Pe părintele Alexie Bârcă de la Bucur Ciobanu l-am cunoscut în tinda bisericii, pregătit să-și întâmpine enoriașii, cu înfățișarea lui de pustnic athonit și cu o vorbă blândă, de mângâiere. Nici acum nu știu de ce nu am rămas lângă el; de ce nu mi l-am ales drept duhovnic; de ce am continuat să caut ceea ce găsisem deja. M-am dovedit risipitor. M-am arătat grăbit și fără minte, așa cum mi s-a mai întâmplat de câteva ori de-a lungul vieții, când am ratat întâlniri unice și proniatoare, așa cum trebuie să fi fost întâlnirile cu marii duhovnici din vremea tinereții mele: Arsenie Boca, Marcel Avramescu, Benedict Ghiuș sau Nicolae Steinhard.
Dacă l-am cunoscut pe părintele Alexie, asta nu mi se datorează în niciun fel. Tânăr, năuc și neatent la amănunte, admiram cupola modestă a bisericii de la Bucur, așa de nepotrivită cu zidurile de blocuri care o înconjurau, cocoțată pe o movilă de pe marginea Dâmboviței. Părintele m-a observat, dar nu m-a chemat la el, ci, în felul lui răbdător, de basarabean inteligent și cuminte, a venit el spre mine. Mi-a ieșit în cale, m-a obligat cumva să-l iau în seamă și, în scurt timp, să-l îndrăgesc.
Biserica cea tăcută
Nu pot spune că pe părintele Alexie Bârcă l-am cunoscut cu adevărat. L-am zărit doar, odată, pe delușorul bisericii Bucur, când, bătrân și bolnav de leucemie, mai avea încă puterea să surâdă eroic la icoane și sfinți, în timp ce lemnarii aduși special din Oaș reparau acoperișul de șiță al bisericii, în vreme ce el migălea aplecat la straturile de flori - petunii, trandafiri și zarnacadele, convins fiind că drumul spre Dumnezeu și Mântuire trece, obligatoriu, pe aleea strâmtă din fața bisericii lui.
Cine l-a iubit pe părintele acolo, pogorât printre flori, îl caută și astăzi, pe colina lui Bucur Ciobanu, o biserică veche, cuminte și ieșită din timp, cum nu găsești o alta în tot Bucureștiul. Cea mai veche biserică a orașului. Spoită cu var și cu pereții strâmbi, ca o simplă căsuță de țară. O biserică parcă anume croită după sufletul special al părintelui - un inocent și un visător, care - decât să-ți vorbească despre iubirea creștină - prefera să te îmbrățișeze și să-ți sprijine îndelung fruntea pe umărul lui. Decât să țină prelegeri teologice despre liniște, ascultare și frumos, prefera să schimbe în tăcere uleiul de la candele sau să planteze iriși și lixandre, constatând cu uimire că și la flori lupta se duce tot creștinește, pentru o fărâmă de cer și o rază de lumină.
Așa era părintele. Un om sensibil și de o modestie regală. Mereu emoționat și retras într-o strană de lângă pangar, avea grijă să nu tulbure pe nimeni, să nu deranjeze, să nu întrebe nimic, purtându-se aidoma cuvintelor scrise chiar cu mâna lui, la intrarea în biserică: "În acest loc nu se vorbește. Este o biserică tăcută". Mai ales la epicleză, când se rostea "Pe Tine Te lăudăm", părintele se transfigura cu totul și, întorcându-se spre Ileana, fiica lui de câțiva ani, spunea în șoaptă: "Acum nu avem voie nici să respirăm. Fiul se jertfește în această clipă... Să luăm aminte".
Ca de obicei, lecțiile lui erau scurte și esențiale, lipsite de insistențe sau patetisme fără rost. Vorbea printre rânduri, așa cum făcea la fiecare predică de duminică, pe care o rezuma în doar câteva minute, convins că cine nu poate să spună ce are de spus în două cuvinte și o idee clară nu are, de fapt, a spune nimic. Nedorind nicio clipă să fie încercat de ispita mândriei și să vadă cum oamenii se bulucesc la biserică numai să-l audă pe el vorbind, părintele lăsa bucuros arta oratoriei în seama altora, pe intelectuali îi trimitea să se spovedească la arhimadritul Benedict Ghiuș, iar el se retrăgea acolo unde se simțea cel mai bine și mai apărat - în rugăciune, în simplitatea și lauda unor paraclise sau psalmi.
