Copiii nimănui

Două extemporale despre suferinţa de-a fi uitat şi abandonat de părinţi. În România sunt zeci de mii.

La sfârşitul acestui an şcolar, un profesor de limba şi literatura română de la un liceu bucureştean le-a cerut elevilor de clasa a noua să scrie o compunere, pornind de la o temă confesivă şi extrem de sensibilă: "O expe­rienţă care v-a schimbat viaţa sau v-a maturizat." Pentru tânărul dascăl a fost un prilej unic de a des­coperi printre elevii săi drame şi frământări greu de imaginat până atunci. Copiii şi-au deschis sufletul, aşa cum rar se întâmplă într-o şcoală, şi au pus pe hârtie crâmpeie de viaţă care ar putea fi oricând su­biecte de studii psihologice sau de roman. Sunt po­veştile unor tineri care au uitat demult gustul dulce al copilăriei şi care îndură deja povara unor res­pon­sabilităţi mult prea grele pentru sufletul lor. Părinţii lor au plecat aiurea, prin lume, după un loc de mun­că, lăsându-i să se descurce singuri ori să-şi crească fraţii mai mici, să-i spele, să le facă mâncare, să îi ducă la grădiniţă, să-i ajute la teme. "Sunt poveşti tulburătoare, scrise cu mult suflet şi deznădejde, pe care nimeni nu le-a ştiut până acum", spune profe­sorul. "Unii dintre aceşti copii au fost aproape de exmatriculare pentru numărul mare de absenţe, dar niciodată n-au spus o vorbă despre motivul real pen­tru care au lipsit. N-au cerut milă, n-au vrut să fie văzuţi altfel. Sunt copii cuminţi, extrem de sensi­bili, dar foarte retraşi şi tăcuţi. Maturizaţi înainte de vreme. Alţii, în situaţia lor, abandonează şcoala şi chiar ajung delincvenţi. Fenomenul ăsta de mi­graţie a părinţilor după un loc de muncă face rava­gii printre copiii din România. Cei care au scris com­punerile astea sunt doar o picătură într-un ocean. Dar, deşi par stăpâni pe viaţa lor, o ase­menea experienţă poate lăsa în sufletul lor o rană de care nu vor scăpa niciodată."
I-am cunoscut pe doi dintre ei. Locuiesc în Bu­cureşti, în cartiere mărginaşe. Suntem în toiul verii, dar ei stau acasă, fiecare cu treburi gospodăreşti. Pentru ei nu mai există demult vacanţă. Sunt copii transfor­maţi în adulţi. Au fost de acord să stea de vorbă cu mine, să le public compu­nerile şcolare, să le scriu povestea. Cu o singură condiţie: să nu le dez­vălui identitatea. Fără nume de fami­lie, fără fotografii, fără denumirea liceului. Orice asemenea precizare le-ar face rău. Cei de la Protecţia Co­pilului i-ar putea lua oricând la între­bări. Minorii care trăiesc singuri, fără supra­ve­gherea unui adult, sunt luaţi şi duşi într-un aşa-numit centru de plasament. O ameninţare ca asta îi îngrozeşte. Apoi, nu vor să ajungă de râsul şi bat­jocura colegilor de la şcoală. Nici acum nu sunt ei foarte iubiţi. Faptul că sunt mai tot timpul apatici, singuratici şi obosiţi, după toate treburile de-acasă, a stârnit deja multe răutăţi şi ati­tudini dispreţui­toa­re printre colegii lor.

