ALINA AZARIO - "România are mulți artiști mari în țară și peste hotare. E o carte de vizită pe care am putea miza!"

Aproape necunoscută în România, a fost unul din copiii superdotați cu talent mu­zi­cal care au părăsit țara, la sfârșitul anilor '90, pentru o școală mai bună.

De mai multe ori câștigătoare a premiului întâi la concursurile in­­ternaționale de pian, Alina Azario a reușit și per­for­manța de a obține cele mai înalte distincții, la trei mari con­servatoare din Pa­ris. Astăzi locu­iește la Hamburg și concertează pe marile scene ale Eu­ro­pei. O pianistă remar­cabilă, care după 15 ani de pe­riplu occidental nu se întoarce acasă cu mâna goală. Este orga­nizatoarea și directorul artistic al Festivalului Interna­țional de Muzică Clasică "Cla­ra Haskil". Festivalul de la Sibiu este un gest de pa­triotism pentru toți cei care cred, ca și ea, că nu­mele Româ­niei merită cunoscut.

"Aveam de mulți ani dorința de a crea un festival"

- Dacă n-ar fi fost Festivalul de Muzică Clasică de la Sibiu, cei mai mulți dintre români n-ar fi aflat cine ești, în ciuda palmare­su­lui tău internațional.

- Da, pentru că am plecat din România când eram foarte tânără, la doar 15 ani. Jumătate din viață mi-am petrecut-o în Occident. Chiar dacă vin în Ro­mâ­nia din când în când, pentru concerte la diverse filarmonici, e normal să nu fiu prea cunoscută. Acum însă, odată cu proiectul fes­ti­valului, fac naveta Hamburg-București de mai multe ori pe an.

- Artiștii nu sunt prea dornici să se prindă în hățișul organizatoric. Ce te-a făcut să-ți dorești să inițiezi un asemenea festival?

- Aveam de foarte mulți ani dorința de a crea un festival pe care să-l coordonez întru totul, în sensul de a impune valorile și numele artiștilor în care cred, o anumită direcție estetică, un anumit program, cu alte cuvinte, un festival care să-mi ofere libertate totală. Am avut ocazia să fiu invitată la foarte multe festivaluri din străinătate, așa că mi-am propus să iau ce am văzut bun peste tot și să aplic aici, în România. De ce aici? Pentru că în România e loc de mult mai multe evenimente culturale mari și frumoase, care pot avea ecou și în Occident. Toți străinii merg la Salzburg, la Verbier, în Aix-en-Provence. De ce n-ar veni și la Sibiu, de ce n-am da și o altă imagine despre țara noastră Occidentului? România are foarte mulți artiști mari în țară și peste hotare. Unul din atu-urile ei e chiar cultura. Cred cu tărie că am putea miza mai mult pe această carte de vizită. E un festival inițiat din pur idealism. Am încercat cu toată smerenia și umilința să fac ceva frumos, o simt ca pe o datorie pe care o am, ca mu­zician, față de țara din care am plecat. Cu cât trece timpul mai mult, cu atât mi se face mai dor de acasă și cu atât crește în mine dorința de a vedea schimbări în bine. Ele există, le simt, România e deja foar­te de­parte de amețeala aceea a anilor '90, din ca­re mi-am luat eu zborul.

"Am avut o copilărie foarte frumoasă, petrecută la Piatra Neamț"

- Un zbor bine controlat. Ai avut un ghid?

