La sfârșitul acestui an școlar, un profesor de limba și literatura română de la un liceu bucureștean le-a cerut elevilor de clasa a noua să scrie o compunere, pornind de la o temă confesivă și extrem de sensibilă: "O experiență care v-a schimbat viața sau v-a maturizat." Pentru tânărul dascăl a fost un prilej unic de a descoperi printre elevii săi drame și frământări greu de imaginat până atunci. Copiii și-au deschis sufletul, așa cum rar se întâmplă într-o școală, și au pus pe hârtie crâmpeie de viață care ar putea fi oricând subiecte de studii psihologice sau de roman. Sunt poveștile unor tineri care au uitat demult gustul dulce al copilăriei și care îndură deja povara unor responsabilități mult prea grele pentru sufletul lor. Părinții lor au plecat aiurea, prin lume, după un loc de muncă, lăsându-i să se descurce singuri ori să-și crească frații mai mici, să-i spele, să le facă mâncare, să îi ducă la grădiniță, să-i ajute la teme. "Sunt povești tulburătoare, scrise cu mult suflet și deznădejde, pe care nimeni nu le-a știut până acum", spune profesorul. "Unii dintre acești copii au fost aproape de exmatriculare pentru numărul mare de absențe, dar niciodată n-au spus o vorbă despre motivul real pentru care au lipsit. N-au cerut milă, n-au vrut să fie văzuți altfel. Sunt copii cuminți, extrem de sensibili, dar foarte retrași și tăcuți. Maturizați înainte de vreme. Alții, în situația lor, abandonează școala și chiar ajung delincvenți. Fenomenul ăsta de migrație a părinților după un loc de muncă face ravagii printre copiii din România. Cei care au scris compunerile astea sunt doar o picătură într-un ocean. Dar, deși par stăpâni pe viața lor, o asemenea experiență poate lăsa în sufletul lor o rană de care nu vor scăpa niciodată."
I-am cunoscut pe doi dintre ei. Locuiesc în București, în cartiere mărginașe. Suntem în toiul verii, dar ei stau acasă, fiecare cu treburi gospodărești. Pentru ei nu mai există demult vacanță. Sunt copii transformați în adulți. Au fost de acord să stea de vorbă cu mine, să le public compunerile școlare, să le scriu povestea. Cu o singură condiție: să nu le dezvălui identitatea. Fără nume de familie, fără fotografii, fără denumirea liceului. Orice asemenea precizare le-ar face rău. Cei de la Protecția Copilului i-ar putea lua oricând la întrebări. Minorii care trăiesc singuri, fără supravegherea unui adult, sunt luați și duși într-un așa-numit centru de plasament. O amenințare ca asta îi îngrozește. Apoi, nu vor să ajungă de râsul și batjocura colegilor de la școală. Nici acum nu sunt ei foarte iubiți. Faptul că sunt mai tot timpul apatici, singuratici și obosiți, după toate treburile de-acasă, a stârnit deja multe răutăți și atitudini disprețuitoare printre colegii lor.