Mădălina
Compunere: "Copilăria mea s-a sfârşit demult"

"Pentru început, pot spune că am o viaţă destul de complicată. De când eram mică, aveam o fire retrasă, din cauza problemelor familiale. Părinţii mei nu prea se înţelegeau şi, până la vârsta de zece ani, am trăit la ţară, la bu­nici, într-un loc pustiu, în mijlocul unui câmp, unde nu mai erau de­cât două case. În toţi anii aceia, eu nu am ştiut cum e să vorbeşti cu copiii sau cum e să îţi deschizi sufletul în faţa cuiva. La zece ani, m-am mutat cu părinţii şi la înce­put a fost foarte frumos. A venit pe lume sora mea şi eram foarte fericită. Dar, după nici un an, toată bucuria mea s-a sfârşit, de parcă m-aş fi trezit dintr-un vis frumos. Părinţii mei se certau din nou, din ce în ce mai des şi mai violent, de cele mai multe ori din motive banale. În fiecare seară mă rugam la icoana Maicii Dom­nului să îi ajute şi să le îmblân­zească sufletul, să aducă pacea şi bucuria în familia noastră. Dar poate că nu m-am rugat destul, pentru că era tot mai rău. Nu mai aveam nicio bucurie, nu mai aveam chef de nimic, stăteam în fiecare zi în cameră, cu surioara mea, şi mă uitam la ea cu milă, gândindu-mă cu tristeţe la copilăria urâtă pe care o avea şi ea de trăit. Într-o zi, mama a rămas fără muncă şi ăsta a fost pentru mine sfâr­şitul. Pentru că, în altă zi, şi-a făcut bagajul şi a plecat în altă ţară. Nu mi-a zis nimic înainte. Doar atunci, în ziua plecării, mi-a explicat că se duce un­deva, departe, să-şi caute de muncă, să ne trimită nouă bani. A început să plângă, m-a luat în braţe, m-a sărutat, şi a ieşit pe uşă fără să se mai uite îna­poi. Aveam aproape 13 ani. În ziua aceea, a murit şi ultima fărâmă de copilărie din mine. De atunci, toate treburile casei au rămas în sarcina mea. Tot ce făcea mama până atunci trebuia să fac eu. Să fac piaţa, să gătesc, să fac curăţenie, să spăl, să mă ocup de surioara mea, să ies cu ea la plimbare şi, pe lângă toate astea, trebuia să merg şi la şcoală, să-mi fac temele, să încerc să ţin pasul la învă­ţă­tură cu colegii mei. Tata nu putea să mă ajute cu nimic, lucra până seara şi, poate de supărare că a rămas fără mama, începuse să bea. Zi­le­le treceau mereu la fel pen­tru mine, nu aveam nicio secundă de pauză, nu mai ieşeam nicăieri, nu mă mai întâlneam cu nimeni, nu mai aveam nicio prietenă, mun­ceam încontinuu, iar seara, cădeam frântă de oboseală.
Dar, după un an şi ceva, mama ne-a dat vestea cea mare: că va veni acasă în câteva zile. Brusc, viaţa mea s-a luminat iar. Aveam 14 ani şi, pe lângă bucuria re­ve­derii, eram fericită că voi fi iar liberă, că voi putea să simt şi eu gustul minunat al adolescenţei. În ziua cea ma­re, am plâns în hohote de bucurie. Dar în aceeaşi zi, totul s-a năruit şi lacrimile mele au devenit amare. Ma­ma venisedoar pentru câte­va zile, spunân­du-mi că tre­buie să rezolve câteva pro­ble­me, legate de nişte acte. De fapt, venise să divorţeze. Acolo, în Spania, cunoscuse un alt bărbat. Doar atât mi-a spus, fără nicio altă explicaţie, fără niciun semn de regret. Am implorat-o să nu facă asta, să nu ne pără­sească, se se uite înapoi, la mine şi la sora mea, şi să înţeleagă cât de mult o iu­bim. Mi-a spus că şi ea ne va iubi mereu şi că, poate, într-o zi se va întoarce. Atât mi-a spus. Nu am crezut-o şi i-am zis că n-o voi ier­ta niciodată dacă ne părăseşte. Se uita la mine fără să mai spună nimic şi apoi... a plecat. De atunci, au trecut doi ani. Vorbesc cu ea o dată la câteva luni, dar parcă aş vorbi cu un străin. Mă doare su­fle­tul că spun asta, dar eu cred că nu o voi putea ierta niciodată. M-a părăsit atunci când aveam cea mai mare nevoie de ea, a lăsat-o pe surioara mea când abia învăţa să vorbească. Nicio mamă adevă­rată nu poate face aşa ceva, nici măcar un animal nu-şi poate abandona puii. Mă doare inima când văd cum alţi copii de la şcoală vorbesc despre mamele lor sau când văd prin parc un copil feri­cit, de mână cu mama. A fost cea mai dură lecţie de viaţă pe care o poate primi un copil. Iar eu am îndurat-o şi o îndur şi acum cu multă răbdare şi tărie, dar şi cu o durere grea, care nu cred că va trece vreodată."

