SELECŢIA "FORMULA AS"

Stefan Zweig, "Su­flete zbu­ciumate", traducere de Ho­ria Matei, Editura RAO (www. raobooks.com), 412 pag.

Stefan Zweig aparţine unei elite universale a spiritului şi e în acelaşi timp un scriitor popular. La fel de citite acum, la 72 de ani după moarte, cum au fost şi în timpul vieţii, cărţile lui mereu reeditate şi traduse în toată lumea plac noilor generaţii nu doar pentru farmecul lor muzeistic, ci şi pentru modul em­patic de a povesti, cu detalii de fineţe, ambi­gui­tăţile psihicului. Scriitorul a ştiut ca puţini alţii cum să facă perceptibile fantasmele, conflictele ascunse în inconştient şi care erup la suprafaţă în interac­ţiunile dintre oameni, creând emoţii violente. Pe lângă talentul de a descrie cu precizie modulaţiile sentimentelor, Zweig are abilitatea de a menţine tensiunea pe tot parcursul povestirii, de a-şi face părtaşi cititorii la înţelegerea fiecăruia din­tre personaje şi, prin ele, la cu­noaşterea vastităţii sufletului ome­nesc. Fiindcă imer­sia în haosul psihic e o temă mereu ac­tua­lă, prozele lui îşi păstrează moder­ni­tatea şi puterea de a emoţiona prin acuitatea ob­servaţiei şi arta rafinată cu care avansează în înţe­legerea angrenajelor misterioase ale instinctelor (nu degeaba celălalt mare vie­nez, Sigmund Freud, îi admira lite­ratura). În toate genurile literare în care şi-a exer­sat talentul - nuvele, teatru, bio­grafii, eseu, memorialistică şi acest unic roman pe care vi-l recomand azi - a dat opere cu posteritate bogată, care încă "ţin".
Vă veţi convinge citind Suflete zbu­ciumate, o poveste situată acum fix o sută de ani. Cadrul ei e Austro-Ungaria din 1914, văzută însă dinspre 1938, începutul Primului Război Mondial, privit din preaj­ma izbucnirii Celui de-al Doilea. Demolarea mitului habsburgic, iluzoria lume a siguranţei, cosmopo­li­tis­mului şi plăcerii de a trăi din La Belle Époque, că­reia august 1914 îi dezlănţuie nau­fragiul, con­tri­buie la răsucirea tragică a des­ti­nelor, dă o altă di­men­siune existenţelor. Drama îi are în centru pe tânărul locotenent Anton Hofmiller, încartiruit cu regimentul său într-un orăşel ungu­resc, şi pe Edith, fiica paralizată a celui mai bogat om din partea locului, falsul conte von Kekesfalva. Seducător fără voie, mânat doar de milă pentru fata estropiată, tânărul se vede prins în capcana pasiunii nebuneşti a lui Edith care îşi trăieşte exaltat, isteric impulsurile erotice şi iluzia că ar putea fi iubită. Do­rinţa îi arde sufletul ca un acid, dar e şi o stare de beţie ce nu su­portă trezirea, iar Anton devine o vic­timă angoa­sată a propriei compasiuni. Ostracizată de soartă prin in­firmitate, inutilă şi singură în nefericirea ei, dornică de iubire împărtăşită, nu de milă, Edith îl pune pe tânărul militar în situaţia de a-şi sacrifica ego­ismul masculin, de a se lăsa prins în cursă, din bunătate şi onoare, deşi impulsul lui e să fugă de patima agre­sivă, care-i repugnă. Subtila plăcere de a compătimi şi a ajuta de la început se transformă treptat în senti­mentul că se abuzează de bunătatea şi slăbiciunea lui, înţelese greşit, că e forţat la lo­godna cu o fată ne­vrotică, sufocantă, de care nu e de­loc atras. Că e şantajat moral, culpa­bi­li­zat că o lasă pe Edith să cadă în tenebre după ce a făcut-o să întrevadă lu­mina unei vieţi normale. Deşi înţe­lege că pentru fată nu există altă cale de evadare din condiţia ei de­cât iluzia care-i proiectează pe ecranul minţii o viaţă de cuplu, Anton nu poate merge cu sacrificiul de sine până la capăt, are alte aşteptări de la viaţă şi îşi cere transferul în altă garnizoană. Sătulă ca viaţa să-i depindă de voinţa altora şi conştientă că doar moartea depinde de propria voinţă, pasionala Edith face gestul fatal. Ca şi în Scrisoare unei necu­nos­cute sau 24 de ore din viaţa unei femei, şi aici Zweig dovedeşte o extraordinară cunoaştere a sufletului feminin, în special a femeilor fragile, cărora le e greu să înfrunte lumea. Intriga, centrată pe o situaţie de criză, e rafinată prin privirea bărbatului asupra acestui tip de femeie căreia o pasiune de­bor­dantă îi minează psihismul. Maestru al "confuziei sentimentelor", Stefan Zweig rămâne contemporanul nostru.