Mădălina
Compunere: "Copilăria mea s-a sfârșit demult"
"Pentru început, pot spune că am o viață destul de complicată. De când eram mică, aveam o fire retrasă, din cauza problemelor familiale. Părinții mei nu prea se înțelegeau și, până la vârsta de zece ani, am trăit la țară, la bunici, într-un loc pustiu, în mijlocul unui câmp, unde nu mai erau decât două case. În toți anii aceia, eu nu am știut cum e să vorbești cu copiii sau cum e să îți deschizi sufletul în fața cuiva. La zece ani, m-am mutat cu părinții și la început a fost foarte frumos. A venit pe lume sora mea și eram foarte fericită. Dar, după nici un an, toată bucuria mea s-a sfârșit, de parcă m-aș fi trezit dintr-un vis frumos. Părinții mei se certau din nou, din ce în ce mai des și mai violent, de cele mai multe ori din motive banale. În fiecare seară mă rugam la icoana Maicii Domnului să îi ajute și să le îmblânzească sufletul, să aducă pacea și bucuria în familia noastră. Dar poate că nu m-am rugat destul, pentru că era tot mai rău. Nu mai aveam nicio bucurie, nu mai aveam chef de nimic, stăteam în fiecare zi în cameră, cu surioara mea, și mă uitam la ea cu milă, gândindu-mă cu tristețe la copilăria urâtă pe care o avea și ea de trăit. Într-o zi, mama a rămas fără muncă și ăsta a fost pentru mine sfârșitul. Pentru că, în altă zi, și-a făcut bagajul și a plecat în altă țară. Nu mi-a zis nimic înainte. Doar atunci, în ziua plecării, mi-a explicat că se duce undeva, departe, să-și caute de muncă, să ne trimită nouă bani. A început să plângă, m-a luat în brațe, m-a sărutat, și a ieșit pe ușă fără să se mai uite înapoi. Aveam aproape 13 ani. În ziua aceea, a murit și ultima fărâmă de copilărie din mine. De atunci, toate treburile casei au rămas în sarcina mea. Tot ce făcea mama până atunci trebuia să fac eu. Să fac piața, să gătesc, să fac curățenie, să spăl, să mă ocup de surioara mea, să ies cu ea la plimbare și, pe lângă toate astea, trebuia să merg și la școală, să-mi fac temele, să încerc să țin pasul la învățătură cu colegii mei. Tata nu putea să mă ajute cu nimic, lucra până seara și, poate de supărare că a rămas fără mama, începuse să bea. Zilele treceau mereu la fel pentru mine, nu aveam nicio secundă de pauză, nu mai ieșeam nicăieri, nu mă mai întâlneam cu nimeni, nu mai aveam nicio prietenă, munceam încontinuu, iar seara, cădeam frântă de oboseală.
Dar, după un an și ceva, mama ne-a dat vestea cea mare: că va veni acasă în câteva zile. Brusc, viața mea s-a luminat iar. Aveam 14 ani și, pe lângă bucuria revederii, eram fericită că voi fi iar liberă, că voi putea să simt și eu gustul minunat al adolescenței. În ziua cea mare, am plâns în hohote de bucurie. Dar în aceeași zi, totul s-a năruit și lacrimile mele au devenit amare. Mama venise doar pentru câteva zile, spunându-mi că trebuie să rezolve câteva probleme, legate de niște acte. De fapt, venise să divorțeze. Acolo, în Spania, cunoscuse un alt bărbat. Doar atât mi-a spus, fără nicio altă explicație, fără niciun semn de regret. Am implorat-o să nu facă asta, să nu ne părăsească, se se uite înapoi, la mine și la sora mea, și să înțeleagă cât de mult o iubim. Mi-a spus că și ea ne va iubi mereu și că, poate, într-o zi se va întoarce. Atât mi-a spus. Nu am crezut-o și i-am zis că n-o voi ierta niciodată dacă ne părăsește. Se uita la mine fără să mai spună nimic și apoi... a plecat. De atunci, au trecut doi ani. Vorbesc cu ea o dată la câteva luni, dar parcă aș vorbi cu un străin. Mă doare sufletul că spun asta, dar eu cred că nu o voi putea ierta niciodată. M-a părăsit atunci când aveam cea mai mare nevoie de ea, a lăsat-o pe surioara mea când abia învăța să vorbească. Nicio mamă adevărată nu poate face așa ceva, nici măcar un animal nu-și poate abandona puii. Mă doare inima când văd cum alți copii de la școală vorbesc despre mamele lor sau când văd prin parc un copil fericit, de mână cu mama. A fost cea mai dură lecție de viață pe care o poate primi un copil. Iar eu am îndurat-o și o îndur și acum cu multă răbdare și tărie, dar și cu o durere grea, care nu cred că va trece vreodată."
