Moaştele Brâncovenilor

- După moartea lui Constantin Brâncoveanu, osemintele sale au avut parte de un destin zbuciumat. Au fost aruncate în mare, pescuite şi îngropate în taină în insula Halki, apoi aduse în secret la Bucureşti şi reînhumate la Biserica Sfântul Gheorghe Nou. Peste ele s-a aşternut uitarea, până când o inscripţie de pe o candelă le-a scos din nou la lumină -

Pentru mine, jertfa Brâncovenilor se conjugă mereu doar la timpul prezent. Ea nu "a fost odată", acum trei sute de ani, ci este acum, chiar aici, la kilometrul zero al Bucureştiului, unde se află moaştele hăcuite de iatagan şi de suliţă ale dom­nitorului Constantin Brân­coveanu. Din inima ora­şu­lui, voievodul răspândeşte va­lurile unei iubiri de Dum­nezeu care te cotropeşte, chiar dacă ai fi de piatră.
Sfântul Constantin Brân­coveanu a fost singurul dom­nitor român care a mu­rit martir. A sfârşit la fel ca Hristos - umilit, batjocorit, chinuit absurd, nu numai în trup, ci şi în suflet, silit să vadă cum capetele copiilor săi cad în ţărână, unul câte unul. Dar Brâncoveanu nu s-a clintit în credinţa sa nicio clipă. A fost demn, cu­rajos, frumos. Fără seamăn între voievozii noştri. Ar fi putut să fugă sau să-şi le­pede credinţa creştină în schim­bul vieţii. Ar fi putut mima o trecere la mahome­danism, doar de ochii sulta­nului, iar apoi să se căiască şi să se întoarcă la ortodo­xie. Dar nu a făcut asta. El a ales să înfrunte moartea di­rect şi senin, păstrându-L pe Iisus drept singur domn şi stăpân, preţuindu-L mai mult decât toate comorile pă­mântului şi decât viaţa însăşi. De aceea nu e doar un erou, ca ceilalţi domnitori români, ci un sfânt muce­nic, cinstit astăzi de toată creştinătatea. Unul înaintea căruia să te înfiori şi să te rogi. Să te rogi să-ţi întă­rească şi ţie credinţa slabă, să te ajute să-I slujeşti lui Hristos, atunci când vremile te clatină, să te ţină să-L iubeşti pe Dumnezeu, chiar dacă asta va însemna să fii prigonit, marginalizat sau doar luat în râs. Brânco­veanu este, în primul rând, o punte către cerul din noi. Iar întâlnirea cu el e mai vie atunci când te afli în faţa moaştelor sale, care se află aşezate spre închinare la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti. Dar până să ajungă la noi, moaştele domnitorului au făcut un drum anevoios prin vremuri potrivnice.

Zbor însângerat

"O, Doamne, Doamne, pana-mi tremură când scriu execuţia ce am văzut şi mă întreb: putut-a fi de faţă cineva şi să nu fi plâns, văzând capul nevi­novatului Mateiaş, tânăr-tinerel, rostogolit jos, lângă capul părintelui său Constantin, părând a-l îmbră­ţişa?!" Acestea sunt cuvintele pe care Andreea Memmo, plenipotenţiarul Vene­ţiei la Înalta Poartă, le aşternea pe 31 august 1714, într-o scrisoare emo­ţionantă. Tre­cuseră doar două săptă­mâni de când Brâncovenii fuseseră măcelăriţi în faţa sultanului şi a ambasa­dorilor occidentali de la Constantinopol. Execuţia lor nu a fost doar un act politic şi nici nu le-a vizat doar averile, pe care voievodul le cedase deja în urma torturilor. Nu. Cruzimea cu care au fost ucişi Brâncovenii, unică în epocă, faptul că nu l-au decapitat doar pe domnitor, ci şi pe toţi băieţii acestuia, unul dintre ei în vârstă doar de 16 ani, precum şi alegerea zilei de 15 august, când toţi creştinii sărbătoresc Adormirea Maicii Domnului, toate acestea au un substrat religios. Brâncoveanu trebuia să fie o pildă pentru toţi creştinii din Imperiul Otoman, să ia aminte la puterea semilunei şi să i se supună. Andreea Memmo spune că Ahmed al III-lea "s-a făcut ca un leu turbat şi a poruncit să le taie capetele", atunci când dom­nul a refuzat să treacă la islam şi le-a spus fiilor săi: "Staţi tari şi bărbăteşti, dra­gii mei, şi nu băgaţi în seamă moartea. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a mu­rit! Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătinaţi în cre­dinţa pravoslavnică!".
Dar ura turbată a sulta­nului n-a semănat numai moarte, ci şi batjocură. Ca­petele Brâncovenilor au fost ridicate în suliţe şi plimbate prin oraş, iar trupurile le-au fost luate şi ţintuite de poar­ta seraiului, spre a-i înfri­coşa pe toţi cei care s-ar fi gândit să le urmeze exem­plul. La urmă, i-au aruncat în mare, ca să li se şteargă orice amintire. Să nu aibă parte de un mormânt al lor, care să devină loc de pele­rinaj. Turcii nu s-au gândit însă că din acel moment îi nemuriseră pentru vecie.