Julian Barnes, "Niveluri de viaţă", traducere de Radu Paraschivescu, Editura Nemira (www.nemira.ro), 116 pag.

V-am recomandat în timp şi alte cărţi din seria de autor Julian Barnes de la Nemira, fiindcă acest scriitor britanic atipic dă dependenţă. Povestitor savuros, eseist eclectic pe teme ce-i stau la inimă oricui, rafinat-ironicul Julian Barnes fo­loseşte, fără aere pedagogice, cu­noş­tinţe din multe domenii, între­ţesute cu fire epice captivante. Faptul că a făcut gazetărie, inclusiv sportivă, că a lucrat ca lexicograf la Oxford English Dic­tionary şi a publicat, sub pseudonimul Dan Ca­vanah, romane poliţiste (traduse şi ele la Nemira) s-a reflectat în maniera lui de a-şi con­cepe şi scrie cărţile ce i-au adus şi succes de pu­blic, şi premii cu prestigiu. Talentul de a atrage cititorul în mre­jele inteligenţei sale - fie că e vorba de "vieţile" lui Flaubert, de ciudăţeniile lui Conan Doyle, de geopolitică sau de love etc. - l-a făcut celebru şi iubit în lume. De când a trecut de 60 de ani, tema lui predilectă e un soi de thana­to­fobie cu care luptă folosind inclusiv armele deriziunii. Sfârşitul vieţii individuale, şansa (improbabilă) de a mai exis­ta ceva pentru om dincolo de moarte, ce ră­mâ­ne din amintirea celor duşi fac subiectul me­ditaţiilor epicurianului scep­tic, care "nu crede în Dumnezeu dar îi lipseşte". Minunatul eseu auto­biografic Nimicul de temut, pe care vi l-am sem­­nalat aici acum vreo cinci ani, plimba tema gravă a morţii prin istorii de familie, mărturisiri intime, dialoguri cu filosofi, savanţi şi scriitori iluştri. Apelul la bibliotecă lăsa totuşi teama de moarte fără leac şi doliul fără consolare, în lipsa convingerilor religioase. Investigaţia lui, deşi lasă misterul întreg şi întrebările fără răspuns, îi dă ocazia să povestească, să construiască sce­narii ila­riante, să nuanţeze ignoranţa celor în viaţă cu pri­vire la adevărul de după. Niveluri de viaţă face parte din acelaşi gen hibrid dar mi s-a părut va­loric sub Nimicul de temut prin structura forţată şi ponderea dezechilibrată a celor trei părţi. Pri­mele două povestesc cu haz aventurile docu­men­tate ale unor pionieri ai aeronauticii (aflată la sta­diul balonului cu aer cald) din a doua jumătate a secolului 19: colonelul englez Fred Barnaby, in­ven­tatorul francez Felix Tournachon, rămas ce­lebru ca fotograf sub numele Nadar, şi legen­dara actriţă Sarah Bernhardt, iubită de amândoi. Ceea ce îi leagă pe aceşti trei inovatori este extazul des­prinderii de pământ şi plutirii în înălţimi, de unde vederea e cuprinzătoare şi subiectivul se trans­for­mă în obiectiv. Fiindcă, zice Barnes, "trăim în zo­dia orizontalei, la acelaşi nivel, şi totuşi - sau din cauza asta - avem aspiraţii. Telurici, putem uneori să ne ridicăm până la zei. Unii se ridică prin artă, alţii prin religie; cei mai mulţi, prin iubire. Dar când ne ridi­căm, putem să ne şi pră­buşim. Există puţine ate­rizări line (...) Fiecare po­veste de iubire e o presu­pusă poveste de du­rere. Dacă nu la început, atunci mai târziu. Dacă nu pentru unul, atunci pentru celă­lalt". Pe această idee se fa­ce joncţiunea cu partea a treia, Pierderea adân­ci­mii, în care e vorba de pro­fun­zimea dragostei şi pier­derea fiinţei iubite. De­scriind suferinţa după dis­pariţia soţiei sale, Pat Ca­vanah, cu care convie­ţuise 30 de ani, acest capi­tol răscolitor e o me­ditaţie despre durere, absenţă, singurătate şi de­presie, despre văduvia ca doliu incurabil şi revoltă împotriva universului care îşi vede de treabă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. "Iată ce nu reuşesc să priceapă în mod frecvent cei care n-au străbătut tropicul durerii: faptul că un om a murit poate însemna că nu mai trăieşte, dar nu în­seamnă că nu mai există". Există cât timp îl poţi întâlni în amintiri, în vise, cât timp cei care îl iubesc îl păstrează în minte şi-i evocă făptura. Legată metaforic de celelalte două capitole prin paralelisme subtile, această a treia parte e cea pentru care merită să citiţi Niveluri de viaţă.