*

Mădălina locuieşte la etajul zece, într-un bloc vechi din car­tie­rul Militari. Îmi deschide uşa puţin, doar cât să-i văd jumătate din chip. Mă priveşte uşor spe­riată şi mă întreabă cu glas tre­murat: "Cine sunteţi? Ce do­riţi?" Îi răspund pe îndelete, străduin­du-mă să-i alung orice urmă de suspi­ciune. Deschide uşa larg şi mă invită timid în casă. O curăţenie impecabilă îmi izbeşte privirea. Lângă uşă, câteva perechi de pan­tofi şi sandale stau ali­niate perfect. Din hol, se văd două camere mobilate mo­dest şi o bucătărie mică, plină de aburi. "Îmi cer scuze, tocmai făceam o supă", îmi zice fata, aler­gând către aragaz. E a­proa­pe miezul zilei şi aici, la ultimul etaj al blocului, arşiţa îţi taie răsuflarea. Fa­ta se întoarce şi mă pof­teşte într-una din camere. Un pat de copil stă lipit de perete, iar lângă el se înal­ţă o etajeră cu rafturile pli­ne de jucării şi păpuşi de tot felul. Sub fereastră, pe un taburet, se învârte ne­con­tenit şi fără spor un ventilator mic, de plastic. "Aşa e la ultimul etaj, ca într-un cuptor", se vaită Mădălina. "Aş da orice să mai pot ieşi şi eu la un ştrand. Nici nu mai ştiu cum e să te bălăceşti în­tr-un bazin." E slăbuţă şi scundă, cu părul blond şi cârlionţat, iar ochii ei verzi ca smaraldul sunt trişti. Zâmbeşte sfios şi chinuit, încercând parcă să-şi ca­mufleze cearcănele vineţii de sub gene. Are 16 ani, dar arată ca la 20. Nu e deloc vorbăreaţă, mă priveş­te circumspect şi-mi răspunde sec la orice întrebare. Aici, în camera asta, doarme Alina, sora ei. Are pa­tru ani şi acum e la o vecină. O duce destul de des acolo, ca să mai poată face treabă prin casă. Îi spun că m-a impre­sionat foarte tare compunerea ei şi ea mă priveşte ruşinată. O întreb apoi vrute şi nevrute şi, uşor, uşor, devine tot mai prietenoasă şi îşi dă dru­mul la vorbă. "Tata vine rar pe-acasă. De câte­va luni are şi el o relaţie. Nu-i reproşez nimic, e drep­tul lui. Aşa că stăm mai mult singure. De-aia am fost puţin cam speriată când aţi venit, m-am temut să nu fie cineva de la Protecţia Copilului. Că la câţi vecini curioşi avem, oricând poate să facă vreunul o reclamaţie. Mă rog, până la urmă, chiar dacă ar fi să vină cineva, mor cu ei de gât, pe su­rioara mea n-o dau la casa de copii, nici dacă m-ar tortura. De ce să o ia? Mă descurc foarte bine aşa, tata ne mai aduce bani, mama ne mai trimite şi ea câteodată... Avem tot ce ne trebuie." Rămâne puţin pe gânduri, zâmbind cu o resemnare amară. "Doar timp pentru mine nu mai am. Nici să învăţ, nici să mă bucur de anii ăştia de liceu... Când văd cum se distrează colegii, îmi vine să mor. Mereu mi-am do­rit să învăţ bine şi să mă fac profesoară. Din pă­cate, nu pot mai mult de-atât. Dintr-a doua şi până într-a şasea am luat mereu premiu. Acum am termi­nat clasa a noua cu media 7,30.Oricât de mult aş vrea, nu am timp să învăţ mai bine." O întreb dacă are vreun prieten şi roşeşte toată, privindu-mă stânjenită. Nu, nu a avut niciodată o asemenea ex­perienţă. Cine să se uite la una ca ea, o fată cu atâtea obligaţii pe cap? "De ce să mint? Am 16 ani şi mi-aş dori să am un prieten. Toate colegele mele au. Fără să vreau, le aud cum îşi povestesc cât de îndrăgostite sunt. Şi eu le ascult şi tac. Am la liceu un coleg mai mare, care îmi place, dar n-am schim­bat nici măcar o vorbă cu el. Nici măcar nu ştie că exist, pentru că în viaţa asta de adolescent, în­tr-adevăr, eu nici nu exist. Dar nu-i nimic, o veni când­va vremea şi pentru mine." Rămâne cu privi­rea pierdută şi-apoi sare ca arsă, scuzându-se că tre­buie să închidă focul la supă. Peste un sfert de ceas, trebuie să o ia pe Alina acasă şi să-i dea să mănânce. Apoi, să o culce şi mai târziu să o scoată pe-afară. Iar seara, după ce-o culcă din nou, poate îi mai ră­mâne vlagă şi timp să citească câteva pagini din "Enigma Otiliei", una din cărţile aflate pe lista de lecturi de la şcoală. "Frumoasă povestea de dra­gos­te dintre Felix şi Oti­lia. Dar, sincer, mă cam ener­vează mofturile ei." Zâmbeşte, apoi tresare brusc şi-mi spune cu o explozie de bucurie pe chip: "A, am uitat să vă spun ce era cel mai important. Mama ne-a făcut o surpriză în vara asta şi ne-a che­mat la ea, în Spania. Pe 1 septembrie, eu şi Ali­na mergem pentru două săptămâni acolo. Nu-mi fac iluzii că asta ar putea schimba cu ceva viaţa mea, dar mă bucur enorm că o văd pe mama, pen­tru că mi-e foarte dor de ea, chiar dacă nu voi uita niciodată ce ne-a făcut. Şi, în plus, plec şi eu, după atâţia ani, într-o mică vacanţă. Că pe urmă ne întoar­cem iar la viaţa noastră. Măcar în alea două săptămâni să mă mai simt şi eu un copil."

