Părinţii mei, Doroftei şi Maria, din localitatea Siret - Suceava, ţărani coborâtori din ţărani ne-au lăsat nouă, celor cinci feciori ai lor, o anumită avere materială, dar mai cu seamă, o nepreţuită reţetă de fericire.
Crezul muncii
Crezul suprem al părinţilor mei a fost munca. Din copilărie chiar, ei au înţeles şi au aplicat, cu râvnă şi dragoste, porunca biblică: "Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el (pământ - n.r.), în toate zilele vieţii tale" (Geneza 3.17). Pentru ei, munca a însemnat însăşi viaţa. Sănătatea. Fericirea. Ne creşteau şi pe noi, copiii, în acelaşi spirit. Le plăcea enorm munca în natură. Cândva, în anii senectuţii lor, la îndemnul meu de a-şi mai cruţa din puteri, tata mi-a răspuns: "Ioane, nu-ţi poţi închipui ce mult îmi place şi ce bine-mi face munca la câmp". Iar altă dată, mama a spus, şi ea: "Foarte mult îmi place munca la câmp şi-n grădină". Munceau din noapte până-n noapte. În perioadele de vârf ale lucrărilor agricole, zorile îi găseau la câmp (la prăşit, cosit, scos cartofi). Şi adesea, lucrau şi-n nopţile cu lună (la legat snopi şi făcut clăi, la încărcat şi transportat sfeclă furajeră). Nu o dată, chiar şi în zilele de sărbători, dimineaţa mergeam cu toţii la biserică, iar după-masa la câmp, la lucrări ce nu puteau fi amânate (de exemplu, la strânsul fânului). Tata, de regulă, se trezea pe la ora 3 dimineaţa, la prânz se odihnea un sfert de oră şi lucra din nou până pe la ora 22.00-23.00. Cititorul se poate întreba, pe bună dreptate: ce făcea tata, iarna, de la ora 3 dimineaţa? Iată ce: repara hamurile cailor, cârpea sacii, repara greblele, îmblăciile etc. Uneori, în nopţile de iarnă, când afară crăpau pietrele de ger, tata, împreună cu unchiul (fratele lui, Mihai) croiau, coseau berneveci (pantaloni groşi, din postav de lână, din care se făceau şi sumane) şi-i înflorau de ieşeau o minunăţie! De asemenea, din piele de viţel sau cal, tăbăcită de ei, făceau opinci excepţional de frumoase. Îmbrăcămintea şi încălţămintea lor erau naturale şi sănătoase. Lucrând aşa de vârtos, părinţii mei urmăreau şi trăiau satisfacţia lucrului făcut bine şi la timp. (Urau munca de mântuială.)
Dragostea de natură
O altă trăsătură sufletească a lor, din care trăgeau putere, erau ataşamentul şi dragostea nesfârşită faţă de natură. Şi răspunderea pentru ocrotirea ei. O considerau o făptură vie. Un tovarăş al lor pe drumul vieţii. "Nu rupeţi crengile pomilor", ne spuneau. "Îi doare şi plâng ca şi voi". Seara, câteodată, aşezaţi cu toţii pe prispa casei, contemplam cerul, plin de stele strălucitoare, pe care tata ne arăta Ursa Mică şi Ursa Mare. Măreţia şi frumuseţea nopţilor acelora de vară ne înălţau sufleteşte şi ne întăreau în credinţa că Dumnezeu se află în toate alcătuirile lumii, cele mari sau cele mărunte.
Le purtăm în suflet recunoştinţă vie părinţilor noştri, pentru că ne-au deprins cu munca de mici. Eu, deşi eram abia la şcoala primară, am fost ciobănaş la oi. Îmi plăcea. Cât ele păşteau, mă jucam cu fel de fel de închipuiri. Singurătatea alături de animale, în natură, te încarcă de linişte şi-ţi dezleagă imaginaţia. Iarba, copacii, cerul - dobândesc o personalitate aparte, de parcă ar fi vii. În plus, statul în aer curat îţi oxigenează sângele şi îţi limpezeşte gândirea. Înţelegi totul, mai repede şi mai clar. Poate şi din cauza asta atâţia copii de la ţară ajung intelectuali, la oraş.