*
Mădălina locuiește la etajul zece, într-un bloc vechi din cartierul Militari. Îmi deschide ușa puțin, doar cât să-i văd jumătate din chip. Mă privește ușor speriată și mă întreabă cu glas tremurat: "Cine sunteți? Ce doriți?" Îi răspund pe îndelete, străduindu-mă să-i alung orice urmă de suspiciune. Deschide ușa larg și mă invită timid în casă. O curățenie impecabilă îmi izbește privirea. Lângă ușă, câteva perechi de pantofi și sandale stau aliniate perfect. Din hol, se văd două camere mobilate modest și o bucătărie mică, plină de aburi. "Îmi cer scuze, tocmai făceam o supă", îmi zice fata, alergând către aragaz. E aproape miezul zilei și aici, la ultimul etaj al blocului, arșița îți taie răsuflarea. Fata se întoarce și mă poftește într-una din camere. Un pat de copil stă lipit de perete, iar lângă el se înalță o etajeră cu rafturile pline de jucării și păpuși de tot felul. Sub fereastră, pe un taburet, se învârte necontenit și fără spor un ventilator mic, de plastic. "Așa e la ultimul etaj, ca într-un cuptor", se vaită Mădălina. "Aș da orice să mai pot ieși și eu la un ștrand. Nici nu mai știu cum e să te bălăcești într-un bazin." E slăbuță și scundă, cu părul blond și cârlionțat, iar ochii ei verzi ca smaraldul sunt triști. Zâmbește sfios și chinuit, încercând parcă să-și camufleze cearcănele vineții de sub gene. Are 16 ani, dar arată ca la 20. Nu e deloc vorbăreață, mă privește circumspect și-mi răspunde sec la orice întrebare. Aici, în camera asta, doarme Alina, sora ei. Are patru ani și acum e la o vecină. O duce destul de des acolo, ca să mai poată face treabă prin casă. Îi spun că m-a impresionat foarte tare compunerea ei și ea mă privește rușinată. O întreb apoi vrute și nevrute și, ușor, ușor, devine tot mai prietenoasă și își dă drumul la vorbă. "Tata vine rar pe-acasă. De câteva luni are și el o relație. Nu-i reproșez nimic, e dreptul lui. Așa că stăm mai mult singure. De-aia am fost puțin cam speriată când ați venit, m-am temut să nu fie cineva de la Protecția Copilului. Că la câți vecini curioși avem, oricând poate să facă vreunul o reclamație. Mă rog, până la urmă, chiar dacă ar fi să vină cineva, mor cu ei de gât, pe surioara mea n-o dau la casa de copii, nici dacă m-ar tortura. De ce să o ia? Mă descurc foarte bine așa, tata ne mai aduce bani, mama ne mai trimite și ea câteodată... Avem tot ce ne trebuie." Rămâne puțin pe gânduri, zâmbind cu o resemnare amară. "Doar timp pentru mine nu mai am. Nici să învăț, nici să mă bucur de anii ăștia de liceu... Când văd cum se distrează colegii, îmi vine să mor. Mereu mi-am dorit să învăț bine și să mă fac profesoară. Din păcate, nu pot mai mult de-atât. Dintr-a doua și până într-a șasea am luat mereu premiu. Acum am terminat clasa a noua cu media 7,30. Oricât de mult aș vrea, nu am timp să învăț mai bine." O întreb dacă are vreun prieten și roșește toată, privindu-mă stânjenită. Nu, nu a avut niciodată o asemenea experiență. Cine să se uite la una ca ea, o fată cu atâtea obligații pe cap? "De ce să mint? Am 16 ani și mi-aș dori să am un prieten. Toate colegele mele au. Fără să vreau, le aud cum își povestesc cât de îndrăgostite sunt. Și eu le ascult și tac. Am la liceu un coleg mai mare, care îmi place, dar n-am schimbat nici măcar o vorbă cu el. Nici măcar nu știe că exist, pentru că în viața asta de adolescent, într-adevăr, eu nici nu exist. Dar nu-i nimic, o veni cândva vremea și pentru mine." Rămâne cu privirea pierdută și-apoi sare ca arsă, scuzându-se că trebuie să închidă focul la supă. Peste un sfert de ceas, trebuie să o ia pe Alina acasă și să-i dea să mănânce. Apoi, să o culce și mai târziu să o scoată pe-afară. Iar seara, după ce-o culcă din nou, poate îi mai rămâne vlagă și timp să citească câteva pagini din "Enigma Otiliei", una din cărțile aflate pe lista de lecturi de la școală. "Frumoasă povestea de dragoste dintre Felix și Otilia. Dar, sincer, mă cam enervează mofturile ei." Zâmbește, apoi tresare brusc și-mi spune cu o explozie de bucurie pe chip: "A, am uitat să vă spun ce era cel mai important. Mama ne-a făcut o surpriză în vara asta și ne-a chemat la ea, în Spania. Pe 1 septembrie, eu și Alina mergem pentru două săptămâni acolo. Nu-mi fac iluzii că asta ar putea schimba cu ceva viața mea, dar mă bucur enorm că o văd pe mama, pentru că mi-e foarte dor de ea, chiar dacă nu voi uita niciodată ce ne-a făcut. Și, în plus, plec și eu, după atâția ani, într-o mică vacanță. Că pe urmă ne întoarcem iar la viața noastră. Măcar în alea două săptămâni să mă mai simt și eu un copil."
