Alexie, preotul lui Dumnezeu

Sorin Preda
În "dealul" Bucureștilor, la biserica Bucur Ciobanu

Pe părintele Alexie Bârcă de la Bucur Cio­banu l-am cunoscut în tinda bisericii, pre­gătit să-și întâmpine enoriașii, cu înfățișarea lui de pustnic athonit și cu o vorbă blândă, de mângâiere. Nici acum nu știu de ce nu am rămas lângă el; de ce nu mi l-am ales drept duhovnic; de ce am continuat să caut ceea ce găsisem deja. M-am dovedit ri­si­pitor. M-am arătat grăbit și fără minte, așa cum mi s-a mai întâmplat de câteva ori de-a lungul vieții, când am ratat întâl­niri unice și proniatoare, așa cum trebuie să fi fost întâlnirile cu marii du­hovnici din vremea tinereții mele: Arse­nie Boca, Mar­cel Avra­mescu, Benedict Ghiuș sau Ni­colae Stein­hard.
Dacă l-am cunoscut pe părintele Ale­­xie, asta nu mi se datorează în niciun fel. Tânăr, năuc și neatent la amănunte, admi­ram cupola modestă a bisericii de la Bucur, așa de nepotrivită cu zidurile de blocuri care o înconjurau, cocoțată pe o movilă de pe marginea Dâmboviței. Pă­rintele m-a observat, dar nu m-a chemat la el, ci, în felul lui răb­dător, de basara­bean inteligent și cu­min­te, a venit el spre mine. Mi-a ieșit în cale, m-a obli­gat cum­va să-l iau în seamă și, în scurt timp, să-l îndrăgesc.

Biserica cea tăcută

Nu pot spune că pe părintele Alexie Bârcă l-am cunoscut cu adevărat. L-am zărit doar, odată, pe delu­șorul bisericii Bucur, când, bătrân și bolnav de leuce­mie, mai avea încă puterea să surâdă eroic la icoane și sfinți, în timp ce lemnarii aduși special din Oaș repa­rau aco­perișul de șiță al bisericii, în vreme ce el migă­lea aplecat la straturile de flori - petu­nii, trandafiri și zarnaca­dele, convins fiind că drumul spre Dumnezeu și Mân­tuire trece, obliga­toriu, pe aleea strâmtă din fața bise­ricii lui.
Cine l-a iubit pe părintele acolo, pogorât printre flori, îl caută și astăzi, pe colina lui Bucur Ciobanu, o bise­rică veche, cuminte și ieșită din timp, cum nu găsești o alta în tot Bucureș­tiul. Cea mai veche biserică a orașu­lui. Spoită cu var și cu pereții strâmbi, ca o simplă că­suță de țară. O biserică parcă anume croită după sufletul special al părintelui - un inocent și un visător, care - decât să-ți vorbească despre iubirea creștină - prefera să te îmbrățișeze și să-ți spri­jine îndelung fruntea pe umărul lui. De­cât să țină prelegeri teo­logice despre liniște, ascultare și frumos, prefera să schimbe în tăcere uleiul de la candele sau să planteze iriși și lixandre, con­statând cu uimire că și la flori lupta se duce tot crești­nește, pen­tru o fărâmă de cer și o rază de lumină.
Așa era părintele. Un om sen­­sibil și de o modestie rega­lă. Mereu emoționat și retras într-o strană de lângă pangar, avea grijă să nu tulbure pe ni­meni, să nu deranjeze, să nu în­trebe nimic, purtându-se aido­ma cuvintelor scrise chiar cu mâna lui, la intrarea în biserică: "În acest loc nu se vorbește. Este o biserică tăcută". Mai ales la epicleză, când se rostea "Pe Tine Te lău­dăm", părintele se transfigura cu totul și, întor­cân­du-se spre Ileana, fiica lui de câțiva ani, spunea în șoaptă: "Acum nu avem voie nici să respirăm. Fiul se jertfește în această clipă... Să luăm aminte".
Ca de obicei, lecțiile lui erau scurte și esențiale, lip­si­te de insistențe sau patetis­me fără rost. Vor­bea printre rân­duri, așa cum făcea la fie­care predică de dumi­nică, pe care o rezuma în doar câteva minute, con­vins că cine nu poate să spună ce are de spus în două cuvinte și o idee clară nu are, de fapt, a spune nimic. Nedorind nicio clipă să fie încercat de ispita mândriei și să vadă cum oamenii se bulucesc la bise­rică numai să-l audă pe el vorbind, părintele lăsa bu­cu­ros arta oratoriei în seama altora, pe intelectuali îi trimitea să se spovedească la arhimadritul Benedict Ghiuș, iar el se retrăgea acolo unde se simțea cel mai bine și mai apărat - în rugăciune, în simplitatea și lauda unor paraclise sau psalmi.
Nimeni nu era în stare să se roage mai puternic ca părintele Alexie Bârcă. Se cutremurau pereții când cădea la rugăciune; trosneau din încheieturi grinzile de lemn ce susțineau acoperișul încăperii, când genun­chii lui atingeau pământul și palmele lui se deschideau cu nădejde spre cer, rostind numele Domnului și im­plorând îndurare pentru poporul român binecre­din­cios, pentru zidurile și mica obște a bisericuței Bucur, amenințată tot mai mult de lama buldozerelor ce se apropiau cu fiecare nouă zi, cu fiecare nouă biserică demolată: Sf. Nicolae Sârbi, Sf. Nicolae Jitnița, Sfânta Vineri, Doamna Oltea...

