Alături, cu capul sprijinit de marginea patului, stă Andrei, soţul meu, care nu s-a dezlipit de mine în niciuna din nopţile petrecute aici, deşi l-am rugat să meargă acasă. De cele mai multe ori, aşa a ajuns să fie somnul lui în ultima vreme - câteva momente de aţipire pe un scaun incomod, rugându-se să-mi mai scadă febra, de parcă ar vrea să sufere el în locul meu.
De când m-am internat în spital, în fiecare zi, Andrei dispare de lângă mine doar două ore, nu mai mult. Îşi schimbă hainele, pregăteşte copiii pentru şcoală şi face cafeaua, pe care el o făcea şi înainte, în dimineţile noastre de acasă. Se întoarce de fiecare dată mirosind a parfum, cu o cafea mare pentru el şi una mai mică, pentru mine, aşa cum m-a obişnuit în fiecare zi din ultimii douăzeci de ani. În zilele în care febra mă aduce în punctul în care aproape îmi pierd cunoştinţa, apropie cana de perna mea, cât să-i simt aroma şi să ştiu că el e încă acolo. În dimineţile în care tratamentul îşi face efectul, iar eu mă pot ridica cât de cât, sprijinită, se aşază picior peste picior, în partea stângă a patului meu, de parcă suntem la masa din bucătărie, în casa noastră, şi râdem împreună. Sunt zile în care, atunci când adorm, dă fuga până în curtea spitalului şi, ajutat de paznici şi infirmiere, care stau la pândă să nu-l vadă nimeni, sare gardul de la grădina de flori şi îmi aduce uneori trandafiri sau crini, alteori, atunci când nu reuşeşte să sustragă nimic, găsesc pe noptieră, când mă trezesc, câteva fire de iarbă sau conuri culese din bradul din curtea spitalului.
Aşa sunt toate zilele noastre de când ne-am cunoscut, în urmă cu douăzeci de ani. Am trecut şi prin momente dificile uneori, aşa cum există ele în viaţa oricărei familii, dar niciodată nu am uitat, nici eu şi nici el, că iubirea e făcută din gesturi mici, că atunci când nu uiţi să-ţi îndrepţi privirea şi mâna către omul de lângă tine, dragostea rămâne vie. Am învăţat, cred, unul de la altul, să trăim frumos, şi am văzut în clipele care pentru alţii înseamnă compromis, doar momente care să ne ajute să trecem peste încercări.
Nu ştiu cum am reuşit să rămânem împreună după atâta timp şi mă întreb, de multe ori, cum de mai poţi fi îndrăgostit de un om, la fel ca în primele zile, când ai ajuns deja la maturitate. Am pus pasiunea de început lângă afecţiunea pe care am simţit-o când au apărut pe lume cei doi copii, am îmbinat umorul cu lipsurile şi, în faţa marilor greutăţi, ne-am şters unul altuia lacrimile, transformându-le în zâmbete. Ne-am ascultat şi ne-am privit cu atenţie, fără să ne pierdem din ochi, muncind pentru iubire în fiecare zi din viaţa noastră, aşa cum ai grijă de un copil. Ne-am intuit dorinţele şi pasiunile, dar am lăsat între noi şi suficient oxigen, înţelegând că amândoi avem nevoie de spaţiu, că suntem doi oameni independenţi şi diferiţi, care nu trebuie să se sufoce unul pe celălalt. Nu ne-am născut învăţaţi. Toate astea le-am aflat vorbind cu sinceritate despre aşteptările noastre, comunicând permanent. De fapt, cred că de aici vine succesul. Să nu laşi tăcerea să coboare asupra ta. Să-ţi declari întruna iubirea, dar şi aşteptările. Să fii prezent pentru celălalt. Să-l atingi, să-l îmbrăţişezi, să-i aşezi braţul pe după umeri. Să-i pui o floare sau o frunză pe noptieră, aşa cum face el, de când sunt internată în spital. Să adormi cu ochii pe ea, aşa de nepotrivită în spaţiul alb al spitalului, dar atât de potrivită cu emoţia pe care o trezeşte în sufletul tău.
Nu ştiu de ce v-am scris această scrisoare, aşa de banală, prin normalitatea ei. Iubiri împlinite! Pe cine mai interesează în ziua de azi? Vreau, totuşi, să vă asigur că e vorba de fericire.
IRINA SOFIA MANOLACHE
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
