ALINA AZARIO - "România are mulţi artişti mari în ţară şi peste hotare. E o carte de vizită pe care am putea miza!"

Aproape necunoscută în România, a fost unul din copiii superdotaţi cu talent mu­zi­cal care au părăsit ţara, la sfârşitul anilor '90, pentru o şcoală mai bună.

De mai multe ori câştigătoare a premiului întâi la concursurile in­­ternaţionale de pian, Alina Azario a reuşit şi per­for­manţa de a obţine cele mai înalte distincţii, la trei mari con­servatoare din Pa­ris. Astăzi locu­ieşte la Hamburg şi concertează pe marile scene ale Eu­ro­pei. O pianistă remar­cabilă, care după 15 ani de pe­riplu occidental nu se întoarce acasă cu mâna goală. Este orga­nizatoarea şi directorul artistic al Festivalului Interna­ţional de Muzică Clasică "Cla­ra Haskil". Festivalul de la Sibiu este un gest de pa­triotism pentru toţi cei care cred, ca şi ea, că nu­mele Româ­niei merită cunoscut.

"Aveam de mulţi ani dorinţa de a crea un festival"

- Dacă n-ar fi fost Festivalul de Muzică Clasică de la Sibiu, cei mai mulţi dintre români n-ar fi aflat cine eşti, în ciuda palmare­su­lui tău internaţional.

- Da, pentru că am plecat din România când eram foarte tânără, la doar 15 ani. Jumătate din viaţă mi-am petrecut-o în Occident. Chiar dacă vin în Ro­mâ­nia din când în când, pentru concerte la diverse filarmonici, e normal să nu fiu prea cunoscută. Acum însă, odată cu proiectul fes­ti­valului, fac naveta Hamburg-Bucureşti de mai multe ori pe an.

- Artiştii nu sunt prea dornici să se prindă în hăţişul organizatoric. Ce te-a făcut să-ţi doreşti să iniţiezi un asemenea festival?

- Aveam de foarte mulţi ani dorinţa de a crea un festival pe care să-l coordonez întru totul, în sensul de a impune valorile şi numele artiştilor în care cred, o anumită direcţie estetică, un anumit program, cu alte cuvinte, un festival care să-mi ofere libertate totală. Am avut ocazia să fiu invitată la foarte multe festivaluri din străinătate, aşa că mi-am propus să iau ce am văzut bun peste tot şi să aplic aici, în România. De ce aici? Pentru că în România e loc de mult mai multe evenimente culturale mari şi frumoase, care pot avea ecou şi în Occident. Toţi străinii merg la Salzburg, la Verbier, în Aix-en-Provence. De ce n-ar veni şi la Sibiu, de ce n-am da şi o altă imagine despre ţara noastră Occidentului? România are foarte mulţi artişti mari în ţară şi peste hotare. Unul din atu-urile ei e chiar cultura. Cred cu tărie că am putea miza mai mult pe această carte de vizită. E un festival iniţiat din pur idealism. Am încercat cu toată smerenia şi umilinţa să fac ceva frumos, o simt ca pe o datorie pe care o am, ca mu­zician, faţă de ţara din care am plecat. Cu cât trece timpul mai mult, cu atât mi se face mai dor de acasă şi cu atât creşte în mine dorinţa de a vedea schimbări în bine. Ele există, le simt, România e deja foar­te de­parte de ameţeala aceea a anilor '90, din ca­re mi-am luat eu zborul.

"Am avut o copilărie foarte frumoasă, petrecută la Piatra Neamţ"

- Un zbor bine controlat. Ai avut un ghid?