Raiul din dealul bisericii

De câte ori trec prin dreptul bisericuței Bucur, mi se face dor de părintele și, câteva clipe măcar, îl caut cu gândul, insist, îi bat ușor la fereastră, până ce apare chiar el în pragul chilioarei "de sub clopot", îmbrăcat în nelipsitul lui șorț de grădinar și cu o stropitoare imen­să pentru flori, așa cum și-l amintește Ileana Toma (fiica lui cea dragă), în ziua în care marele teo­log Olivier Clement, alături de Dumitru Stăni­loae, a insistat să urce pieptiș cele 33 de trepte ale colinei de pe strada Radu Vodă nr. 33, pentru a se opri în fața părintelui Alexie și a preotesei Maria, uimit să constate că niciodată în viața lui nu a văzut doi oameni mai liniștiți și mai lumi­nați de Duhul Sfânt.
Cu adevărat, nu ai fi găsit în tot Bucu­reș­tiul pereche mai frumoasă și mai potri­vită ca ei. Erau Adam și Eva, în Raiul lor pământesc. Nimic din clocotul și tensiunea luptei cu greu­tățile vieții nu lăsau să li se vadă pe chip, pe haine, în priviri. Marea bă­tă­lie se purta doar în ascuns, acolo unde se desparte mereu lumi­na de întuneric și adân­cul de lucirea cea înșe­lă­toare. Cu nelipsitul lui zâmbet resemnat pe buze, părintele fă­cea paradă de încredere și se purta ca un bi­ruitor. Nimeni nu avea acces la durerea și mul­tele lui neliniști; la regretele și ezitările lui de basa­rabean alungat din casa părinților și obligat apoi să-și caute toată viața ceea ce nu va mai găsi nicioda­tă: locul, rostul, împăcarea și liniștea revenirii la mat­că.
Multe trebuie să-l fi durut pe pă­rin­tele, dar nimic nu putea să întreacă în intensitate acel difuz seniment de tristețe, pe care îl elibera în rarele lui momente de confesiune, când îi reve­neau în minte dealurile înver­zite ale Hotinului și imaginea bătrânu­lui său tată - preot român îndărătnic, ce fura câte o Biblie cantacuzină din cele aruncate pe foc de colhoznici, sau în­­căl­ca senin poruncile politrucilor de la raion și refuza să slujească botezul în limba rusă, spunând cu naivitatea lui pre­făcută de moldovean mucalit: "Cum pot eu să întreb un copil că se leapădă sau nu de Satana, dacă el nu înțelege ce-i spun?" De câte ori pri­mea câte o veste proastă de la cei dragi, părintele Alexie se închidea în chilia lui de rugăciune, cerându-și ier­tare și sufe­rind în tăcere pentru su­fe­rința celor atât de iubiți ai lui, pen­tru copiii mereu ame­nințați cu examatricularea din școa­lă; pentru blânda și răbdătoarea lui soție; pentru bătrânii lui părinți care, neprimind nicio veste de la el, îl tre­ceau în fiecare pomelnic, deopotrivă, la vii și la morți.