Costin
Compunere: "Trei ani de singurătate"

"Numele meu este Costin, am 16 ani, dar expe­rienţele prin care am trecut mă fac să mă simt deja ca un om adult. Din păcate, eu nu am cu­nos­­cut-o niciodată pe mama. Pe la patru ani, tata mi-a explicat că ea e plecată la îngeri, în cer, de unde nu se mai poate întoarce, dar că acolo îi este foarte bine şi vede tot ce fac eu. Mai târziu, când am aflat ce sunt în­gerii, i-am spus lui tata că m-a minţit, pentru că îngerii sunt buni şi nu pu­teau să facă o faptă ca asta, adică să o ia pe mama pentru totdeauna de lân­gă noi. Atunci am aflat ce înseam­nă moartea şi că mama murise din cauza unei boli foarte grave, când eu aveam doar un an. Am văzut multe fotografii cu ea şi aşa am reuşit, cu timpul, să o cunosc şi să îmi fie foarte dor de ea.
Când am îm­plinit zece ani, tata s-a recăsă­torit şi a venit cu noua lui soţie aca­să. Era o femeie de treabă şi se purta frumos cu mine, dar nu am putut niciodată să o simt ca pe o mamă. După vreo trei ani, au decis să plece amândoi în Italia, să caute un loc de muncă acolo. Mi-au zis că pleacă doar pentru un an, ca să strângă niş­te bani pentru o afacere. Aici erau şomeri, şi ţin minte că erau zile când nu mai aveau bani nici de pâine. Cu toate astea, chiar şi fără bani de pâine, eu mă sim­ţeam mai fericit atunci, pen­tru că eram împreună, ca într-o familie adevărată. Imediat după ce au plecat, m-am trezit deo­dată singur pe lume, într-o casă goală, fără niciun ajutor, fără nimeni care să-mi spună ce e bine şi ce e rău sau să-mi as­culte şi mie necazurile. Aveam 13 ani, eram încă un copil, a fost un şoc foarte puternic pen­tru mine. Am petrecut multe nopţi la rând, în care nu puteam să dorm deloc, plângeam de-atâ­ta urât şi frică, şi dacă reuşeam, totuşi, să aţipesc puţin, începeam să visez tot felul de arătări, parcă din filme de groază, şi imediat săream iar din pat, speriat, şi începeam să plâng. A fost pentru mine cea mai grea perioadă din viaţa de până acum şi sunt sigur că atunci s-a terminat copilăria mea.
Cu timpul, m-am liniştit, am prins curaj şi m-am obişnuit cu singurătatea. Mi-am luat de la un prieten un pui de câine lup, pe care l-am botezat Lord, şi care îmi ţinea în fiecare noapte de urât. Tata îmi trimitea la început cam 500 de euro pe lună, pe care îi dădeam unui vecin să mi-i schimbe. Din ei trebuia să plătesc întreţinerea, telefonul mo­bil, să cumpăr mâncare pentru mine şi Lord, şi ce-mi mai trebuia pentru şcoală. Am învăţat să fac piaţa, să-mi fac câte ceva de mâncare, să fac cură­ţenie. Mai venea din când în când o mătuşă, pe care tata o rugase să mă ajute. Dar ea doar intra puţin, vedea dacă sunt bine şi pleca, iar după un timp nici nu mai venea, îmi dădea doar telefon, cam o dată pe săptămână, să mă întrebe ce fac. La şcoală, fă­ceam faţă cu greu, nu-mi rămânea prea mult timp pentru lecţii. Cu toate acestea, luam note destul de bune, pentru că eram foarte atent la ore şi înţe­legeam imediat când profesorii ne predau o lecţie nouă.