- Muzica a fost adevăratul meu ghid. N-am fost un copil împins cu forţa să facă anumite lucruri. Co­pilăria mea n-a fost copilăria unui campion, a fost, pur şi simplu, o co­pilărie foarte frumoa­să, pe­tre­­cută la Piatra Neamţ. De moştenit, cred că-l moştenesc pe tata, ca­re e mu­zi­cian, pe a­tunci cânta, acum e profesor de flaut. Mă lua deseori la Liceul de Artă, un­de avea ore, fiindcă la gră­diniţă mă plic­tiseam, la 5 ani ştiam deja să scriu şi să ci­tesc. Aco­lo am în­vă­ţat să as­cult, pe rând, toate instru­men­tele, însă niciu­nul nu mă fascina mai tare ca pianul cu coadă din sala mare, la care, une­­ori, mai clăm­­pă­neam şi eu. Într-o zi, pe la 6 ani, mi-am luat inima-n dinţi şi i-am spus tatei că vreau să învăţ un instrument, dar nu orice instru­ment. Vo­iam să cânt la pian!

- De ce la pian?

- Pentru că sunetul pianului nu se compară cu ni­mic. Pe bună drep­tate se spune că este ins­tru­mentul orchestrei. Pianul poate reda o muzică polifonică, îmi plăcea sonoritatea lui (îi ascultam acasă pe Dinu Li­patti, pe Clara Haskil şi pe Radu Lu­pu), era im­pozant şi, apoi, cred că-mi plă­cea şi ideea că e în centrul atenţiei.

- Pianul presu­pu­ne şi foarte mult stu­diu. N-ai fost un copil chinuit? Câtă liber­tate de joacă ţi-a mai rămas?

- Nu m-am simţit niciodată frustrată că am de studiat la pian, l-am văzut mereu ca pe un pri­vilegiu. Şi cred că pianul m-a aju­tat, copil fiind, să învăţ unul din lu­cru­rile cele mai im­por­tante în viaţă: dis­ci­plina. Dacă aş fi continuat cu pianul sau nu, cred că pentru părinţii mei nu era chiar atât de important. Mai important era ca, prin intermediul pianului, să-mi transmită anumite valori şi o conduită de viaţă. Aşa că făceam toate nebuniile vârstei, dar fără să uit, totuşi, că de două ori pe săptămână era un profesor care mă aştepta undeva, că trebuia să mai şi exersez, că am o responsabilitate. Pianul m-a struc­turat şi m-a organizat pentru mai târziu. E important să ai o co­pilărie liberă şi fericită, dar şi mai important e ca în copilărie să înveţi cum să devii un adult fericit.

"Alina, vino la Paris şi dă concurs la Conservator!"

-Când s-a făcut declicul? Când ai ştiut că asta vrei să faci toată viaţa?

- La 10 ani am obţinut premiul I la un concurs internaţional din Italia, apoi la 11 ani am fost in­vitată să concertez timp de zece zile în Dane­marca. Am în­ceput să simt că e ceva în mine care vrea să iasă la ivea­lă. Tot mai mulţi muzicieni mă încurajau să merg mai departe, în timp ce profesorii de la şcoală, îngri­joraţi pentru viitorul meu, îmi spuneau: "Nu, Alina, fă Medicina sau fă-te avocat!". Până la urmă, pe la 13-14 ani, l-am întâlnit pe directorul Conserva­torului din Paris, care m-a ascultat şi mi-a zis: "Alina, vino la Paris şi dă concurs la Conservator!". A fost una din primele mari confirmări şi am simţit clar că ăsta e drumul.

Sub aripa unui maestru: Evgeni Koroliov

- A fost, de altfel, momentul când te-ai rupt de România. Ţi-a fost greu?

- Când m-am trezit singură la Paris, la 15 ani, a fost destul de şocant. Nu cred că realizam cu adevărat ce se întâmplă. Când vezi furnicarul acela enorm de oameni, te simţi mic, ca un grăunte de nisip, un stu­dent printre alte mii de studenţi. Am stat în gazdă, în­tr-o familie de francezi foarte drăguţi, care m-au ajutat să-mi exersez limba, în două luni o vorbeam fluent. Cred, însă, că pentru ai mei a fost şi mai greu să mă ştie atât de departe de ei.

- Cartea ta de vizită spune că acum locuieşti în Hamburg.