Icoanele din tomberoane

Cu fața lui emaciată de postitor athonit, părintele Alexie surâdea rar și modest. În zilele mai văratece și cu soare, nu se mai sătura să privească bisericuța Cio­banului Bucur, considerând cu nedreaptă asprime că ar fi putut face mai mult, că în urma lui nu o să rămână mare lucru, în timp ce Ileana, fiica lui cea mică, sufe­rea cumplit văzând copiii de pe stradă cum aruncau cu pietre sau se țineau după părintele și strigau în urma lui, în bătaie de joc, cuvinte murdare și lipsite de respect. Peste niște ani, Ileana Toma va scrie o mi­nu­nată carte biografică despre părintele, convinsă că tatăl ei, Alexie Bârcă, a fost și va rămâne un sfânt... Un sfânt al modestiei și al oamenilor modești, al ne­căji­ți­lor care veneau la Bucur să aprindă o lumânare nu pen­tru solirea sufletului sau alte iluminări filoca­lice, ci pentru o boală, o ceartă în familie, o reușită la ser­vi­ciu. Nedespărțit nicio clipă de acești oameni sim­pli și lipsiți de ajutor, părintele Alexie se zidea zilnic în spo­vedanii fără număr, în pomeniri și rugăciuni de dezle­gare. Toată floarea cea vestită a Bucureștiului năvălea în turla de la intrarea în Mânăstirea Antim, acolo unde Sandu Tudor, Vasile Voiculescu și Ioan Ku­lîghin gân­deau o imensă agora teologică pentru elita artistică și intelectuală a României, lăsându-l pe părintele singur, pe dealul bisericii Bucur, să citească în toiul nopții acatistele celor mulți, iar la 4 dimineața să înceapă Sfân­ta Evanghelie pentru credincioșii obli­gați de partid să meargă la serviciu, în zi de duminică.
Fiecare înțelegea să treacă în felul său prin vremu­rile grele și înnegurate ale bolșevismului. În timp ce teologii de la Antim țineau conferințe publice și cău­tau să mențină trăirea mistică a Rugului Aprins, adu­nând la un loc crema intelectualității interbelice, pă­rin­­tele Alexie repara, din sărăcia lui, acoperișul bise­ri­cii, cobora în stradă și intra la oamenii singuri și bol­navi, înființa azile de bătrâni și se îngrijea de copiii străzii.
E greu de spus cine a avut dreptate. Un lucru e si­gur: că fără oameni ca părintele Alexie, care lăsa la o parte mândria și umbla fără sfială prin tomberoane, pen­tru a strânge cărțile religioase și icoanele pe sticlă aruncate de oamenii slabi și speriați, România ar fi fost astăzi un pustiu spiritual, un loc geografic anonim și lipsit de istorie, de adevăr, de întâmplări intense și fondatoare.

Iubirea din căușul palmelor

Puțină lume știe cât de mare și de important a fost părintele Alexie. Era prieten cu teologi și monahi de ta­lia părinților Sofian, Ghiuș, Galeriu, Voicescu, San­du Tudor, iar doamna picturii religioase, Olga Gre­cea­nu, căpătase atât de multă încredere în el, încât își adu­cea tinerii ucenici să se spovedească la biserica lui. În ascuns, de teama activiștilor de partid, o invita să cân­te la Liturghie pe tânăra soprană Ileana Cotrubaș, iar pe sculptorul Gheorghe Anghel (autorul statuii lui Emi­nescu din fața Ateneului Român) îl vizita deseori la atelierul său, fără să se supere că, în timp ce discu­tau, artistul, uimit de expresivitatea mâinilor lui, le de­sena în ascuns, febril și cu estetă migală.
Cam asta a mai rămas din înfățișarea de altădată a părintelui: o fotografie făcută pe treptele bisericii, cu puțin timp înainte să moară, și mâinile lui ireal de fru­moase, pe care sculptorul Anghel le va păstra în caie­tul lui de crochiuri, pentru a le "dărui", mai târziu, lui Theodor Pallady, într-o lucrare deja celebră, prin me­lancolia ei dezarmantă, considerând că în alcătuirea unui om (țăran, preot sau artist) nimic nu poate fi mai expresiv decât mâinile. Aceleași mâini pe care iconarii aveau grijă să le alungească nefiresc de mult, pentru a le "oferi" apoi Maicii Domnului, ca să susțină în cău­­șul palmelor toată iubirea și frumusețea lumii cea plină de culori și nuanțe, de irizări și rafinate mân­gâ­ieri solare, așa cum puteai vedea, uneori, pe dealul Cio­banului Bucur, în Raiul de flori și bunătate al pă­rin­telui Alexie, preotul lui Dumnezeu.