răsfirate pe pajiști, întâlnim ciobanul mai departe, ne întreabă unde mergem. "La Maria". Dă din cap că da, pe acolo. Pe aici ar putea fi oriunde, cât vezi cu ochii sunt numai păduri și pajiști și dealuri abrupte. Poiana Ruscă. Un munte neștiut, cărnos, verde, pustiu. E o zăpușeală stătută, cu miros de furtună. Nori grei și un soare nemilos. Poate că ar trebui să grăbim pasul, poate câinii ăștia nu au de gând să ne facă nimic. Latră de bucurie. Sunt câinii Mariei, ne-au simțit și ne-au venit în întâmpinare. "Încă o culme", ne spune Tudor. Am ajuns. Aici, într-o căsuță ceva mai mare decât o cutie de chibrituri, trăiește Maria. Măgarul e o măgăriță și iese din grajdul dărăpănat să ne vadă. Se uită mirat, ca la niște arătări ciudate. Oameni. Oameni veniți dintr-o altă lume, cea de jos, cu case, asfalt și magazine, până aici, sus, unde au rămas doar cerul, pădurile, dealurile înalte, iarba nesfârșită. Toate laolaltă, una într-alta, legate de un fir nevăzut de soare, vânt și tihnă. O altă realitate, în care au mai rămas, la hotare, trei câini, un măgar, două vaci și o bătrână. Maria coboară dealul spre noi, chinuitor de încet, opintindu-se în "boatele" ei noduroase. "Hai, dați pe cărare", ne zâmbește, și e ca și cum ne-ar vorbi o bătrână din basme, Sfânta Vineri poate, e ca și cum, odată cu vorbele ei, firescul ar redeveni firesc și ne-ar lua cu el dincolo, aici. Și e mai bine așa, doar pentru asta am venit. Scot din rucsac ce i-am adus: mălai, făină, orez. "Îs bune". Cel mai mult se bucură la bomboane, și ciocolată. Pâine mai are. "Au venit și oamenii ăștia de mă întrețân, cu o țâr de pită la mine". Nu-i prisosește: "Când ai pită, nu mai trebe nimic, aia să fie". Dar nu de mâncare se plânge Maria: "păsulă am pusă, crumpi, varză, o vacă doar îi stearpă, îi și lapce de la ailaltă, îi". Niște cârje i-ar trebui bătrânei, bețele în care se sprijină, boatele ei, i-au făcut răni adânci în palme, și nici de mare sprijin, pe pantele pe care le are de urcat și de coborât, nu îi sunt. Greu. Greul ăsta, pe care noi, cei de jos, nu-l putem înțelege. Greul durerii: 74 de ani de muncă care au tot săpat în oasele Mariei, iar acum, istovite, ele o poartă tot mai greu - pași chinuitori, cu un picior beteag, pe care nu se mai poate sprijini cum trebuie. Mâinile ei: niște fire lemnoase, niște rădăcini prelungi, stranii, care au rămas legate de pământ doar prin bețele care o ajută să pășească. Rănile adânci din palme, pe care Maria ți le arată firesc, "uite", fără să se plângă, atunci când îți vorbește despre cârje. Greul singurătății: toate zilele și nopțile care trec fără ca bătrâna să se vadă și să vorbească cu cineva. Opt ani de zile, în care un om s-a rupt de ceilalți, de realitatea pe care noi, cei mulți, am construit-o, ca să ne fie bine, ca să ne simțim în siguranță. Opt ani de zile de respirație deasupra lumii: zăpușeala verii, umezeala toamnei, sălbăticia iernii, reavănul primăverii. Un soi de acrobație singuratică, fără plase de siguranță și fără spectatori. Singură, la cheremul vântului, al soarelui, al ploilor, al înghețului. Doar ea, animalele ei și celelalte animale, nesupusele. Mistreții care îi sapă grădina fără simbrie, lupii care trec pe la ea în fiecare iarnă. Câinii ei, în fiecare iarnă mai puțini, pentru că lupii nu caută prietenie, ci doar o pradă ușoară. "Ăsta-i Murăș, aia-i Lăicuță, al treilea o veni și el, da-i mai sfios." Greul ăsta pe care noi, cei de jos, nu-l putem pricepe, dar pe care ea, Maria, și l-a făcut ușor, aproape firesc. Opt ani în care un om și-a îmblânzit frica, urâtul și durerea.