A trecut un an, adică atât cât mi-a promis tata că o să stea în Italia, dar el m-a sunat şi mi-a zis că trebuie să mai rămână, pentru că au găsit ceva nou de lucru, cu un salariu mai mare. Atunci au apărut cele mai grele probleme. Toţi vecinii mei ştiau că trăiesc singur şi au început să mă ameninţe că o să mă reclame la Protecţia Copilului. Colegii râdeau de mine şi-mi ziceau că tata mă minte şi că el nu o să se mai întoarcă niciodată acasă. Atunci am rugat-o pe mătuşa mea să vină mai des, ca să vadă lumea că are cineva grijă de mi­ne, dar ea mi-a zis că are pro­bleme cu sănătatea şi că nu poa­te să mă ajute. Aşa că am rămas în continuare singur şi am înce­put să mă îndepărtez din ce în ce mai mult de vecini şi colegi. Singurul meu prieten era Lord, care crescuse şi era foarte as­cul­tător. Doar el mă înţelegea şi mă apăra.
La sfârşitul clasei a opta, fratele mai mare al unui coleg de clasă m-a ameninţat că mă reclamă la Protecţia Copilului dacă nu-i dau 100 de euro din banii trimişi de tata. I-am zis că nu am, dar chiar dacă aveam, nu-i dădeam. I-am povestit lui tata la telefon despre întâm­pla­rea asta şi mi-a zis să merg la directoarea şcolii şi să-i cer ei ajutorul. Nu am făcut asta, pen­tru că nu-mi place să pârăsc. M-am descurcat singur, l-am dus cu vorba pe băiatul acela, până când s-a termi­nat şcoala şi am intrat la liceu. Aici au început alte probleme, pentru că mulţi colegi au aflat că locu­iesc singur şi că nu e nimeni lângă mine care să mă apere. Dar despre asta nu pot să povestesc acum, pentru că aş avea necazuri şi mai mari.
Au trecut trei ani de când trăiesc singur şi nu am niciun semn de la tata că ar avea de gând să se întoarcă acasă. La telefon, îmi spune mereu că nu poate pleca, pentru că ar pierde locul de muncă, şi să mai am puţină răbdare, că se vor întoarce curând, amândoi. L-am rugat de nu ştiu câte ori măcar să mă ia pe mine acolo, într-o vacanţă, pentru că îmi este foarte dor de el şi vreau să îl văd, dar îmi spune că l-ar costa prea mult excursia mea. Eu cred că, de fapt, motivul e altul, că mama mea vitregă nu-l lasă să mă cheme. Dar nu-i nimic, m-am obişnuit să stau singur şi să nu plec nicăieri în vacanţe. Cel mai rău e de Crăciun, când toţi copiii stau cu părinţii lor şi primesc ca­douri, iar eu stau singur, doar cu Lord, şi plâng toată noaptea de dor şi de urât. Îi mul­ţu­mesc, totuşi, lui Dumnezeu, că în toţi aceşti trei ani m-a îmbărbătat şi m-a ajutat să trec peste toate momentele astea, şi sunt sigur că va veni în curând şi ziua în care tata se va în­toarce şi vom fi iar o familie."

