MIRIAM RĂDUCANU - "Niciodată n-am uitat să stau eu cu mine"

- Câtă vreme a trăit pe scenă, a fost MAREA DOAMNĂ A DANSULUI. Un dans superb, personalizat, greu de clasificat. Magia excepţiei. Ca dascăl şi ca regizor, a încercat să transmită şi generaţiilor viitoare lecţia unicităţii, fără de care arta nu poate exista -

Eminescu şi d-na Link

- În arta românească, numele dumneavoastră este sinonim cu excelenţa. Prea puţin cunoscută de generaţia tânără, iubitorii de dans din anii 60-90, au avut în dvs. un idol: întruchiparea perfec­ţiu­nii. Ati­tudinea aceasta, a dansului trans­format în zbor, se moşteneşte sau se învaţă?

- Vedeţi, eu sunt moldoveancă, născută la Piatra Neamţ, dar crescută la Buhuşi, în co­lonia fabricii de postav. Asta, datorită tatei, care lucra ca funcţionar acolo. Colonia aceasta alcătuia o comunitate aparte. Da­to­rită importanţei şi amplorii fabricii, în per­ma­­nenţă erau aduşi din afară specialişti stră­ini. Ca atare, comunitatea reprezenta, de fapt, un amestec de naţii şi de tradiţii. Într-o casă locuia un inginer din Belgia, în cealaltă unul din Norvegia, într-alta, era un funcţionar din Germania, dincolo cineva din Cehoslo­vacia... Aşa cum eram şi noi, de altfel, căci tata a fost cetăţean ceho­slovac - conform împărţirii lumii din acea peri­oadă. Colonia - aşezată în vale, spre deosebire de oraşul propriu-zis, care era pe deal - respira un aer internaţional, împletit din această fuziune formidabilă de elemente disparate, dar care, totuşi, se îmbinau perfect. Noi, copiii, cel puţin, eram extraordinar de fericiţi. Mai ales că sărbătorile se ţineau de câte două-trei ori fiecare, în funcţie de cultul religios şi de calendarele diverse­lor familii. Mereu eram ocupaţi cu socoteala: care sărbătoare a fost, care urmează, peste cât timp, cum ne pregătim... Era foarte frumos! De asemenea, aveam parte şi de o viaţă culturală foarte bogată: tot timpul eram vizitaţi de teatre - cele mai bune din Bu­cureşti şi din ţară - de filarmonici... A­veam ocazia să vedem spectacole de elită, să asistăm la concerte minu­nate, susţinute de muzicieni de presti­giu... Peste toate astea, la noi în casă se făcea foarte multă muzică: mama dădea lecţii de pian, fratele meu, Jean Tausin­ger, a fost pianist, compozitor, dirijor şi, finalmente, directorul Conservatorului din Praga. Aşa­dar, muzica era pre­zentă înviaţa noastră la modul cotidian, iar cultura, în general, "umbla" slobodă prin familia noastră. În plus, exista şi o pasiune particulară pentru poezie. Pe care am moştenit-o şi eu. Ea mi-a fost remar­cată de o profesoară de limba română, doam­na Mari­cica Almăşanu, devenită ulterior şi prie­tenă a casei, care a sesizat că aveam abili­tatea de a înţelege versurile, şi atunci a decis să mă ajute, astfel că, la paisprezece ani, Emi­nescu, pentru mine, era deja un "prie­ten" intim. Iniţial, am fost ajutată de această doamnă profesoară să mi-l tălmăcesc, apoi am dobân­dit propriile păreri, pentru ca, în sfârşit, la paisprezece ani, după cum vă spu­neam, ajunsesem să-l cunosc şi pe dinafară, dar, mai ales, pe "dinăuntru". Ei, şi-aşa, în contextul acesta extrem de bogat, într-o zi, am făcut cunoştinţă cu o doamnă, pe nume Kähte Link, care era soţia unui funcţionar austriac, proaspăt sosit de la Viena. Din pri­cina vârstei, doamna Link renunţase la dans, însă, din drag pentru meserie, s-a decis să orga­nizeze în colonie un grup de copii, pe care să-i iniţieze în această artă. M-am dus şi eu. Acolo am învăţat un sistem de gimnastică şi o tehnică de dans ceva mai speciale, prin comparaţie - după cum aveam să-mi dau seama mai târziu - cu celelalte care se învăţau în România acelei epoci. Şi tot acolo am mai învăţat încă o lecţie, predată fără cuvinte, dar pe care am păstrat-o toată viaţa: aceea că un grup trebuie cultivat în mod egal, nimeni nu trebuie să fie lăsat deoparte, nimeni nu trebuie să se simtă ignorat şi inutil, însă copilul care demon­strează aptitudini deosebite trebuie să fie cul­tivat şi separat, ca să dobândească "uneltele" cu aju­torul cărora să-şi poată atinge potenţialul. Aceste "unel­te" nu le sunt la înde­mână celorlalţi, însă lui îi sunt esenţiale. Mai târziu, aceeaşi metodă am apli­cat-o şi eu, atât în cei patru­zeci de ani în care am fost profe­soară la Liceul de Co­regrafie, cât şi atunci când am predat în facultate: la cursuri, îmi tratam toţi elevii în mod egal, însă aveam grijă ca excep­ţiilor să le consacru şi ore de studiu în plus. Me­reu şi mereu mi s-a dovedit că această abordare este cea mai nimerită.