- Muzica a fost adevăratul meu ghid. N-am fost un copil împins cu forța să facă anumite lucruri. Co­pilăria mea n-a fost copilăria unui campion, a fost, pur și simplu, o co­pilărie foarte frumoa­să, pe­tre­­cută la Piatra Neamț. De moștenit, cred că-l moștenesc pe tata, ca­re e mu­zi­cian, pe a­tunci cânta, acum e profesor de flaut. Mă lua deseori la Liceul de Artă, un­de avea ore, fiindcă la gră­diniță mă plic­tiseam, la 5 ani știam deja să scriu și să ci­tesc. Aco­lo am în­vă­țat să as­cult, pe rând, toate instru­men­tele, însă niciu­nul nu mă fascina mai tare ca pianul cu coadă din sala mare, la care, une­­ori, mai clăm­­pă­neam și eu. Într-o zi, pe la 6 ani, mi-am luat inima-n dinți și i-am spus tatei că vreau să învăț un instrument, dar nu orice instru­ment. Vo­iam să cânt la pian!

- De ce la pian?

- Pentru că sunetul pianului nu se compară cu ni­mic. Pe bună drep­tate se spune că este ins­tru­mentul orchestrei. Pianul poate reda o muzică polifonică, îmi plăcea sonoritatea lui (îi ascultam acasă pe Dinu Li­patti, pe Clara Haskil și pe Radu Lu­pu), era im­pozant și, apoi, cred că-mi plă­cea și ideea că e în centrul atenției.

- Pianul presu­pu­ne și foarte mult stu­diu. N-ai fost un copil chinuit? Câtă liber­tate de joacă ți-a mai rămas?

- Nu m-am simțit niciodată frustrată că am de studiat la pian, l-am văzut mereu ca pe un pri­vilegiu. Și cred că pianul m-a aju­tat, copil fiind, să învăț unul din lu­cru­rile cele mai im­por­tante în viață: dis­ci­plina. Dacă aș fi continuat cu pianul sau nu, cred că pentru părinții mei nu era chiar atât de important. Mai important era ca, prin intermediul pianului, să-mi transmită anumite valori și o conduită de viață. Așa că făceam toate nebuniile vârstei, dar fără să uit, totuși, că de două ori pe săptămână era un profesor care mă aștepta undeva, că trebuia să mai și exersez, că am o responsabilitate. Pianul m-a struc­turat și m-a organizat pentru mai târziu. E important să ai o co­pilărie liberă și fericită, dar și mai important e ca în copilărie să înveți cum să devii un adult fericit.

"Alina, vino la Paris și dă concurs la Conservator!"

- Când s-a făcut declicul? Când ai știut că asta vrei să faci toată viața?

- La 10 ani am obținut premiul I la un concurs internațional din Italia, apoi la 11 ani am fost in­vitată să concertez timp de zece zile în Dane­marca. Am în­ceput să simt că e ceva în mine care vrea să iasă la ivea­lă. Tot mai mulți muzicieni mă încurajau să merg mai departe, în timp ce profesorii de la școală, îngri­jorați pentru viitorul meu, îmi spuneau: "Nu, Alina, fă Medicina sau fă-te avocat!". Până la urmă, pe la 13-14 ani, l-am întâlnit pe directorul Conserva­torului din Paris, care m-a ascultat și mi-a zis: "Alina, vino la Paris și dă concurs la Conservator!". A fost una din primele mari confirmări și am simțit clar că ăsta e drumul.

Sub aripa unui maestru: Evgeni Koroliov

- A fost, de altfel, momentul când te-ai rupt de România. Ți-a fost greu?

- Când m-am trezit singură la Paris, la 15 ani, a fost destul de șocant. Nu cred că realizam cu adevărat ce se întâmplă. Când vezi furnicarul acela enorm de oameni, te simți mic, ca un grăunte de nisip, un stu­dent printre alte mii de studenți. Am stat în gazdă, în­tr-o familie de francezi foarte drăguți, care m-au ajutat să-mi exersez limba, în două luni o vorbeam fluent. Cred, însă, că pentru ai mei a fost și mai greu să mă știe atât de departe de ei.

- Cartea ta de vizită spune că acum locuiești în Hamburg.

