Alături, cu capul sprijinit de marginea patului, stă Andrei, soțul meu, care nu s-a dezlipit de mine în niciuna din nopțile petrecute aici, deși l-am rugat să meargă acasă. De cele mai multe ori, așa a ajuns să fie somnul lui în ultima vreme - câteva momente de ațipire pe un scaun incomod, rugându-se să-mi mai scadă febra, de parcă ar vrea să sufere el în locul meu.
De când m-am internat în spital, în fiecare zi, Andrei dispare de lângă mine doar două ore, nu mai mult. Își schimbă hainele, pregătește copiii pentru școală și face cafeaua, pe care el o făcea și înainte, în diminețile noastre de acasă. Se întoarce de fiecare dată mirosind a parfum, cu o cafea mare pentru el și una mai mică, pentru mine, așa cum m-a obișnuit în fiecare zi din ultimii douăzeci de ani. În zilele în care febra mă aduce în punctul în care aproape îmi pierd cunoștința, apropie cana de perna mea, cât să-i simt aroma și să știu că el e încă acolo. În diminețile în care tratamentul își face efectul, iar eu mă pot ridica cât de cât, sprijinită, se așază picior peste picior, în partea stângă a patului meu, de parcă suntem la masa din bucătărie, în casa noastră, și râdem împreună. Sunt zile în care, atunci când adorm, dă fuga până în curtea spitalului și, ajutat de paznici și infirmiere, care stau la pândă să nu-l vadă nimeni, sare gardul de la grădina de flori și îmi aduce uneori trandafiri sau crini, alteori, atunci când nu reușește să sustragă nimic, găsesc pe noptieră, când mă trezesc, câteva fire de iarbă sau conuri culese din bradul din curtea spitalului.
Așa sunt toate zilele noastre de când ne-am cunoscut, în urmă cu douăzeci de ani. Am trecut și prin momente dificile uneori, așa cum există ele în viața oricărei familii, dar niciodată nu am uitat, nici eu și nici el, că iubirea e făcută din gesturi mici, că atunci când nu uiți să-ți îndrepți privirea și mâna către omul de lângă tine, dragostea rămâne vie. Am învățat, cred, unul de la altul, să trăim frumos, și am văzut în clipele care pentru alții înseamnă compromis, doar momente care să ne ajute să trecem peste încercări.
Nu știu cum am reușit să rămânem împreună după atâta timp și mă întreb, de multe ori, cum de mai poți fi îndrăgostit de un om, la fel ca în primele zile, când ai ajuns deja la maturitate. Am pus pasiunea de început lângă afecțiunea pe care am simțit-o când au apărut pe lume cei doi copii, am îmbinat umorul cu lipsurile și, în fața marilor greutăți, ne-am șters unul altuia lacrimile, transformându-le în zâmbete. Ne-am ascultat și ne-am privit cu atenție, fără să ne pierdem din ochi, muncind pentru iubire în fiecare zi din viața noastră, așa cum ai grijă de un copil. Ne-am intuit dorințele și pasiunile, dar am lăsat între noi și suficient oxigen, înțelegând că amândoi avem nevoie de spațiu, că suntem doi oameni independenți și diferiți, care nu trebuie să se sufoce unul pe celălalt. Nu ne-am născut învățați. Toate astea le-am aflat vorbind cu sinceritate despre așteptările noastre, comunicând permanent. De fapt, cred că de aici vine succesul. Să nu lași tăcerea să coboare asupra ta. Să-ți declari întruna iubirea, dar și așteptările. Să fii prezent pentru celălalt. Să-l atingi, să-l îmbrățișezi, să-i așezi brațul pe după umeri. Să-i pui o floare sau o frunză pe noptieră, așa cum face el, de când sunt internată în spital. Să adormi cu ochii pe ea, așa de nepotrivită în spațiul alb al spitalului, dar atât de potrivită cu emoția pe care o trezește în sufletul tău.
Nu știu de ce v-am scris această scrisoare, așa de banală, prin normalitatea ei. Iubiri împlinite! Pe cine mai interesează în ziua de azi? Vreau, totuși, să vă asigur că e vorba de fericire.
IRINA SOFIA MANOLACHE