Un castravete şi câteva linguri de fasole

- Când aţi hotărât că dansul va fi pentru dvs. "linia vieţii"?

- Viaţa mea nu a curs pe traseul tipic al unui dansator, nu s-a încadrat în "standard". Pentru mine a decis istoria. Istoria care a venit, în primul rând, cu războiul - care a oprit totul, a pus punct şi ne-a risipit traiul senin de până atunci. În al doilea rând, au fost persecuţiile rasiale. Eu sunt evreică. Iar în astfel de momente, cu pasiunea - pentru dans, în cazul meu - nu mai ai ce face. Şi nici măcar nu se poate spune că, în perioade din acestea, trebuie să ai răbdare, fiindcă răbdarea înseamnă deja speranţă, or, de cele mai multe ori, speranţa se stinge. Singurul lucru care-ţi mai ră­mâne este să faci ceea ce te poate salva pe loc, atunci... Ţin minte, de pildă, că în ziua în care am fost dată afa­ră de la şcoală, tata mi-a zis foarte calm: "Nu-i nimic. Iei un creion, un caiet, uite şi cartea de en­gleză! Apucă-te şi învaţă singură!" Aveam treispre­zece ani, dar nu am protestat. Mi s-a părut natural - asta era tot ceea ce mai puteam să fac... Familia mea a fost salvată de doamna Almăşanu. Dânsa avea foarte multă afecţiune pentru noi şi suficientă influenţă, astfel încât a izbutit să-i convingă pe ai mei să plece din Buhuşi. Altfel, cine ştie ce s-ar fi ales de noi... Am fugit şi-am ajuns la Bucureşti, unde mama avea fraţi şi ei ne-au ajutat să supravieţuim. Încet, încet, am încer­cat să ieşim din nou la mal. La un mo­ment dat, am reuşit să reiau şcoala, apoi, du­pă o pauză de aproape cinci ani, am revenit şi la dans. M-am înscris la mai multe şcoli parti­cu­lare, care m-au primit fără bani. Lecţii cu bani am luat foarte puţine, fiindcă nu-mi per­miteam. Ulterior, ca să mă mai descurc cât de cât, am început să dau şi eu lecţii: am por­nit prin a preda acele mişcări de gim­nas­tică învăţate de la profesoara mea vieneză, însă, dintr-un anume punct, am prins să inventez eu alte mişcări, care să se potriveas­că diver­selor cerinţe: pentru o doamnă grasă, pentru o persoană cu un mic handicap etc. Mă străduiam cât puteam, făcând slalom prin­tre greutăţile vieţii: mâncarea era o pro­blemă mare - când mâncam la cantină un castravete mărişor şi câteva linguri de fasole, era foarte bine. O vreme, de teama bom­bardamentelor, împreună cu părinţii, m-am refugiat într-un sat din apropierea Bucureş­tiului, dar tot veneam în oraş ca să-mi susţin exame­nele...