- După şapte ani de studii în Franţa, am avut ocazia să-l ascult cântând pe marele pianist Evgeni Koroliov. A fost o adevărată revelaţie artistică, am simţit ceva cu totul şi cu totul special şi am ştiut din clipa aceea că trebuie să-l urmez, că trebuie să lucrez cu el. Întâmplarea a făcut că el locuia şi îşi ţinea cursurile de pian la Hamburg, dar şi dacă ar fi stat în altă parte, aş fi mers oricum după el. (râde) E un pianist fantastic, iar eu am avut marele privilegiu, pe care nu mulţi artişti îl au, de a găsi mentorul potrivit la mo­mentul potrivit. Când am dat examen la "Hochschule für Musik und Theater", la clasa lui erau 220 de candidaţi şi un singur loc disponibil, pe care l-am obţinut. Acum cred că mai are doar vreo 7-8 studenţi, va ieşi la pensie anul viitor. Ce m-a im­presionat la el e că a avut generozitatea de a încuraja persona­litatea proprie a fiecărui pianist, fără a-i im­pune pecetea stilului său. Prezenţa lui e însă provi­denţială. De la un anumit nivel în sus, când nu mai vorbeşti de partitură, ci de artă a interpretării, de fineţuri care pot schimba totul, ai nevoie de un ma­estru, fără de care te poţi pierde uşor în anonimat.

"Când urci pe scenă, trebuie să urci cu sufletul curat"

- Cum e viaţa pe scenă, Alina?

- Oh, ar fi bine dacă am putea vreodată explica magia asta a scenei. Pentru mine, e trăirea cea mai intensă şi cea mai frumoasă pe care am simţit-o vreo­dată. Asta, bineînţeles, atunci când se întâmplă, fiind­că nu întotdeauna miracolul are loc. Graţia e in­con­trolabilă, ea coboară sau nu după bunul-plac, tot ce putem face noi e să ne pregătim cât mai bine ca s-o putem primi: cu smerenie, cu linişte interioară, cu emo­ţie. Când se întâmplă, pur şi simplu nu are sea­măn, e ca o ardere la care tot vrei să te întorci, e ca un drog de care nu te poţi lăsa.

- Ai şi ritualuri, tabieturi care te ajută înainte de concert?

- Da, am şi mi le asum. (râde) Am anumite haine, despre care cred eu că îmi poartă noroc, sunt atentă la ritmul de somn şi la ce mănânc şi-mi place să fiu mai mult singură. Am nevoie de linişte în ziua con­certului, ca să-mi deschid larg urechile, să mă con­centrez asupra auzului, să-mi adun gândurile şi să încep să aud muzica din capul meu. Concertul nu începe când mă aşez la pian, ci cu mult înainte de a urca pe scenă, prin felul în care mă reîntorc la mine. Când urci pe scenă, trebuie să urci cu sufletul curat. Modul în care cânţi spune totul despre cine eşti şi cum eşti. Pur şi simplu, nu ai cum să minţi. Îmi amin­tesc când am cântat prima dată pentru maestrul Koroliov. După ce am cântat, m-a felicitat şi mi-a zis: "Alina, eşti un om de calitate!". Mai târziu, am în­drăznit să-l întreb ce înţelegea prin expresia asta, "de calitate". Mi-a zis: "Am simţit cum eşti tu, ascul­tân­du-te cân­tând".

"Hamburgul cel verde şi liniştit"

- Cum te simţi la Hamburg? Te-ai acomodat uşor cu spiritul german?

- Da, mă simt foarte bine acolo. E un oraş mare, dar cu toate astea, mult mai puţin stresant şi obositor decât Parisul. E verde şi liniştit, iar lacul din centrul Hamburgului e o splendoare. Cu nemţii e mai dificil să spargi gheaţa, nu le intri chiar uşor la inimă, dar odată ce ai legat o prietenie, e pe viaţă, şi sunt foarte sinceri. Recunosc, mie nu-mi displace nici stilul latin, această prietenie jucată, plină de şarm, e o joacă foarte plăcută, deşi uneori fără miez. În Germania, joaca socială e mai plic­ti­sitoare, dar odată ce ţi-ai făcut un pri­e­ten bun, ştii că te poţi baza oricând pe el.