Costin
Compunere: "Trei ani de singurătate"
"Numele meu este Costin, am 16 ani, dar experiențele prin care am trecut mă fac să mă simt deja ca un om adult. Din păcate, eu nu am cunoscut-o niciodată pe mama. Pe la patru ani, tata mi-a explicat că ea e plecată la îngeri, în cer, de unde nu se mai poate întoarce, dar că acolo îi este foarte bine și vede tot ce fac eu. Mai târziu, când am aflat ce sunt îngerii, i-am spus lui tata că m-a mințit, pentru că îngerii sunt buni și nu puteau să facă o faptă ca asta, adică să o ia pe mama pentru totdeauna de lângă noi. Atunci am aflat ce înseamnă moartea și că mama murise din cauza unei boli foarte grave, când eu aveam doar un an. Am văzut multe fotografii cu ea și așa am reușit, cu timpul, să o cunosc și să îmi fie foarte dor de ea.
Când am împlinit zece ani, tata s-a recăsătorit și a venit cu noua lui soție acasă. Era o femeie de treabă și se purta frumos cu mine, dar nu am putut niciodată să o simt ca pe o mamă. După vreo trei ani, au decis să plece amândoi în Italia, să caute un loc de muncă acolo. Mi-au zis că pleacă doar pentru un an, ca să strângă niște bani pentru o afacere. Aici erau șomeri, și țin minte că erau zile când nu mai aveau bani nici de pâine. Cu toate astea, chiar și fără bani de pâine, eu mă simțeam mai fericit atunci, pentru că eram împreună, ca într-o familie adevărată. Imediat după ce au plecat, m-am trezit deodată singur pe lume, într-o casă goală, fără niciun ajutor, fără nimeni care să-mi spună ce e bine și ce e rău sau să-mi asculte și mie necazurile. Aveam 13 ani, eram încă un copil, a fost un șoc foarte puternic pentru mine. Am petrecut multe nopți la rând, în care nu puteam să dorm deloc, plângeam de-atâta urât și frică, și dacă reușeam, totuși, să ațipesc puțin, începeam să visez tot felul de arătări, parcă din filme de groază, și imediat săream iar din pat, speriat, și începeam să plâng. A fost pentru mine cea mai grea perioadă din viața de până acum și sunt sigur că atunci s-a terminat copilăria mea.
Cu timpul, m-am liniștit, am prins curaj și m-am obișnuit cu singurătatea. Mi-am luat de la un prieten un pui de câine lup, pe care l-am botezat Lord, și care îmi ținea în fiecare noapte de urât. Tata îmi trimitea la început cam 500 de euro pe lună, pe care îi dădeam unui vecin să mi-i schimbe. Din ei trebuia să plătesc întreținerea, telefonul mobil, să cumpăr mâncare pentru mine și Lord, și ce-mi mai trebuia pentru școală. Am învățat să fac piața, să-mi fac câte ceva de mâncare, să fac curățenie. Mai venea din când în când o mătușă, pe care tata o rugase să mă ajute. Dar ea doar intra puțin, vedea dacă sunt bine și pleca, iar după un timp nici nu mai venea, îmi dădea doar telefon, cam o dată pe săptămână, să mă întrebe ce fac. La școală, făceam față cu greu, nu-mi rămânea prea mult timp pentru lecții. Cu toate acestea, luam note destul de bune, pentru că eram foarte atent la ore și înțelegeam imediat când profesorii ne predau o lecție nouă.