- Cum arăta societatea bucureşteană în perioada războiului? Astăzi se vorbeşte foarte puţin despre anii aceia grei, care au ghilotinat epoca.

- Oamenii o duceau foarte greu. Se făcea foamea, se îngheţa de frig... Îmi amintesc, de pildă, cum căram eu surcele în spinare, ca să le duc la studioul de dans, unde nu exista decât un godin micuţ, în care nu încă­peau bucăţi mai mari de lemne. Iar surcelele fireşte că se consumau rapid. Însă măcar apucau să "înmoaie" puţin atmosfera... Dimineţile erau crunte, fiindcă te trezeai şi imediat erai asaltat de veşti proas­te. De toate soiurile... Desigur, în esenţă, atunci, ca oricând în is­torie, totul depindea de caracterul fiecăruia, dar, în general, deşi detest generalizările, mi se pare că societa­tea era mai omenoasă. Dacă tu aveai nişte pâine şi celălalt nu avea deloc, îi dădeai din puţinul tău, nu-l lăsai să moară de foame. Acesta mi se pare un deta­liu revelator, căci să dai când, de fapt, nici tu nu ai, este cel mai important. Când ai, e uşor să dai. Abia când nu ai, când împarţi puţinul tău cu alţii, abia atunci se poate vorbi, cu-adevărat, de generozitate şi uma­nitate. Apoi, ceea ce, din nou, mi se pare esenţial pentru tabloul epocii, este faptul că, în ciuda acestor vici­si­tudini, oamenii de­mon­strau, în conti­nua­re, o mare dragoste pen­tru cultură. Se aler­ga de la Ateneu la o con­ferinţă, de la o con­ferinţă la un teatru, de la un teatru la o ex­poziţie sau la un con­cert... Şi eu făceam parte dintr-un grup de tineri foarte legat, pentru care a "respira" cul­tură era o necesitate, deoa­rece, conştient sau nu, asemenea restului oamenilor, asimi­lam cultura cu supravieţuirea. Cultura era salva­rea. De aceea, când unul dintre noi aducea vestea că "Soseşte marele pianist X. O să ţină concert la sala Y. Ce fa­cem?", cu toţii răspundeam fără să clipim "Păi, mergem, nu? Ori spargem uşa din spate, ori sărim pe fereastră..." Deseori, nu puteam să plătim intrarea, fiindcă nu aveam bani. Ne strecuram cum puteam, numai să nu ratăm niciun eveniment de cultură.

Dansul fără pereche

- Dansul, ca oricare artă, depinde de un "maes­tru". Dvs. l-aţi întâlnit?