- Cum arată zilele tale la Hamburg?

- La mine, sâmbăta şi duminica sunt exact ca luni, marţi, miercuri sau joi. Nu am weekend-uri şi nu ţin minte care a fost ultima mea zi liberă în anul ăsta. Acum însă, că mă ocup şi de Fes­tivalul de la Sibiu, am ocazia să mă păcălesc, schimbând felul de a lucra şi dân­du-mi mie senzaţia că mă odih­nesc. De pildă, studiez două ore la pian, apoi mă odihnesc mergând la com­puter, unde încep să răspund la e-mailuri, să preiau apelurile pierdute, să mă ocup de treburile organiza­to­rice. Când obosesc, merg să-mi ţin ore­le de pian. De când mi-am luat doc­­­toratul, predau şi la Conservatorul din Hamburg. Dorinţa mea nu e să am 150 de concerte pe an şi să-mi trăiesc viaţa în avi­oane şi hoteluri. Muzi­cia­nul de azi e mai multi­dis­ci­plinar. În­cerc şi eu să găsesc un echi­li­bru în felul în care îm­bin partea pedagogică, din Hamburg, cu ca­riera de solistă şi cu direc­toratul festi­va­lului. Bi­neînţeles, cu atâtea pe cap, termin foarte târziu, pe la 11-12 noap­tea. Apoi, am şi eu ne­voie de o oră de linişte, să "ră­cesc motorul" înainte de a adormi. Iar a doua zi, o iau de la ca­păt. E un ritm trepidant, dar satisfacţia e mare.

- Îţi lipseşte România?

- Îmi lipseşte familia de la Piatra Neamţ. Mai am un frate, care acum e la Bucu­reşti, stu­dent la UNATC. Îmi lipsesc prie­te­nii şi munţii, fiindcă în Hamburg sunt tare departe de ei. Natura noas­tră de-aca­să nu se poate com­para cu nimic din Occident, abia aş­tept să ajung la Piatra Neamţ şi să respir adânc aerul ăla de munte. Îmi lip­sesc şi spon­ta­neitatea româ­nilor, căldura şi relaxarea lor în faţa vieţii. Când sunt acasă şi mă plimb prin satele din apropiere, dau peste oa­meni foarte simpli şi foarte înţe­lepţi, cu o înţele­ge­re asupra vieţii mai profun­dă decât a mul­tor occidentali. E o bucu­rie să stai de vorbă cu ei.

"Charlie Chaplin spunea: «În viaţa mea am întâlnit trei genii: pe Clara Haskil, pe Albert Einstein şi pe Winston Churchill»"

- Să ne întoarcem puţin la festivalul care te-a readus acasă. Numele Clarei Haskil nu le e prea cu­noscut românilor... nemuzicali. Ne poţi face un mic portret al celei care dă numele festivalului?

- Clara Haskil nu a fost doar o pianistă genială, ci şi un personaj zbuciumat, cu o viaţă dificilă, trăită în timpul celor două războaie mondiale. S-a născut în România, într-o familie de evrei români, foarte tânără a plecat la Viena şi la Paris la studii, iar mai târziu, re­gimul fascist şi persecuţiile rasiale au forţat-o să se refugieze în Elveţia, la Vevey, unde a fost naturalizată ca elveţiană. A învăţat pianul de mică, cu mama ei, apoi, la doar 5 ani, a cântat în faţa Reginei Elisabeta a României. A studiat la Viena şi la Paris şi a devenit o apropiată a lui Dinu Lipatti şi a lui George Enescu. Este considerată cea mai bună interpretă a lui Mozart, din epocă. Despre ea, actorul Charlie Chaplin spu­nea: "În viaţa mea am întâlnit trei genii: pe Clara Haskil, pe Albert Einstein şi pe Winston Churchill". Memo­ria ei e păstrată de unul din cele mai mari con­cursuri de pian din lume, Concursul "Clara Haskil" din Vevey, Elveţia. Le-am cerut şi noi elveţienilor acor­dul pen­tru folosirea numelui, fiindcă ei deţin toate drep­turile internaţionale. Au fost mai mult decât bucuroşi că cineva din Romania face, în sfârşit, ceva pentru nu­mele Clarei Haskil. Din entuziasmul lor am prins şi eu mai mult curaj să pun proiectul pe pi­cioa­re.