A trecut un an, adică atât cât mi-a promis tata că o să stea în Italia, dar el m-a sunat și mi-a zis că trebuie să mai rămână, pentru că au găsit ceva nou de lucru, cu un salariu mai mare. Atunci au apărut cele mai grele probleme. Toți vecinii mei știau că trăiesc singur și au început să mă amenințe că o să mă reclame la Protecția Copilului. Colegii râdeau de mine și-mi ziceau că tata mă minte și că el nu o să se mai întoarcă niciodată acasă. Atunci am rugat-o pe mătușa mea să vină mai des, ca să vadă lumea că are cineva grijă de mine, dar ea mi-a zis că are probleme cu sănătatea și că nu poate să mă ajute. Așa că am rămas în continuare singur și am început să mă îndepărtez din ce în ce mai mult de vecini și colegi. Singurul meu prieten era Lord, care crescuse și era foarte ascultător. Doar el mă înțelegea și mă apăra.
La sfârșitul clasei a opta, fratele mai mare al unui coleg de clasă m-a amenințat că mă reclamă la Protecția Copilului dacă nu-i dau 100 de euro din banii trimiși de tata. I-am zis că nu am, dar chiar dacă aveam, nu-i dădeam. I-am povestit lui tata la telefon despre întâmplarea asta și mi-a zis să merg la directoarea școlii și să-i cer ei ajutorul. Nu am făcut asta, pentru că nu-mi place să pârăsc. M-am descurcat singur, l-am dus cu vorba pe băiatul acela, până când s-a terminat școala și am intrat la liceu. Aici au început alte probleme, pentru că mulți colegi au aflat că locuiesc singur și că nu e nimeni lângă mine care să mă apere. Dar despre asta nu pot să povestesc acum, pentru că aș avea necazuri și mai mari.
Au trecut trei ani de când trăiesc singur și nu am niciun semn de la tata că ar avea de gând să se întoarcă acasă. La telefon, îmi spune mereu că nu poate pleca, pentru că ar pierde locul de muncă, și să mai am puțină răbdare, că se vor întoarce curând, amândoi. L-am rugat de nu știu câte ori măcar să mă ia pe mine acolo, într-o vacanță, pentru că îmi este foarte dor de el și vreau să îl văd, dar îmi spune că l-ar costa prea mult excursia mea. Eu cred că, de fapt, motivul e altul, că mama mea vitregă nu-l lasă să mă cheme. Dar nu-i nimic, m-am obișnuit să stau singur și să nu plec nicăieri în vacanțe. Cel mai rău e de Crăciun, când toți copiii stau cu părinții lor și primesc cadouri, iar eu stau singur, doar cu Lord, și plâng toată noaptea de dor și de urât. Îi mulțumesc, totuși, lui Dumnezeu, că în toți acești trei ani m-a îmbărbătat și m-a ajutat să trec peste toate momentele astea, și sunt sigur că va veni în curând și ziua în care tata se va întoarce și vom fi iar o familie."
*
Am vorbit cu Costin la telefon și-apoi ne-am întâlnit într-un parc, lângă biserica din cartier. El a ales locul ăsta, fără să-mi explice de ce. A venit călare pe o bicicletă albastră, pe care mi-a spus că a cumpărat-o cu vreo lună în urmă de la un prieten. "Toată primăvara am muncit. Am fost în public, «aplaudac», la toate show-urile din televiziuni. Cum s-ar spune, am câștigat și eu un ban cinstit. Și aveam de ales ce să fac cu banii: ori merg câteva zile la mare cu un prieten și cu părinții lui, ori îmi iau bicicletă și un calculator. Am renunțat la mare, pentru că n-aveam cu cine să-l las pe Lord. Cred că e cam al cincilea an în care nu plec nicăieri în vacanță. Nu-i nimic, e bine și-acasă."