Grădina cerului
Ne așezăm pe banca de lângă căsuță. Ne odihnim cu toții, ne tragem sufletul. Tăcem. Iar atunci când taci și îți tragi sufletul, începi, încet, să înțelegi. Maria ne zâmbește: un zâmbet dintr-o lume mai înaltă, mai dreaptă, mai pură. Îi privim grădina. Grădina ei nesfârșită, care se răsfiră de la picioarele noastre, o lume întreagă, pădurea, pajiștea, înălțimile, cerul. Apoi liniștea. Liniștea care vine odată cu respirația, prin sufletul nostru pricăjit, pe care îl tragem la loc, odihnindu-ne. "Ce frumos e aici", îți vine să spui. "Ăi, așa-i la mine, no"; iar unul dintre câini, Lăicuța, se așează la picioarele noastre, ca să pricepem, poate, mai bine. Laika din spațiu, Lăicuța de aici. O întreb pe Maria dacă ea crede că omul a ajuns pe lună. Nu crede. "N-o ajuns omul în locul sfânt pe care ni l-o dat Dumnezeu pentru lumina nopții". Îi spunem că nouă ne e mai ușor să înțelegem asta, decât ne e să pricepem de ce a plecat ea din sat. Râde Maria, râde senin: "La mine-i simplu, că doar n-am avut nevoie de rachete". Și tihna se așează peste noi, iar femeia povestește. Cu ea, de jos, a luat doar fotografiile. Ultima legătură cu lumea pe care a părăsit-o acum opt ani. Acum opt ani, când și ultima soră din cei cinci frați pe care i-a avut s-a prăpădit. "Uite-i", mi-i arată pe fiecare în parte, fotografii vechi, aproape șterse, cu oameni din alte vremi, vremuri care s-au dus, oameni care au rămas, aici, în sufletul ei. "Pământurile astea", Maria face un cerc larg din mâinile ei ca niște rădăcini prelungi, toate or fost ale noastre. Păduri, pajiști, munți. Copilăria ei a fost aici, la muncă, în căruța trasă de boi mari, pe pajiștile astea, la fân, în pădure, după lemne, la stânele din jur, cu oile. Munca unei familii vrednice din Luncanii de Jos, munca de o viață, care se petrecea aici, sus. De abia aștepta Maria să plece. Sus, unde e acum, îi plăcea cel mai mult. Ce dacă era de muncă? N-a fugit de muncă în viața ei. Seara, când se întorcea în sat, tot la munții ăștia se gândea. La fân, la pădure, la cer. Iar satul i se părea urât, o chemau oamenii la joc, iar ea mergea, de rușine, și stătea. Atât. Nu simțea bucuria celorlați, chemarea era alta. Un singur lucru îi plăcea în sat. Biserica. Acolo se simțea cel mai bine, acolo putea să închidă ochii, să se roage în liniște, în genunchi, acolo era ca aici, sus. Binele ăla mare, binele care te face să te simți tu. Când s-a făcut fată de măritat, s-a măritat. Ăsta-i era rostul, așa trebuia să fie. Nu se putea împotrivi, deși sufletul ei o chema în alte părți. Bărbatul nu i-a plăcut. Nu-i plăcea munca, nu dădea pe acasă, n-o alinta, n-o băga în seamă. "Bea?", "Bea". Când a plecat de lânga ea și nu s-a mai întors, i-a părut bine. Mă uit la fotografia ei din tinerețe, o fotografie mică, ștearsă, în care abia mai poți distinge trăsăturile. Acolo, ascunsă de petele timpului, te privește o femeie stranie, puternică, frumoasă, dar cu o frumusețe desprinsă de lumea asta, adâncită cumva înăuntru. Copii n-a avut, bârfa nu i-a plăcut. Îi rămăsese doar munca, munca de aici, îi rămăseseră frații și surorile, îi rămăsese biserica. Când s-au dus și ei și a rămas singură, și-a dat seama că n-o mai lega nimic din ce era jos. Chemarea o avusese de mică, acum trebuia doar să-i dea ascultare.
Toate clopotele lumii
Și a plecat Maria, firesc, așa cum trebuia să fie. A plecat și nu s-a mai uitat înapoi, nu avea de ce, iar în casa ei din sat a început să intre ploaia, cariile și vântul. A dat din pământ, pentru ca oamenii cu tractor s-o aibă în grijă, a văzut orașul Lugoj când a semnat actele și, în toiul verii, la fân, și-a spus simplu: "Eu n-am să mai cobor". Și n-a mai coborât. Sunt opt ani de atunci, opt ani de când s-a ridicat deasupra lumii, opt ani de când și-a ascultat chemarea.
"Ăi". Privirea Mariei se duce departe, în grădina ei care se unește cu cerul, privirea ei zâmbește puternic, ca o lumină de dinăuntru. Ce avea de luat, a luat, singurul lucru pe care l-a iubit acolo, jos: biserica. O întreb cum, iar mâinile ei, rădăcinile astea bătrâne, plutesc de jur împrejur prin aer: "Așa. Cum vezi tu aici. Asta-i biserica mea." Maria s-a ridicat deasupra lumii, iar din lumea pe care a găsit-o și-a făcut biserică. "Trebe mai retras omul, mai să se roage, mai să postească. Să ne treacă viața asta cu rugăciune, ca să ajungem în astălaltă, veșnică. Că jos, oricâtă biserică ai avea, te trage omul la vorbă, la cafă, la bârfă și uite așa simți că se duce toată rugăciunea de o ai în tine. Aici, uite numa deschid radioul ăsta, că am baterii la el, și ascult toate slujbele din țară. Dimineața, bat clopotele de la Alba Iulia, la prânz, alea de la Timișoara, seara, de la București, și tot mă rog și mă rog, și se umple biserica mea cu toate clopotele de nu mai am nevoie de altceva." Urât n-are cum să-i fie Mariei. Cealaltă Maria, Maica Domnului, e cu ea în fiecare clipă. "O simt, draga de ea, cum are grijă de mine, cum mă ajută la urcuș, cum îmi mână măgărâța după apă, cum îmi dă putere să-mi sap potecă atunci când se așează nămeții ăi mari. Că tot ea l-a trimis la mine și pe pustnicul care are chilie pe muntele Druja. Ca un frate îmi este, mă spovedește, îmi ține rugăciunea, vorbim, mă ajută cu lemnele, mi-o tăiat și copitele de la măgărâță, că prea erau crescute. «Soră», îmi zice, «pustnică», da' ce pustnică să fiu eu, cu păcatele mele, că tot om îs, ca și voi. Ba, că voi trebuie să fiți mai smeriți ca mine, de ați bătut amar de drum ca să mă vedeți".
Se lasă liniștea și e bine. Dar furtuna se apropie și trebuie să plecăm. Tudor o ia înainte, găsește o potecă pierdută în fân. Maria rămâne la locul ei, binecuvântând aerul, în urma noastră, cu rădăcinile ei prelungi.