Nimeni nu era în stare să se roage mai puternic ca părintele Alexie Bârcă. Se cutremurau pereții când cădea la rugăciune; trosneau din încheieturi grinzile de lemn ce susțineau acoperișul încăperii, când genunchii lui atingeau pământul și palmele lui se deschideau cu nădejde spre cer, rostind numele Domnului și implorând îndurare pentru poporul român binecredincios, pentru zidurile și mica obște a bisericuței Bucur, amenințată tot mai mult de lama buldozerelor ce se apropiau cu fiecare nouă zi, cu fiecare nouă biserică demolată: Sf. Nicolae Sârbi, Sf. Nicolae Jitnița, Sfânta Vineri, Doamna Oltea...
Raiul din dealul bisericii
De câte ori trec prin dreptul bisericuței Bucur, mi se face dor de părintele și, câteva clipe măcar, îl caut cu gândul, insist, îi bat ușor la fereastră, până ce apare chiar el în pragul chilioarei "de sub clopot", îmbrăcat în nelipsitul lui șorț de grădinar și cu o stropitoare imensă pentru flori, așa cum și-l amintește Ileana Toma (fiica lui cea dragă), în ziua în care marele teolog Olivier Clement, alături de Dumitru Stăniloae, a insistat să urce pieptiș cele 33 de trepte ale colinei de pe strada Radu Vodă nr. 33, pentru a se opri în fața părintelui Alexie și a preotesei Maria, uimit să constate că niciodată în viața lui nu a văzut doi oameni mai liniștiți și mai luminați de Duhul Sfânt.
Cu adevărat, nu ai fi găsit în tot Bucureștiul pereche mai frumoasă și mai potrivită ca ei. Erau Adam și Eva, în Raiul lor pământesc. Nimic din clocotul și tensiunea luptei cu greutățile vieții nu lăsau să li se vadă pe chip, pe haine, în priviri. Marea bătălie se purta doar în ascuns, acolo unde se desparte mereu lumina de întuneric și adâncul de lucirea cea înșelătoare. Cu nelipsitul lui zâmbet resemnat pe buze, părintele făcea paradă de încredere și se purta ca un biruitor. Nimeni nu avea acces la durerea și multele lui neliniști; la regretele și ezitările lui de basarabean alungat din casa părinților și obligat apoi să-și caute toată viața ceea ce nu va mai găsi niciodată: locul, rostul, împăcarea și liniștea revenirii la matcă.
Multe trebuie să-l fi durut pe părintele, dar nimic nu putea să întreacă în intensitate acel difuz seniment de tristețe, pe care îl elibera în rarele lui momente de confesiune, când îi reveneau în minte dealurile înverzite ale Hotinului și imaginea bătrânului său tată - preot român îndărătnic, ce fura câte o Biblie cantacuzină din cele aruncate pe foc de colhoznici, sau încălca senin poruncile politrucilor de la raion și refuza să slujească botezul în limba rusă, spunând cu naivitatea lui prefăcută de moldovean mucalit: "Cum pot eu să întreb un copil că se leapădă sau nu de Satana, dacă el nu înțelege ce-i spun?" De câte ori primea câte o veste proastă de la cei dragi, părintele Alexie se închidea în chilia lui de rugăciune, cerându-și iertare și suferind în tăcere pentru suferința celor atât de iubiți ai lui, pentru copiii mereu amenințați cu examatricularea din școală; pentru blânda și răbdătoarea lui soție; pentru bătrânii lui părinți care, neprimind nicio veste de la el, îl treceau în fiecare pomelnic, deopotrivă, la vii și la morți.
