Eram atât de îndrăgostiţi, încât mi se părea că numai dacă petreceam tot timpul împreună puteam supravieţui iubirii imense care, parcă, ne seca de puteri şi ne făcea să umblăm buimaci. Citeam întinşi în patul camerei noastre studenţeşti. El ţinea cartea cu mâna dreaptă şi cu stânga mă ţinea pe mine, culcată pe umărul lui. Eu răsfoiam paginile, atunci când auzeam "Gata!", ori un "Îhî!". Citeam mai repede decât el şi trebuia să aştept două, trei minute, până când primeam semnalul că pot întoarce foaia. Răgaz minunat, ca să închid ochii şi să mă gândesc, cu bucurie, că sunt cea mai fericită femeie de pe pământ. Mă cuibăream şi mai strâns lângă el, îmi puneam urechea în dreptul inimii lui şi-o ascultam. Bătea parcă mai rar şi mai grav decât a mea, care avea o bătaie mai săltăreaţă. Încercam să îmi potrivesc respiraţia după a lui, în speranţa că şi bătăile inimii mele se vor cuminţi. "Mda!", zicea el serios şi eu întorceam foaia şi se lăsa iar liniştea, până când terminam o nouă pagină de citit. Şi-apoi de la capăt, până ce cititul se topea în trupurile noastre care se apropiau tot mai mult. Aşa au trecut zilele acelui prim an al căsniciei noastre. Cele mai frumoase, mi se pare, de până acum, când ne apropiem binişor de vârsta pensiei.
Dar, oricâţi ani au trecut de atunci, mă întorc mereu cu drag la perioada aceea mirifică şi încerc, măcar în gând, să o prelungesc şi să-mi iau puteri din ea, ca să pot trece mai uşor peste zilele de acum. Nu trebuie să credeţi că aş fi cine ştie cât de oropsită de viaţă, sunt, probabil, una dintre sutele, miile, milioanele de femei, care nu fac altceva decât să păzească bunul mers al familiei lor, în aceste vremuri atât de amestecate şi nesigure pe care le trăim.
Prietenii
La puţină vreme după ce-am împlinit un an de căsătorie, bărbatul meu a primit telefon de la un bun prieten, care îl chema în oraş, la o întâlnire. A fost o întâlnire cu băieţii din vechiul lui grup de prieteni din perioada liceului, cei mai mulţi ajunşi şi ei familişti. Întâlnirea s-a prelungit până aproape dimineaţa, şi noaptea aceea a fost pentru mine un coşmar. L-am aşteptat trează, n-am pus capul pe pernă nici măcar o clipă, mă uitam la ceas din cinci în cinci minute şi mi se părea că acele lui au înţepenit. M-am chinuit să ascult toate zgomotele oraşului, ca să prind paşii lui care urcau scara. În naivitatea mea, nu-mi puteam imagina cum e posibil să stea atâtea ceasuri cu nişte colegi şi să mă lase singură. Mi s-a părut că sunt trădată, părăsită, şi eram geloasă pe timpul pe care el îl petrecea departe de casă, în compania altora. Voiam exclusivitate şi nu înţelegeam să-l împart cu nimeni, nici măcar cu nişte prieteni vechi din liceu. Tot felul de scenarii mi-au trecut prin cap şi, deşi ştiam că la acea întâlnire sunt doar bărbaţi, am suferit ca şi cum aş fi fost înlocuită cu o altă femeie. Acum, după atâţia ani care au trecut de la zilele acelea fierbinţi, îmi dau seama cât de greşit am acţionat şi cât de naivă am fost. Sigur că totul pornea dintr-o mare dragoste, dar explicaţia aceasta nu m-a ajutat atunci deloc, ba chiar a pus sare pe rana care începuse să se deschidă. Dorinţa aceasta nebunească, de a-i controla toate mişcările şi de a-l ţine mereu lângă mine, a fost până la urmă tocmai ceea ce l-a îndepărtat şi a transformat o bună parte din viaţa noastră, de fapt, pe a mea, într-o pândă perpetuă. Sufeream ca un câine ori de câte ori întârzia, mă simţeam înşelată de fiecare dată când el se vedea cu amicii lui, mi se părea că sunt furată şi plângeam ceasuri în şir. Sigur că puteam figura ca un caz patologic pe lista oricărui doctor psihiatru. Acum vorbesc detaşat despre acea perioadă, pentru că m-am vindecat de boala urâtă a geloziei, căci tot gelozie se numeşte, chiar dacă la mijloc n-a fost o altă femeie.
Vindecarea a venit într-o noapte, în care l-am aşteptat să se întoarcă acasă de la una din întâlnirile lui. M-a găsit plângând. Avea în mână o floare de cimbrişor, pe care o culesese venind spre casă, pentru a mi-o dărui. S-a uitat o vreme la mine şi n-a zis nimic, apoi, cu o grijă deosebită şi cu gesturi delicate, a cules de pe obrazul meu o lacrimă pe frunzele florii şi, uitându-se drept în ochii mei, a sorbit-o încet, aşa cum ştiam amândoi că a făcut un personaj dintr-o carte pe care o citisem împreună, în primul nostru an, când eu încercam să-mi modific respiraţia şi bătăile inimii după ale lui. Aceasta a fost vraja care a spulberat toată negura dintre noi. Gestul acela, chiar dacă a fost imitat, luat din cărţi, mi-a reamintit dintr-odată lucrurile profunde care ne leagă, şi parcă mi-a deschis mintea şi inima pentru totdeauna.
Acum ne apropiem de vârsta pensiei, şi bărbatul meu iese la fel de des cu prietenii lui de-o viaţă. Îl aştept, pentru că ştiu că atunci când va ajunge acasă, vom citi iar împreună, în acelaşi timp, aceeaşi carte. A dragostei care vine de dincolo de întâmplările mărunte ale unei vieţi, altfel, aproape obişnuite.
(A. V.)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