- Da, am întâlnit un mare profesor: pe Trixi Checais. Opera din Bucureşti n-a păstrat nici fotogra­fii, nici filme, nici date biografice, deşi el a fost solist al acestei instituţii, un extraordinar dansator clasic. Dar nu numai! Trixi a fost o personalitate culturală, în adevăratul sens al termenului: a făcut şi dans mo­dern, cum se numea acest stil atunci, a fost arhitect, sce­nograf, pictor şi... un om fantastic. Era o fiinţă de o cultură şi un rafinament indescriptibil. Care a ajuns să fie aruncat la Canal, unde a fost făcut praf! S-a întors de-acolo bătrân şi distrus. Doar mintea îi mai rămăsese, din fericire, întreagă! Însă, la vremea când l-am cunoscut eu, Trixi era în plină splendoare artis­tică şi muncea enorm. Era prieten foarte bun - am înţe­les că au şi dansat împreună - cu dansatoarea Iris Barbura, care studiase în Germania, în vremea aceea un centru foarte puternic de naştere a unui dans... care nu era clasic, ca să nu mai folosesc nicio etichetă. Un centru populat cu mari personalităţi, care veneau deseori şi-n România să dea spectacole. Asta, din două motive: pentru că românii erau spectatori foarte edu­caţi şi foarte receptivi faţă de această artă şi apoi pen­tru că în Bucureşti erau foarte multe şcoli de dans modern. În plus, exis­ta şi Opera - o instituţie profesio­nis­tă, cu dansatori de excepţie: Flo­rea Capsali, Elena Penescu-Liciu (mătuşa lui Irinel Liciu), maestrul Anton Romanovski, venit din Ru­sia, cu o şcoală fantastică... Întâl­nirea cu Trixi m-a marcat din mai multe puncte de vedere. Pe de-o parte, trebuie să înţelegeţi că, din pricina acelei pauze impuse de aproa­pe cinci ani, o pauză imensă, eu n-am mai putut să urmez drumul normal al unui dansator. Cum dru­mul normal îmi fusese închis, am apucat-o pe alte cărări, adiacente, am fost nevoită să-mi inventez un bagaj personal cu care să lucrez şi pe baza căruia să mă dezvolt. Am ajuns la o formă de dans pe care nu aş da-o ca exemplu, nu aş insista ca o altă per­soană s-o adopte şi s-o facă exact aşa cum am făcut-o eu, fiindcă e o formă de dans bazată pe personalitate, e un dans pe care eu îl apropii foarte mult de creaţia poeţilor sau a pictorilor, a acelor artişti care au creat pornind de la perso­nalitatea lor unică. E adevărat că am avut şi şansă, fiind­că, în acea perioadă, personali­tatea conta enorm. Personalitatea era coloana verte­bra­lă a artistului. Aceasta era şi viziunea lui Trixi. El dansa cu noi, la lecţie, dar nu ne cerea să-l copiem. Alegea o muzică - în paranteză fie spus, muzica era asigurată, la pian, de cei mai buni pianişti din ţară, astfel încât aveam parte, de fapt, de două lecţii: una de dans şi una de muzică - ne punea s-o ascultăm, după care ne spunea: "Fie­care să facă orice simte pe această muzică." Lu­cram astfel cu toţii, în studioul acela încălzit doar de un mic godin, iar Trixi ne observa pe fiecare şi, la sfârşit, mai făcea câte­va dansuri cu câţiva oa­meni pe care îi dădea de exemplu, dar nu osten­tativ, nu jignitor, ci din do­rin­ţa de a coagula şi mai mult grupul, de a-i face pe cei mai slabi să se mo­bilizeze, din dorinţa de a crea un soi de emulaţie. Cu persoanele care dovedeau aptitu­dini deo­se­bite, Trixi lucra, desigur, şi în afara grupu­lui. Mer­gea pe ideea clară, că o personalitate distinctă trebuie tratată ca atare, fiindcă se naşte rar. Şi era atât de generos! Cultura lui, modul în care ne vorbea, în care ne descria desenul dearhitectură care se aranja în dans, în care ne tălmăcea mu­zica... Era o încântare! Din păcate, după o vreme, mie, dansul mi-a fost din nou oprit. De data aceasta de boală şi pe o perioadă cu mult mai lun­gă, de aproape zece ani. Practic, ar fi fost impo­sibil să mai revin ca dansatoare. Dar, sincer, în anii aceia, eu nici măcar nu-mi mai puneam această problemă. Voiam doar să pot din nou să merg pe stra­dă. Ceea ce, până la un moment dat, părea să fie un vis imposibil. Dar imposibilul s-a transformat în posi­bil, datorită unui medic minunat, Dinu Coniţ, care, ştiind că trupul meu a făcut multă miş­care şi că-i pla­ce mişcarea, s-a apucat să lucreze cu mine şi, încetul cu încetul, m-a adus înapoi, în lumină. Şi nu doar că am putut din nou să merg, dar am revenit şi la dans, susţinând recitaluri solistice în cadrul matineelor du­minicale de la Teatrul Evreiesc de Stat, care, de-altfel, m-a găzduit ani de zile, pu­nându-mi la dispoziţie o sală de repetiţii.