- După șapte ani de studii în Franța, am avut ocazia să-l ascult cântând pe marele pianist Evgeni Koroliov. A fost o adevărată revelație artistică, am simțit ceva cu totul și cu totul special și am știut din clipa aceea că trebuie să-l urmez, că trebuie să lucrez cu el. Întâmplarea a făcut că el locuia și își ținea cursurile de pian la Hamburg, dar și dacă ar fi stat în altă parte, aș fi mers oricum după el. (râde) E un pianist fantastic, iar eu am avut marele privilegiu, pe care nu mulți artiști îl au, de a găsi mentorul potrivit la mo­mentul potrivit. Când am dat examen la "Hochschule für Musik und Theater", la clasa lui erau 220 de candidați și un singur loc disponibil, pe care l-am obținut. Acum cred că mai are doar vreo 7-8 studenți, va ieși la pensie anul viitor. Ce m-a im­presionat la el e că a avut generozitatea de a încuraja persona­litatea proprie a fiecărui pianist, fără a-i im­pune pecetea stilului său. Prezența lui e însă provi­dențială. De la un anumit nivel în sus, când nu mai vorbești de partitură, ci de artă a interpretării, de finețuri care pot schimba totul, ai nevoie de un ma­estru, fără de care te poți pierde ușor în anonimat.

"Când urci pe scenă, trebuie să urci cu sufletul curat"

- Cum e viața pe scenă, Alina?

- Oh, ar fi bine dacă am putea vreodată explica magia asta a scenei. Pentru mine, e trăirea cea mai intensă și cea mai frumoasă pe care am simțit-o vreo­dată. Asta, bineînțeles, atunci când se întâmplă, fiind­că nu întotdeauna miracolul are loc. Grația e in­con­trolabilă, ea coboară sau nu după bunul-plac, tot ce putem face noi e să ne pregătim cât mai bine ca s-o putem primi: cu smerenie, cu liniște interioară, cu emo­ție. Când se întâmplă, pur și simplu nu are sea­măn, e ca o ardere la care tot vrei să te întorci, e ca un drog de care nu te poți lăsa.

- Ai și ritualuri, tabieturi care te ajută înainte de concert?

- Da, am și mi le asum. (râde) Am anumite haine, despre care cred eu că îmi poartă noroc, sunt atentă la ritmul de somn și la ce mănânc și-mi place să fiu mai mult singură. Am nevoie de liniște în ziua con­certului, ca să-mi deschid larg urechile, să mă con­centrez asupra auzului, să-mi adun gândurile și să încep să aud muzica din capul meu. Concertul nu începe când mă așez la pian, ci cu mult înainte de a urca pe scenă, prin felul în care mă reîntorc la mine. Când urci pe scenă, trebuie să urci cu sufletul curat. Modul în care cânți spune totul despre cine ești și cum ești. Pur și simplu, nu ai cum să minți. Îmi amin­tesc când am cântat prima dată pentru maestrul Koroliov. După ce am cântat, m-a felicitat și mi-a zis: "Alina, ești un om de calitate!". Mai târziu, am în­drăznit să-l întreb ce înțelegea prin expresia asta, "de calitate". Mi-a zis: "Am simțit cum ești tu, ascul­tân­du-te cân­tând".

"Hamburgul cel verde și liniștit"

- Cum te simți la Hamburg? Te-ai acomodat ușor cu spiritul german?

- Da, mă simt foarte bine acolo. E un oraș mare, dar cu toate astea, mult mai puțin stresant și obositor decât Parisul. E verde și liniștit, iar lacul din centrul Hamburgului e o splendoare. Cu nemții e mai dificil să spargi gheața, nu le intri chiar ușor la inimă, dar odată ce ai legat o prietenie, e pe viață, și sunt foarte sinceri. Recunosc, mie nu-mi displace nici stilul latin, această prietenie jucată, plină de șarm, e o joacă foarte plăcută, deși uneori fără miez. În Germania, joaca socială e mai plic­ti­sitoare, dar odată ce ți-ai făcut un pri­e­ten bun, știi că te poți baza oricând pe el.