Mă așteptam să întâlnesc un tânăr timid și posac și, când colo, văd chipul vesel și îndrăzneț al unui copil, parcă mereu pus pe șotii. Costin a împlinit în iunie 16 ani, dar arată de parcă n-ar avea mai mult de 12. Mic de statură, slăbuț, cu fața luminoasă și ochii ageri, gesticulează fără astâmpăr, vorbindu-mi despre minunata lui bicicletă. E îmbrăcat modest, dar curat. Nu a vrut să mă invite acasă, pentru că de vreo trei zile n-a mai făcut curățenie. De când și-a luat calculator, pierde cam mult timp pe internet. Se uită la filme sau pur și simplu se joacă. În plus, și-a făcut cont de facebook și mai stă la taclale cu colegii. Oricum, e în vacanță, când o să înceapă școala, abia de va avea timp pentru lecții. A terminat clasa a noua cu media 8,40. Dar nu e mulțumit, pentru că în școala generală învăța mult mai bine. Până acum vreun an, ar fi vrut să fie medic veterinar. Din dragoste pentru Lord și, în general, pentru câini și alte animale. Dar, de la o vreme, se gândește serios la "meseria" de preot. Profesoara lui de română dintr-a opta, în care avea cea mai mare încredere, l-a sfătuit să încerce, măcar o dată, să vadă cum e la o liturghie de duminică. "Mai întâi am fost din curiozitate", îmi spune. "Am fost chiar aici, la biserica asta din cartier. Și mi-a plăcut foarte mult, pentru că era un preot blând, care vorbea frumos și mă făcea să mă simt liniștit. Într-o zi, când mă rugam, fără să-mi dau seama, am început să plâng, așa, dintr-odată. Părintele m-a văzut și, când voiam să plec, m-a chemat lângă el și m-a întrebat ce necazuri am. I-am povestit toată situația mea și la sfârșit mi-a spus câteva vorbe care parcă m-au vrăjit. Am plecat de-acolo și, nu știu cum să vă zic, parcă pluteam, așa mă simțeam de ușor."
Din ziua aceea, preotul a fost pentru el ca un tată. L-a îndrumat cum să se ferească de rele, l-a încurajat pentru faptele bune, l-a învățat să se roage, i-a povestit despre Dumnezeu și i-a arătat calea spre El. "Țin minte că, într-o zi, când ieșeam de la școală, au venit la mine doi băieți mai mari care m-au amenințat cu bătaia, dacă nu le dau niște bani. Ziceau că dacă le dau un milion, mă lasă în pace și o să mă apere de toți golanii care vor să-mi facă rău. Toată lumea știe că sunt singur, și de-aia vin la mine. Unii au vrut să-mi dea droguri, niște pilule mici și galbene, alții, să fumez tot felul de porcării. I-am povestit părintelui despre întâmplările astea și el mi-a deschis ochii, că altfel, cine știe unde ajungeam." De la o vreme, Costin merge la biserică tot mai des. A devenit un fel de mic dascăl al preotului. Îl ajută la curățenie, vinde iconițe și candele, curăță de ceară suportul de lumânări. Pentru toate astea, capătă și el uneori un mic ajutor, bani sau pachețele cu mâncare. Preotul i-a promis că într-o zi o să-l îmbrace în veșmântul bisericesc și o să-l ia lângă el, la slujbe. Deja a învățat puțin să cânte psalmii, să spună rugăciuni și să țină rânduiala Sfintei Liturghii. "N-am vrut să scriu despre asta în compunerea mea, ca să nu afle colegii. Și-așa, unii copii de la bloc îmi zic «pocăitu'». Habar n-au ce înseamnă asta, doar așa, ca să-mi facă rău și să râdă de mine. Nici lui tata nu i-am povestit, că s-ar putea să mă certe. Oricum, pentru mine, tata nu mai înseamnă decât o voce la telefon."
Mă întreabă cât e ceasul și sare ca ars. Trebuie să ajungă numaidecât la biserică. Mâine e sărbătoare mare, Adormirea Maicii Domnului, și i-a promis părintelui că șterge praful de pe icoane și veghează la lumânări.
Epilog
Conform unor statistici recente, aproape 170.000 de copii din România au măcar un părinte plecat la muncă în străinătate. Dintre ei, cam 55.000 trăiesc fără niciunul dintre părinți, singuri sau sub supravegherea unor rude sau vecini. Mădălina și Costin sunt două "cazuri" fericite. La polul opus, tot conform statisticilor, 35 la sută dintre acești copii suferă de depresii majore. Unii au ajuns în stradă, delincvenți sau dependenți de droguri. Alții, vreo 20 la număr, și-au pus singuri capăt zilelor. De ani buni, ne bucurăm de banii "căpșunarilor" care ne îngroașă bugetul. Dar nimeni nu suflă o vorbă despre aceste drame care se tot înmulțesc și care pot afecta, mai târziu, sănătatea noastră, ca țară.
(Pagini ilustrate cu reproduceri după B'ART)