- Sala "Thalia" din Sibiu va deschide, pe data de 30 august, porţile festivalului. Ce vor putea ve­dea şi asculta românii care îşi cumpără bilet?

- Avem artişti renumiţi, care ne onorează cu pre­zenţa. Festivalul va fi deschis de un concert al Or­ches­trei Simfonice Bucureşti, dirijat de Tiberiu Soa­re, iar la vioară va cânta solista franceză Ma­rina Chiche. A doua zi va sui pe scenă un violon­celist fan­tastic, Istvan Vardai, care va fi acom­paniat la pian de Julien Quentin, un nume foarte mare şi el. Pe 1 sep­tembrie e ziua României, fi­ind­că vom putea asculta Cvar­tetul "Arcadia", adică patru muzicieni foarte ta­len­taţi din Cluj, trei băieţi şi o fată, care au câştigat mul­te concursuri interna­ţionale, ultimul fiind chiar cel de la Osaka, de acum câteva luni. Pe 2 sep­tem­brie, e rân­dul pia­nis­tului francez Adam Laloum, câş­ti­gătorul Con­cursului "Clara Haskil" din 2009, iar pe 4 sep­tembrie, a lui François Xavier Poizat. Am în­cer­­cat să facem un program cât mai variat şi mai inte­re­sant.

- Dar pe tine, dragă Ali­na, unde şi când te pot vedea românii cântând?

- Pe 24 august, la Alba Iu­lia, voi susţine un recital în cadrul Festivalului "Dilema Ve­che". Şi voi cânta şi în ca­drul Festivalului "Clara Haskil", pe data de 3 sep­tembrie, ală­turi de violonista Marina Chiche. In­ter­pretăm, printre altele, Sonata a II-a de George Enes­cu şi Nocturna scrisă de Dinu Lipatti, în Fa diez mi­nor, care îi este dedicată chiar Clarei Haskil. Cine nu reuşeşte să ajungă la Sibiu mă mai poate asculta doar în înregistrările de pe discul lansat primăvara aceasta la Bucureşti, un disc cu piese de Rameau şi Debussy.

Extemporal

- Un cuvânt care te caracterizează!
- Numai unul? Dificil, dar aş spune, probabil, tena­citatea.
- Un loc drag, de acasă?
- Nişte păduri magice, nu departe de Piatra Neamţ.
- O imagine din copilărie, pe care o porţi cu tine?
- Momentele cu bunica.
- Dacă nu ai fi fost pianistă, ai fi putut fi...
- ...pictor sau arhitect. Când eram mică, visam să devin balerină.
- Scenariul perfect pentru o seară de vară?
- Sevilla, în parfumuri de iasomie şi jacaranda, în apro­pierea unei gră­dini cu portocali şi pal­mieri, unde "Les sons et les parfums tournent dans l'air du soir", ca în Preludiul lui De­bussy. În compania unor buni prieteni, la un pahar de vin!
- Un obiect care nu-ţi lipseşte în niciun concert?
- Mănuşile (în afară de vară), pen­tru că am mâi­nile foarte reci înainte de intrarea pe scenă.
- Cinci lucruri la care visezi, dar nu ai timp să le faci.
- Să fac înconjurul lumii, timp de un an şi ju­mă­tate, să improvizez, să pictez, să mă ocup de bonzai şi să învăţ a cincea limbă străină.
- O bucată muzicală, în care te poţi pierde la nesfârşit.
- Fără nicio ezitare, mă gândesc la ultimele sonate ale lui Schubert, mai ales la ul­tima, în Si bemol ma­jor, pe care aş pu­tea-o asculta sau cânta până la ulti­ma răsuflare.