- Cum arată zilele tale la Hamburg?

- La mine, sâmbăta și duminica sunt exact ca luni, marți, miercuri sau joi. Nu am weekend-uri și nu țin minte care a fost ultima mea zi liberă în anul ăsta. Acum însă, că mă ocup și de Fes­tivalul de la Sibiu, am ocazia să mă păcălesc, schimbând felul de a lucra și dân­du-mi mie senzația că mă odih­nesc. De pildă, studiez două ore la pian, apoi mă odihnesc mergând la com­puter, unde încep să răspund la e-mailuri, să preiau apelurile pierdute, să mă ocup de treburile organiza­to­rice. Când obosesc, merg să-mi țin ore­le de pian. De când mi-am luat doc­­­toratul, predau și la Conservatorul din Hamburg. Dorința mea nu e să am 150 de concerte pe an și să-mi trăiesc viața în avi­oane și hoteluri. Muzi­cia­nul de azi e mai multi­dis­ci­plinar. În­cerc și eu să găsesc un echi­li­bru în felul în care îm­bin partea pedagogică, din Hamburg, cu ca­riera de solistă și cu direc­toratul festi­va­lului. Bi­neînțeles, cu atâtea pe cap, termin foarte târziu, pe la 11-12 noap­tea. Apoi, am și eu ne­voie de o oră de liniște, să "ră­cesc motorul" înainte de a adormi. Iar a doua zi, o iau de la ca­păt. E un ritm trepidant, dar satisfacția e mare.

- Îți lipsește România?

- Îmi lipsește familia de la Piatra Neamț. Mai am un frate, care acum e la Bucu­rești, stu­dent la UNATC. Îmi lipsesc prie­te­nii și munții, fiindcă în Hamburg sunt tare departe de ei. Natura noas­tră de-aca­să nu se poate com­para cu nimic din Occident, abia aș­tept să ajung la Piatra Neamț și să respir adânc aerul ăla de munte. Îmi lip­sesc și spon­ta­neitatea româ­nilor, căldura și relaxarea lor în fața vieții. Când sunt acasă și mă plimb prin satele din apropiere, dau peste oa­meni foarte simpli și foarte înțe­lepți, cu o înțele­ge­re asupra vieții mai profun­dă decât a mul­tor occidentali. E o bucu­rie să stai de vorbă cu ei.

"Charlie Chaplin spunea: «În viața mea am întâlnit trei genii: pe Clara Haskil, pe Albert Einstein și pe Winston Churchill»"

- Să ne întoarcem puțin la festivalul care te-a readus acasă. Numele Clarei Haskil nu le e prea cu­noscut românilor... nemuzicali. Ne poți face un mic portret al celei care dă numele festivalului?

- Clara Haskil nu a fost doar o pianistă genială, ci și un personaj zbuciumat, cu o viață dificilă, trăită în timpul celor două războaie mondiale. S-a născut în România, într-o familie de evrei români, foarte tânără a plecat la Viena și la Paris la studii, iar mai târziu, re­gimul fascist și persecuțiile rasiale au forțat-o să se refugieze în Elveția, la Vevey, unde a fost naturalizată ca elvețiană. A învățat pianul de mică, cu mama ei, apoi, la doar 5 ani, a cântat în fața Reginei Elisabeta a României. A studiat la Viena și la Paris și a devenit o apropiată a lui Dinu Lipatti și a lui George Enescu. Este considerată cea mai bună interpretă a lui Mozart, din epocă. Despre ea, actorul Charlie Chaplin spu­nea: "În viața mea am întâlnit trei genii: pe Clara Haskil, pe Albert Einstein și pe Winston Churchill". Memo­ria ei e păstrată de unul din cele mai mari con­cursuri de pian din lume, Concursul "Clara Haskil" din Vevey, Elveția. Le-am cerut și noi elvețienilor acor­dul pen­tru folosirea numelui, fiindcă ei dețin toate drep­turile internaționale. Au fost mai mult decât bucuroși că cineva din Romania face, în sfârșit, ceva pentru nu­mele Clarei Haskil. Din entuziasmul lor am prins și eu mai mult curaj să pun proiectul pe pi­cioa­re.