- Atunci a intervenit şi cotitura către teatru. Aţi devenit studenta marii actriţe Marietta Sadova...

- Şi a Anei Barcan şi a Elenei Negreanu. Alte trei modele de excepţie, fiecare în felul ei. Cu Ana şi Elena am devenit chiar prietenă. Nu doar că au fost nişte actriţe extraordinare - Elena a fost şi regizoare la Radio - dar, mai presus de asta, au fost nişte perso­na­lităţi foarte umane: au ajutat şi au salvat foarte mulţi elevi, căci - nu uitaţi! - aceea a fost o epocă a dosa­relor.

- La vârsta senectuţii, pe care o trăiţi cu o strălucire a spiritului neabătută, aţi putea de­fini esenţa mesajului dvs. artistic?

- Mi-am dorit să influenţez oamenii întru frumos, dăruindu-le frumos. Asta nu înseamnă că m-am atins numai de subiecte frumoase, ca-n poveşti. Nu! M-am atins de tot felul de subiecte, foarte variate. Ceea ce con­ta era modul în care transmiteam. Şi conta, fireşte, şi cât de disponi­bil era publicul să preia mesajul meu, şi cât de mult voiau oamenii să înţeleagă, şi cât de edu­­caţi erau. Pentru mine, era, în fond, o nevoie inte­ri­oară, foarte intimă şi foarte puternică, de a comu­nica şi de a dărui. Şi era şi o continuare a lecţiei învă­ţate în perioada războiului: că sal­varea stă în cultură.

- D-nă Miriam Răducanu, oare exemplul dvs. e repetabil, excepţia se poate învăţa? De ce anume au nevoie dansatorii ca să se desprindă din pluton şi să strălucească?

- În cazul meu, nu cred că se poate vorbi despre un exemplu personal. Traseul meu a fost, aşa după cum v-am explicat, atipic. Iar dacă v-am povestit nişte elemente de biografie, vă asigur că n-am făcut-o nici ca să mă proiectez ca un exemplu, nici ca să stâr­nesc compasiunea cititorilor. Nu vreau să se spună: "Vai, prin ce-a trecut Miriam! Vai de capul ei!". Aceste elemente de biografie nu sunt esenţiale. Esen­ţial este ceea ce am realizat profesional şi esen­ţial este că în viaţa mea au existat nişte oameni care, în nişte momente critice, m-au ajutat: medicul care m-a făcut să merg din nou, Margareta Niculescu, de la Teatrul "Ţăndărică", gazda "Nocturnelor", Ion Brad, directorul Teatrului "Nottara", care mi-a fost alături când s-a încercat să mi se interzică spectacolul "Ma­ria Tănase", pentru că atacasem şi partea ei foar­te dramatică, foarte puternică (pentru că n-o prezen­tasem pe marea artistă doar ca pe o "săltăreaţă"), actorul Ion Besoiu, pe atunci directorul Teatrului "Bulandra", care m-a sprijinit ca să pot realiza spec­tacolul "O lume pe scenă"... Aşa cum au fost şi oa­meni care, în alte momente critice, nu m-au ajutat sau chiar m-au lezat. Dar eu n-am ranchiune. Gelozia, răutatea şi invidia nu prea pot fi dirijate, mascate. Sunt sentimente pe care le ai sau nu le ai. Slavă Domnului, eu nu le am! Am doar luciditate. Totuşi, ca să vă răspund la întrebare, cred că există câteva lucruri care sunt limpezi: mai întâi, în arta dansului, la fel ca în oricare altă artă, ca să reuşeşti, ai nevoie de un "alfabet" bine pus la punct, un "alfa­bet" bogat. Apoi, trebuie conştien­tizat fap­tul că nu oricine are "alfabetul" poate să-l şi exprime foarte bine. În al treilea rând, trebuie să vrei să spui oame­nilor, prin dans, ceva important. Şi, în al patrulea rând, că, în rest, nu există legi clare şi fixe, adică o cauză nu creează ace­laşi efect la persoane diferite.