Maude Rea Parkinson, "Douăzeci de ani în România (1889-1911)", cuvânt înainte şi note de Constantin Ardeleanu, traducere de Cons­tan­tin Ardeleanu şi Oana Celia Gheorghiu, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 238 pag.

Raftului de cărţi despre România văzută de călători străini sau de occidentali care au trăit un timp la noi se adaugă acum şi însemnările aproape centenare ale unei profesoare irlandeze. Unica ei carte, publicată la Londra în 1921 şi tradusă pentru prima oară acum, ne dă o imagine colorată despre societatea românească din La Belle Époque, aşa cum a fost ea percepută de o cuconiţă educată şi cosmopolită. După studii în Anglia şi Ger­mania şi după ce a lucrat ca guvernantă la Viena, Maude Rea Parkinson a venit la Bucureşti ca profesoară de limbi străine în 1889, când avea în jur de 30 de ani şi s-a simţit atât de bine printre români încât a rămas peste două decenii, perioadă consi­derată re­trospec­tiv, cea mai frumoasă din existenţa ei. Şi dacă situaţia din Europa n-ar fi fost atât de tensionată în preajma izbucnirii Marelui Război, probabil ar fi îmbătrânit printre prietenii ei din elita bucureşteană, care îi preţuiau compania. (În ţara ei natală, o asemenea poziţie socială era exclusă pentru o guvernantă, de presupus săracă de vreme ce era nevoită să-şi câştige traiul). Încă de când se ocupa de copiii unei fa­milii vieneze înstărite, auzise vor­bindu-se despre Ro­mânia şi "farmecul ei oriental", ten­tant pentru dom­ni­şoara bătrână pe cât de romanţioasă, pe atât de curajoasă, care călătorise prin toată Europa, ştia perfect limbile de circulaţie şi era dor­nică de noi expe­rienţe. Totuşi, mentalitatea şi civilizaţia în care se for­mase şi trăise până atunci fac ca primele impresii, chiar de la intrarea cu trenul în ţară, să fie îngrijorătoare. Vede în gări "făp­turi ciudate, înveş­mântate în piei de oaie", care i se par fiinţe dintr-o epocă pri­mitivă, iar odată ajunsă în Capitală o dezamăgesc străzile noroioase, lipsa de canalizare şi faptul că în obiceiurile locului nu există micul dejun. Dar cu timpul aceste prime impresii aveau să fie corectate şi nuanţate, bunele şi relele echilibrându-se. Pentru compa­trioţii ei de la 1921, care nu ştiau mai nimic despre Ro­mâ­nia, "aliatul din Orient", pro­fesoara face scurte pre­zen­tări geografice, istorice, economice şi politice ale ţării. De pildă, de­scriind perioada alegerilor generale, luptele din campania electorală dintre conservatori şi liberali, menţionează că "se practică foarte frecvent înşelătoria (...) Numele unor persoane de mult decedate sunt in­troduse pe listele electorale". Vă pare cunoscut? Cea mai sim­patică şi ex­tinsă parte a cărţii se referă la viaţa mon­denă a Micului Paris, la distracţiile clasei superioare şi lumii diplomatice pe care le frecventează. Sunt descrise astfel baluri, bătăi cu flori, curse de cai, excursii şi plim­bări, spectacole, di­neuri, partide de cărţi etc. Entuziastă cu privire la căldura şi ospitalitatea românilor, Maude nu-şi reprimă interesul pentru subiecte specific feminine - modă, obiceiuri cu­linare, cumpărături, servitori şi mai ales bârfe, ceea ce fa­ce deliciul acestor vechi pagini, cu atât mai amuzante cu cât observaţiile sunt ilustrate cu anec­dote în care umorul englezesc nu se dezminte. Ur­mărind să dea un tablou cât mai complet al societăţii din Ve­chiul Regat, profesoara descrie şi viaţa la ţară, spe­ci­ficul etnografic în tot pito­rescul său, ritualurile, super­sti­ţiile, meşteşugurile popu­lare şi modul cum, în această ţa­ră agrară, bunăstarea în­tregii societăţi depinde de recoltă. Foarte critică se arată însă în privinţa lipsei de igienă şi a sistemului de edu­caţie, domeniu în care chiar se pricepe. Fiind bună prie­tenă cu familia lui Take Ionescu (a cărui soţie, Bessie, era şi ea englezoaică), Maude i-a sugerat ministrului unele idei de care acesta a ţinut seama la reforma Învăţă­mân­tului. Un alt punct de interes îl constituie mărturiile ei despre familia regală, des­pre Curtea de vară de la Sinaia şi distracţiile de acolo, văzute din pro­xi­mi­tate, cu detalii vioaie.