- Sala "Thalia" din Sibiu va deschide, pe data de 30 august, porțile festivalului. Ce vor putea ve­dea și asculta românii care își cumpără bilet?

- Avem artiști renumiți, care ne onorează cu pre­zența. Festivalul va fi deschis de un concert al Or­ches­trei Simfonice București, dirijat de Tiberiu Soa­re, iar la vioară va cânta solista franceză Ma­rina Chiche. A doua zi va sui pe scenă un violon­celist fan­tastic, Istvan Vardai, care va fi acom­paniat la pian de Julien Quentin, un nume foarte mare și el. Pe 1 sep­tembrie e ziua României, fi­ind­că vom putea asculta Cvar­tetul "Arcadia", adică patru muzicieni foarte ta­len­tați din Cluj, trei băieți și o fată, care au câștigat mul­te concursuri interna­ționale, ultimul fiind chiar cel de la Osaka, de acum câteva luni. Pe 2 sep­tem­brie, e rân­dul pia­nis­tului francez Adam Laloum, câș­ti­gătorul Con­cursului "Clara Haskil" din 2009, iar pe 4 sep­tembrie, a lui François Xavier Poizat. Am în­cer­­cat să facem un program cât mai variat și mai inte­re­sant.

- Dar pe tine, dragă Ali­na, unde și când te pot vedea românii cântând?

- Pe 24 august, la Alba Iu­lia, voi susține un recital în cadrul Festivalului "Dilema Ve­che". Și voi cânta și în ca­drul Festivalului "Clara Haskil", pe data de 3 sep­tembrie, ală­turi de violonista Marina Chiche. In­ter­pretăm, printre altele, Sonata a II-a de George Enes­cu și Nocturna scrisă de Dinu Lipatti, în Fa diez mi­nor, care îi este dedicată chiar Clarei Haskil. Cine nu reușește să ajungă la Sibiu mă mai poate asculta doar în înregistrările de pe discul lansat primăvara aceasta la București, un disc cu piese de Rameau și Debussy.

Extemporal

- Un cuvânt care te caracterizează!
- Numai unul? Dificil, dar aș spune, probabil, tena­citatea.
- Un loc drag, de acasă?
- Niște păduri magice, nu departe de Piatra Neamț.
- O imagine din copilărie, pe care o porți cu tine?
- Momentele cu bunica.
- Dacă nu ai fi fost pianistă, ai fi putut fi...
- ...pictor sau arhitect. Când eram mică, visam să devin balerină.
- Scenariul perfect pentru o seară de vară?
- Sevilla, în parfumuri de iasomie și jacaranda, în apro­pierea unei gră­dini cu portocali și pal­mieri, unde "Les sons et les parfums tournent dans l'air du soir", ca în Preludiul lui De­bussy. În compania unor buni prieteni, la un pahar de vin!
- Un obiect care nu-ți lipsește în niciun concert?
- Mănușile (în afară de vară), pen­tru că am mâi­nile foarte reci înainte de intrarea pe scenă.
- Cinci lucruri la care visezi, dar nu ai timp să le faci.
- Să fac înconjurul lumii, timp de un an și ju­mă­tate, să improvizez, să pictez, să mă ocup de bonzai și să învăț a cincea limbă străină.
- O bucată muzicală, în care te poți pierde la nesfârșit.
- Fără nicio ezitare, mă gândesc la ultimele sonate ale lui Schubert, mai ales la ul­tima, în Si bemol ma­jor, pe care aș pu­tea-o asculta sau cânta până la ulti­ma răsuflare.