Drumul moaştelor

Pe creştinii din Constantinopol execuţia Brânco­venilor i-a revoltat. Cronicarii spun că până şi musul­manii din cetate au murmurat, socotind-o barbară şi fără rost. Aşa se face că nişte pescari curajoşi au cules din mare trupurile celor ucişi, sfidând Înalta Poartă. Le-au îngropat apoi în Mâ­năstirea Panaghia Kamario­tissa din insula Halki, unde Brâncoveanu făcuse nume­roase danii. Poporul din ce­tate l-a socotit drept sfânt, imediat după moarte. Drept dovadă stă un canon de rugăciune, pe care Calinic al Heracleei, un mitropolit al Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, avea să-l al­cătuiască, la câţiva ani după jertfa Brâncovenilor. În a­ceas­tă slujbă, ei sunt cinstiţi ca sfinţi şi numiţi martiri ai lui Hristos - "S-a aprins as­tăzi pentru iubitorii de praz­nice un sfeşnic cu cinci lumânări, ce-i luminează pe credincioşi cu cinci raze de lumină, al lui Brâncoveanu cu fiii lui. Ca nişte miei au fost junghiaţi de mâna călăilor, viteji biruitori ai lui Hristos şi inimoşi mucenici."
Aceasta era atmosfera spirituală în care, la şase ani după moartea lui Constantin Brâncoveanu, doamna Marica, soţia lui, a dezgropat osemintele domnitorului din Mânăstirea Halki şi le-a adus în ţară, îngropân­du-le în luna iulie a anului 1720, în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitorită chiar de voie­vod. E greu să ne închipuim prin ce a trecut în tot acest timp soţia domnitorului, nu mai puţin sfântă decât soţul ei. Nu numai că şi-a văzut bărbatul şi toţi băieţii pierind într-o singură zi, după ce, cu câteva luni înain­te îşi îngropase o fiică, dar a fost nevoită să îndure şi ea închisoarea, să fie puternică, să nu se jelească, să devină capul familiei, pentru ea şi pentru fetele ei. Şi a izbândit. Şi-a redobândit libertatea şi a plătit bani mulţi pentru a putea dezgropa osemintele domnito­rului şi a le strămuta în ţară. A făcut totul în secret, ca şi cum ar fi fost vorba de un tâlhar, pentru că pe tronul Imperiului Otoman se afla încă sultanul Ahmed al III-lea, cel care-l ucisese pe Brâncoveanu. Lespedea pe care doamna Marica a aşezat-o desupra mormân­tului voievodului din Biserica Sfântul Gheorghe Nou nu avea pe ea niciun înscris care să vorbească despre Constantin Brâncoveanu. Puterea otomană s-ar fi mâ­niat grozav la auzul veştii că moaştele hainului trădă­tor s-au întors în Bucureşti. Aşa că totul s-a desfăşurat în mare taină. Un singur semn a lăsat doamna Marica în Biserica Sfântul Gheorghe Nou, unul care avea să treacă nebăgat în seamă, timp de două veacuri.