Când eram la gimnaziu, în zilele mai ploioase, îmi puneam pe cap o glugă de sac şi, aşezat sub o răchită groasă şi noduroasă, toceam cuvinte la germană şi la franceză, cu oiţele primprejur. După ce am mai crescut, trăgeam cu tata la coasă, alături de ceilalţi fraţi ai mei. Nici nu răsărea luceafărul dimineţii, când noi luptam, deja, cu primele holde de iarbă. Ici, colo, intram cu picioarele goale în câte un ochi de apă şi apa era călduţă şi florile de câmp parfumau răcoarea dimineţii... Ce să zic, adevărat rai! Când terminam o brazdă, pe drumul de întoarcere către alta, tata ne dădea poveţe de folos: "Munca ce-ţi place îţi este medicament, te întăreşte sufleteşte şi fizic; în schimb, munca ce nu-ţi place, munca făcută împotriva dorinţei, te îmbolnăveşte şi îţi scurtează viaţa".
Hrană sănătoasă
Munceau părinţii mei mult şi bine şi de aceea aveam pe masă hrană bună şi destulă. Şi porc tăiat înainte de Crăciun, şi slănină groasă atârnată în pod la afumat, şi carne - când de cârlan, când de iepure, când de păsări de curte - şi lapte, chişleag, smântână şi brânză, şi-o bărbânţă plină cu brânză de oi. Şi în fiecare săptămână făcea mama câte un cuptor de pâine de secară, în coşercuţe, pâine sănătoasă, nu ca cea de acum! Şi gustoasă, şi bună! Ar trebui să se reia pe scară largă cultivarea secarei şi consumul de pâine făcută din ea, pentru că-i foarte sănătoasă. Iar pe deasupra, aveam şi legume şi fructe, murături puse în butoaie de stejar (o minune!), în care adăuga mama cele mai felurite verdeţuri, o covată cu magiun, şi câte alte bunătăţi aveam în casa părinţilor mei... Şi apă din fântână, rece ca de la gheaţă, curată precum cristalul (nu cu clor şi cu fluor)...
Credinţa în Dumnezeu
Părinţii trăiau cu credinţă în Dumnezeu. Tata nu lipsea niciodată de la biserică şi se implica mereu în diferite activităţi parohiale. În unele duminici sau sărbători, când vremea era foarte urâtă şi rea, după ce dădea hrană animalelor, tata citea ore în şir din Biblie. Cu glas tare. Mama asculta. Uneori, şi noi, copiii. Anul trecut, mama mi-a relatat un fapt neobişnuit. Mi-a spus că, în urmă cu oarece vreme, privind îndelung-îndelung la icoana Domnului nostru Iisus Hristos, deodată a simţit o mare căldură în tot trupul. Legat de aceasta, mi-am amintit ce-am citit odată, demult, în adolescenţă, şi n-am uitat niciodată: anume, că oamenii credincioşi "îl pot simţi pe Dumnezeu, la fel cum simt căldura soarelui sau bunătatea unui prieten".
Dragoste şi bună înţelegere
În familia noastră domnea liniştea, dragostea şi buna înţelegere. Părinţii mei au fost foarte ataşaţi unul de celălalt şi se respectau. Aveau o comportare ireproşabilă, fără certuri, fără voci ridicate, ceea ce pe noi, copiii, ne-a ajutat să creştem puternici pe dinăuntru, fără spaime şi traume, să ne simţim ocrotiţi. În legătură cu ceilalţi locuitori din comună, manifestau respect şi bună înţelegere, întrajutorare. Ne spuneau: "Să faceţi bine oamenilor, ori de câte ori puteţi, iar dacă nu puteţi să le faceţi bine, niciodată să nu le faceţi rău". Părinţii au cununat mulţi oameni, au botezat mulţi copii. Ei n-au avut multă învăţătură. Tata - patru clase, iar mama - o lună de şcoală! Dar au avut o "şcoală a vieţii" extraordinară. Întreaga lor existenţă au subordonat-o creşterii celor cinci băieţi pe care i-au avut. Îi doreau vrednici, sănătoşi, luminaţi.
IOAN D. MATEI
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