Icoanele din tomberoane
Cu fața lui emaciată de postitor athonit, părintele Alexie surâdea rar și modest. În zilele mai văratece și cu soare, nu se mai sătura să privească bisericuța Ciobanului Bucur, considerând cu nedreaptă asprime că ar fi putut face mai mult, că în urma lui nu o să rămână mare lucru, în timp ce Ileana, fiica lui cea mică, suferea cumplit văzând copiii de pe stradă cum aruncau cu pietre sau se țineau după părintele și strigau în urma lui, în bătaie de joc, cuvinte murdare și lipsite de respect. Peste niște ani, Ileana Toma va scrie o minunată carte biografică despre părintele, convinsă că tatăl ei, Alexie Bârcă, a fost și va rămâne un sfânt... Un sfânt al modestiei și al oamenilor modești, al necăjiților care veneau la Bucur să aprindă o lumânare nu pentru solirea sufletului sau alte iluminări filocalice, ci pentru o boală, o ceartă în familie, o reușită la serviciu. Nedespărțit nicio clipă de acești oameni simpli și lipsiți de ajutor, părintele Alexie se zidea zilnic în spovedanii fără număr, în pomeniri și rugăciuni de dezlegare. Toată floarea cea vestită a Bucureștiului năvălea în turla de la intrarea în Mânăstirea Antim, acolo unde Sandu Tudor, Vasile Voiculescu și Ioan Kulîghin gândeau o imensă agora teologică pentru elita artistică și intelectuală a României, lăsându-l pe părintele singur, pe dealul bisericii Bucur, să citească în toiul nopții acatistele celor mulți, iar la 4 dimineața să înceapă Sfânta Evanghelie pentru credincioșii obligați de partid să meargă la serviciu, în zi de duminică.
Fiecare înțelegea să treacă în felul său prin vremurile grele și înnegurate ale bolșevismului. În timp ce teologii de la Antim țineau conferințe publice și căutau să mențină trăirea mistică a Rugului Aprins, adunând la un loc crema intelectualității interbelice, părintele Alexie repara, din sărăcia lui, acoperișul bisericii, cobora în stradă și intra la oamenii singuri și bolnavi, înființa azile de bătrâni și se îngrijea de copiii străzii.
E greu de spus cine a avut dreptate. Un lucru e sigur: că fără oameni ca părintele Alexie, care lăsa la o parte mândria și umbla fără sfială prin tomberoane, pentru a strânge cărțile religioase și icoanele pe sticlă aruncate de oamenii slabi și speriați, România ar fi fost astăzi un pustiu spiritual, un loc geografic anonim și lipsit de istorie, de adevăr, de întâmplări intense și fondatoare.
Iubirea din căușul palmelor
Puțină lume știe cât de mare și de important a fost părintele Alexie. Era prieten cu teologi și monahi de talia părinților Sofian, Ghiuș, Galeriu, Voicescu, Sandu Tudor, iar doamna picturii religioase, Olga Greceanu, căpătase atât de multă încredere în el, încât își aducea tinerii ucenici să se spovedească la biserica lui. În ascuns, de teama activiștilor de partid, o invita să cânte la Liturghie pe tânăra soprană Ileana Cotrubaș, iar pe sculptorul Gheorghe Anghel (autorul statuii lui Eminescu din fața Ateneului Român) îl vizita deseori la atelierul său, fără să se supere că, în timp ce discutau, artistul, uimit de expresivitatea mâinilor lui, le desena în ascuns, febril și cu estetă migală.
Cam asta a mai rămas din înfățișarea de altădată a părintelui: o fotografie făcută pe treptele bisericii, cu puțin timp înainte să moară, și mâinile lui ireal de frumoase, pe care sculptorul Anghel le va păstra în caietul lui de crochiuri, pentru a le "dărui", mai târziu, lui Theodor Pallady, într-o lucrare deja celebră, prin melancolia ei dezarmantă, considerând că în alcătuirea unui om (țăran, preot sau artist) nimic nu poate fi mai expresiv decât mâinile. Aceleași mâini pe care iconarii aveau grijă să le alungească nefiresc de mult, pentru a le "oferi" apoi Maicii Domnului, ca să susțină în căușul palmelor toată iubirea și frumusețea lumii cea plină de culori și nuanțe, de irizări și rafinate mângâieri solare, așa cum puteai vedea, uneori, pe dealul Ciobanului Bucur, în Raiul de flori și bunătate al părintelui Alexie, preotul lui Dumnezeu.