O candelă cât o istorie

Îngenunchez în faţa unei plăci de marmură. E sim­plă şi frumoasă. Ghirlande de flori o înconjoară ca un brâu, iar la cap se află vulturul cu crucea în clonţ, stema voievozilor Ţării Româneşti. Lespedea nu are niciun înscris. Nu spune nimic despre cel care-şi doar­me somnul de veci sub ea. Mormântul iradiază însă atâta sfinţenie, încât atrage mulţimi de pelerini la Bise­rica Sfântul Gheorghe Nou. E straniu şi, în acelaşi timp, tulburător de frumos, că la "kilometrul zero", chiar în centrul Capitalei, se află un sfânt lăcaş ce are în el moaştele singurului domnitor român care a murit ca martir. De parcă toată cetatea Bucureştilor şi, prin ea, toată ţara, îşi are epicentrul într-o jertfă. O jertfă pentru Hristos.
Sute de ani, românii nu i-au putut cinsti pe Brân­coveni cum se cuvine. Biserica nu avea voie să-i trea­că în rândul sfinţilor, pentru că Înalta Poartă interzicea acest fapt. Familia nu avea voie să spună nimic despre faptul că moaştele domnitorului sunt la Biserica Sfân­tul Gheorghe Nou din Bucureşti, din pricina Can­tacuzinilor, duşmani de moarte ai Brâncovenilor. Aşa că peste lespedea de mormânt a Sfântului Constantin Brâncoveanu s-a aşternut, lungă, uitarea. O uitare care a ţinut două veacuri.
În anul 1914, Nicolae Iorga a cerut Parlamentului României organizarea comemorării a 200 de ani de la martiriul Brâncovenilor. Pentru aceasta a fost aleasă Mânăstirea Hurezi, care urma să găzduiască mai mul­te obiecte de artă brâncovenească. În acest context, a fost aleasă şi o candelă veche de două veacuri, desco­perită la Biserica Sfântul Gheorghe Nou. Ea trecuse nebăgată în seamă, fiind mutată prin biserică de mai multe ori, după ce supravieţuise unui devastator in­cen­diu care aproape că distrusese sfântul lăcaş. Can­dela s-a dovedit a fi o descoperire istorică. Ea avea să spună povestea moaştelor Brâncoveanului, limpezind pentru totdeauna misterul care le învăluise vreme de secole. Pe marginea de sus a "bulbului" de mijloc se vede şi astăzi un epitaf scris cu litere chirilice:
"Această candelă, ce s-au dat la Sveti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn Io Costandin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna mării sale Mariia, carea şi Măriia sa nădăjduiaşte în Domnul, iarăşi aici să i să odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)". Temându-se ca moaştele soţului ei să nu fie descope­rite de puterea otomană, doamna Marica nu a scris nimic pe lespedea mormântului, dar a aşezat deasupra ei candela aceasta, să fie martoră, peste veacuri, pen­tru cei care vor dori să ştie unde este îngropat soţul ei.
Descoperirea, în 1914, a epitafului, a fost un semn al proniei dumnezeieşti. Comemorarea celor două veacuri de la moartea Brâncovenilor putea să înceapă!

Craniul străpuns de suliţă
"Mă închin în faţa ta, Mare Domn şi bun creştin al neamului românesc!"

Suntem în iarna anului 1932, în luna decembrie, când Bucureştii gem sub povara nămeţilor. O echipă de arheologi sosea atunci la Biserica Sfântul Gheor­ghe Nou. Comisiunea Monumentelor Istorice a decis efectuarea unor săpături arheologice sub lespedea de marmură care se bănuia că adăposteşte osemintele domnitorului martir. S-a lucrat timp de o săptămână, pentru ca în cele din urmă să se găsească, în adâncuri, un mormânt boltit, în care se aflau rămăşiţele pămân­teşti al Sfântului Constantin Brâncoveanu. Revelatoa­re a fost descoperirea craniului său, purtând încă sem­nele cumplitului supliciu. În locul în care fusese stră­puns de suliţă, pentru a fi purtat pe străzile Constanti­nopolului, era spart, în vreme ce în zona de jos a maxi­larului, iataganul tăiase o urmă adâncă în os. Voievo­dul fusese lovit de mai multe ori înainte de a muri, căci capul nu s-a desprins de trup nici la prima şi nici la a doua lovitură. Nicolae Iorga, emoţionat de dezve­lirea sfintelor moaşte, s-a înclinat şi a spus cu glas tare: "Mă închin în faţa ta, Mare Domn şi bun creştin al neamului românesc!".
Osemintele Brâncoveanului nu au fost reînhumate imediat. Arheologii le-au aşezat într-o frumoasă raclă de lemn, care a stat în altarul bisericii timp de mai bine de un an. Apoi, în 1934, când se împlineau 220 de ani de la moartea sfinţilor Brâncoveni, moaştele domnito­ru­lui au fost purtate într-o procesiune solemnă pe stră­zile Bucureştiului, după care au fost aşezate în mor­mântul care a fost acoperit de aceeaşi lespede albă. Din acel moment, creştinii din capitală au început să le cinstească.