- La 90 de ani, păstraţi neatinse da­rurile de început ale vieţii: persona­li­ta­tea, energia creativă şi inteligenţa. Pri­viţi cu optimism către viitor?

- Nu sunt nici optimistă, nici pesi­mis­tă. Au trecut tancuri multe peste mine şi întotdeauna am spus acelaşi lucru: nu cred că am nişte merite intelectuale deosebite sau vreo forţă psihică ieşită din comun, care să-mi dea puterea să merg mai depar­te. Pur şi simplu, am putut şi pot să duc. Probabil, pentru că mereu găsesc ceva frumos prin care să mă salvez. Slavă Domnului, că atât natura, cât şi omul, au făcut multe lucruri frumoa­se! Şi mai e ceva: niciodată n-am uitat să stau eu cu mine. Mulţi oameni nu ştiu ce înseamnă asta: să vezi în tine însuţi, să te rupi de bombarda­men­tele exterioa­re. Nu-i învaţă nimeni că nu poţi re­zolva nimic dacă nu stai puţin tu cu tine. Degeaba vorbeşti cu alţii, degeaba îi asculţi pe alţii, dacă nu te asculţi şi pe tine!

- Mariajul cu domnul Cornel Răducanu, un rafinat intelectual şi un jurnalist de marcă, este o altă mare izbândă a destinului dvs. Artiştii sunt mai degrabă fluturi pe flori, în ceea ce priveşte iubirea...

- În privinţa iubirii, nimeni nu poate da lecţii, nu există formule de succes, bătute în cuie. Fiecare om, artist sau nu, are propria viziune asupra vieţii şi simte altfel contextul. În cazul meu, mariajul cu Cornel a fost mai mult decât o salvare. Pur şi simplu, nu s-ar fi putut altfel! Suntem căsătoriţi din 1949 şi am trecut amândoi prin multe. Amândoi! Pe acest cuvânt cade accentul! În viaţa mea, acest "amândoi" a fost şi este vital. Repet: privind cu inima şi cu mintea, nu s-ar fi putut altfel! Şi nimic nu s-ar fi putut!

Carte de vizită

Între marile realizări profesionale ale d-nei MIRIAM RĂDUCANU, considerate drept antologice, se află seria "Nocturnelor", de la Teatrul "Ţăndărică", cu minunaţii dansatori Gigi Căciuleanu, Gh. Iancu, Raluca Ianegic, Sonia Dumitrescu şi muzicienii Aurelian Popa şi Wolf­gang Güttler, colaborările realizate cu personalităţi pre­cum Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, George Teodo­res­cu, Cătălina Buzoianu, Lucian Pintilie, Vlad Mugur, Ale­xandru Dabija, Mihai Măniuţiu, Ion Caramitru, Gina Pa­trichi, Mariana Mihuţ, Olga Tudorache, Adela Măr­cu­lescu, Virgil Ogăşanu, Victor Rebengiuc etc. ori celebrul spectacol "Maria Tănase şi alte portrete", de la Teatrul "Nottara", care a fost la un pas de a fi interzis. Anul trecut, la 89 de ani, d-na Miriam Răducanu a scos o nouă premieră la "Unteatru": "Poezia visului", un spectacol pe versuri de Emil Botta, interpretat de actorul Lari Gior­gescu.