*

Am vorbit cu Costin la telefon şi-apoi ne-am întâlnit într-un parc, lângă biserica din cartier. El a ales locul ăsta, fără să-mi explice de ce. A venit călare pe o bicicletă albastră, pe care mi-a spus că a cumpărat-o cu vreo lună în urmă de la un prieten. "Toată primă­vara am muncit. Am fost în public, «aplau­dac», la toate show-urile din televiziuni. Cum s-ar spune, am câştigat şi eu un ban cinstit. Şi aveam de ales ce să fac cu banii: ori merg câteva zile la mare cu un prieten şi cu părinţii lui, ori îmi iau bicicletă şi un calculator. Am renunţat la mare, pentru că n-aveam cu cine să-l las pe Lord. Cred că e cam al cincilea an în care nu plec nicăieri în vacanţă. Nu-i nimic, e bine şi-acasă."
Mă aşteptam să întâlnesc un tânăr timid şi posac şi, când colo, văd chipul vesel şi îndrăzneţ al unui copil, parcă me­reu pus pe şotii. Costin a împlinit în iunie 16 ani, dar arată de parcă n-ar avea mai mult de 12. Mic de statură, slăbuţ, cu faţa luminoasă şi ochii ageri, gesticulează fără as­tâmpăr, vorbindu-mi despre mi­nu­nata lui bicicletă. E îmbrăcat mo­dest, dar curat. Nu a vrut să mă invite acasă, pentru că de vreo trei zile n-a mai făcut curăţenie. De când şi-a luat calculator, pierde cam mult timp pe internet. Se uită la filme sau pur şi simplu se joacă. În plus, şi-a făcut cont de face­book şi mai stă la taclale cu cole­gii. Oricum, e în vacanţă, când o să înceapă şcoala, abia de va avea timp pentru lecţii. A termi­nat clasa a noua cu media 8,40. Dar nu e mulţumit, pentru că în şcoala generală învăţa mult mai bine. Până acum vreun an, ar fi vrut să fie medic vete­rinar. Din dragoste pentru Lord şi, în gene­ral, pentru câini şi alte animale. Dar, de la o vreme, se gândeşte serios la "meseria" de preot. Pro­fesoara lui de română dintr-a opta, în care avea cea mai mare încredere, l-a sfătuit să încerce, măcar o dată, să vadă cum e la o liturghie de dumi­nică. "Mai întâi am fost din curiozitate", îmi spune. "Am fost chiar aici, la biserica asta din cartier. Şi mi-a plăcut foarte mult, pentru că era un preot blând, care vorbea frumos şi mă făcea să mă simt liniştit. Într-o zi, când mă rugam, fără să-mi dau seama, am în­ceput să plâng, aşa, dintr-odată. Părintele m-a văzut şi, când voiam să plec, m-a chemat lângă el şi m-a întrebat ce necazuri am. I-am povestit toată situaţia mea şi la sfârşit mi-a spus câteva vorbe care parcă m-au vrăjit. Am plecat de-aco­lo şi, nu ştiu cum să vă zic, parcă pluteam, aşa mă simţeam de uşor."