Salvarea Bisericii Sfântul Gheorghe Nou

Veneau rânduri, rânduri. Se închinau moaştelor Sfân­tului Nicolae şi apoi la mormântul Sfântului Con­stan­tin Brâncoveanu. Deşi ţara se afla în plină dicta­tură comunistă atee şi săl­ba­tică, credinţa oamenilor se revărsa, ne­putând fi stăvilită. Părintele Gheorghe Bog­dan, fost paroh al bisericii, îşi amin­teşte că cinstirea moaştelor Brân­covea­nului era parte a ritualului de închi­nare pentru orice credincios care intra în bise­rică. "Nu le spunea nimeni că acolo este mormântul voievodului, dar se ştia, exis­ta această tradiţie, poate că din perioada interbelică, poate că dinainte, transmisă în familiile de bucureşteni."
La un an după cutremurul din 1977, Nicolae şi Elena Ceauşescu îşi puseseră în gând să demoleze ctitoria lui Constan­tin Brâncoveanu. Cei doi nu se puteau împăca cu gândul că la kilometrul zero al Capitalei se află un sfânt lăcaş, vechi de aproape trei veacuri, care adăposteşte moaştele unui domnitor martir. Era un monument-simbol al orto­do­xiei, aflat la antipodul doctrinei comuniste. Aşa că urma să fie pus la pă­mânt cu excava­toarele şi, în locul lui, să răsară un "mall" bolşevic, unul din acele "circuri ale foamei", cum erau numite de ro­mâni, pentru că în ele nu gă­seai mai nimic de cum­părat.
Părintele Gheorghe Bog­­­­dan a trăit pe viu toate aceste evenimente. "Când a auzit de intenţia lui Cea­u­şescu, Patriarhul Iustin a alcătuit o comisie din care făceau parte Răzvan Theo­dorescu, Henriette Dela­vrancea, Vasile Drăguţ, Nicolae Stoian şi Ştefan Balş. Ei au început dis­cuţiile cu Departamentul Cultelor. În toată această luptă pentru salvarea Bi­se­ricii Sfântul Gheorghe Nou, patriarhul s-a folosit de mormântul lui Con­stan­tin Brâncoveanu ca de un suprem argument. Acesta a şi fost principalul motiv pentru care lăcaşul a rămas în picioare." În lupta aceasta inegală, în care o mână de oameni de cultură, devotaţi bisericii se luptau cu aparatul co­munist, a existat şi un aju­tor primit din afara ţării. La un moment dat, prin Radio Europa Liberă, s-a aflat în Occident că Ni­colae Ceauşescu dorea să spulbere ctitoria brân­co­ve­­nească din centrul Bu­cu­reştiului. A fost momen­tul în care lumea liberă s-a revoltat. Părintele Gheor­ghe Bogdan crede că im­por­tantă a fost şi impli­ca­rea lui Dan Hăulică, regre­tatul istoric şi critic de artă, plecat recent dintre noi. "Un om minunat, care pe atunci era reprezentant la UNESCO. El a atenţionat conducerea comunistă şi a intervenit, pentru sprijinul bisericii, şi la acest for internaţional. Aşa s-a decis, în 1979, ca Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucu­reşti să rămână în picioare". Eu cred, totuşi, că bise­ri­ca a fost salvată de moaştele Sfântului Constantin Brâncoveanu îngropate în ea.

Sfântul

Anul acesta, pe 15 au­gust, s-au împlinit trei vea­curi de când Vodă Con­stan­tin, "boier vechi şi domn creştin", a zburat spre cer. Dar astăzi, spre deosebire de acele vremuri negre, ţara lui e liberă şi liniştită. Aşe­zată pe acest făgaş de mar­tirii din decembrie 1989, România a putut, în sfârşit, să-l cinstească aşa cum se cuvine. Din 1992, Brânco­venii erau deja trecuţi în mod oficial în rândul sfin­ţilor. La ctitoriile lor de la Hurezi, Sâmbăta de Sus ori de la Sfântul Gheorghe Nou nu li se mai oficiază parastase, ci rugi. Creştinii mărturisesc puterea tămăduitoare a moaştelor Sfân­tului Constantin Brâncoveanu şi îi cer izbăvirea din necazuri. Tocmai de aceea, Patriarhia Română a decis anul acesta să deschidă mormântul domnitorului pen­tru ultima oară. Să-i scoată pentru totdeauna moaştele la lumină şi să le aşeze, spre închinare, într-o raclă aurită. Apoi să refacă procesiunea solemnă din anul 1934, când bucureştenii l-au purtat pe Brâncoveanu cu mare alai, în sunete de clopot şi în cântări.
Acum, moaştele martirului se află la închinare, şi tot creştinul le poate aduce rugăciuni. Ele vădesc fap­tul simplu că lucrarea unui sfânt nu se termină odată cu moartea. Într-un chip tainic, puterea pe care el a agonisit-o în timpul vieţii, prin rugăciune stăruitoare şi iubire, rămâne în osemintele lui, pe care credin­cioşii continuă să le cinstească şi să le ceară ajutor. Este şi cazul moaştelor domnului Constantin Brânco­veanu, sfinţite de moartea lui tragică, din acel 15 august 1714.

(Articol realizat cu sprijinul monografiei "Mor­mântul Sfântului Constantin Brâncoveanu", de pr. dr. Emil Cărămizaru, căruia îi mulţumim pe această cale.)