Din ziua aceea, preotul a fost pentru el ca un tată. L-a îndrumat cum să se ferească de rele, l-a încurajat pentru faptele bune, l-a învăţat să se roage, i-a povestit despre Dumnezeu şi i-a arătat calea spre El. "Ţin minte că, într-o zi, când ieşeam de la şcoa­lă, au venit la mine doi băieţi mai mari care m-au ameninţat cu bătaia, dacă nu le dau nişte bani. Ziceau că dacă le dau un milion, mă lasă în pace şi o să mă apere de toţi golanii care vor să-mi facă rău. Toată lumea ştie că sunt singur, şi de-aia vin la mine. Unii au vrut să-mi dea droguri, nişte pilule mici şi galbene, alţii, să fumez tot felul de porcării. I-am povestit părintelui despre întâmplările astea şi el mi-a deschis ochii, că altfel, cine ştie unde ajun­geam." De la o vreme, Costin merge la biserică tot mai des. A devenit un fel de mic dascăl al preotului. Îl ajută la curăţenie, vinde iconiţe şi candele, curăţă de ceară suportul de lumânări. Pentru toate astea, capătă şi el uneori un mic ajutor, bani sau pacheţele cu mâncare. Preotul i-a promis că într-o zi o să-l îm­brace în veşmântul bisericesc şi o să-l ia lângă el, la slujbe. Deja a învăţat puţin să cânte psalmii, să spună rugăciuni şi să ţină rânduiala Sfintei Litur­ghii. "N-am vrut să scriu despre asta în compune­rea mea, ca să nu afle colegii. Şi-aşa, unii copii de la bloc îmi zic «pocăitu'». Habar n-au ce înseamnă asta, doar aşa, ca să-mi facă rău şi să râdă de mine. Nici lui tata nu i-am povestit, că s-ar putea să mă certe. Oricum, pentru mine, tata nu mai înseam­nă decât o voce la telefon."
Mă întreabă cât e ceasul şi sare ca ars. Trebuie să ajungă numaidecât la biserică. Mâine e sărbătoare mare, Adormirea Maicii Domnului, şi i-a promis părintelui că şterge praful de pe icoane şi veghează la lumânări.

Epilog

Conform unor statistici recente, aproape 170.000 de copii din România au măcar un părinte plecat la muncă în străinătate. Dintre ei, cam 55.000 trăiesc fără niciunul dintre părinţi, singuri sau sub supravegherea unor rude sau vecini. Mădălina şi Costin sunt două "cazuri" fericite. La polul opus, tot conform statisticilor, 35 la sută dintre aceşti copii suferă de depresii majore. Unii au ajuns în stra­dă, delincvenţi sau dependenţi de droguri. Alţii, vreo 20 la număr, şi-au pus singuri capăt zilelor. De ani buni, ne bucurăm de banii "căpşunarilor" care ne îngroaşă bugetul. Dar nimeni nu suflă o vorbă des­pre aceste drame care se tot înmulţesc şi care pot afecta, mai târziu, sănătatea noastră, ca ţară.

(Pagini ilustrate cu reproduceri după B'ART)