Un înger pentru toată viaţa

Se spune că trebuie să fim atenţi ce ne dorim, pentru că s-ar putea să se întâmple.

E greu, om fiind, cu bune şi rele, să înţelegi - sau măcar să încerci - de ce anumite daruri nu ţi-au fost hă­răzite. Sau nu atunci când tu ţi-ai fi dorit. DUM­NEZEU ştie, însă, întotdeauna ce e mai bun pentru noi. Şi când. Şi, mai ales, dacă suntem pregătiţi a trăi, a avea ceva anume.
Dacă ne-ar întreba cineva, în indiferent ce moment al vieţii noastre conştiente, ce ne dorim cel mai mult şi mai mult, cred că majoritatea ne-am limita la trei dorinţe: sănătate, fericire, iubire. În nu contează care ordine. Simultan, dacă se poate. Sănătatea e acel ceva ce ni se pare firesc, atât timp cât o avem, preţuind-o cu adevărat abia când începem s-o pierdem. Noi sau cei dragi nouă. Cât despre fericire şi iubire... Teoretic, nu ne-ar ajunge niciodată, indiferent de "cantitate", de modul de manifestare sau de durata în timp. Pentru că, spuneam, oameni suntem, mereu nemulţumiţi. Până într-o zi. Într-o binecuvântată zi...
Vieţuiam într-o căsnicie de exact 10 ani. Pe care-ar fi trebuit să-i sărbătorim într-un cadru restrâns, aşa cum se întâmplase şi la căsătoria noastră. N-a fost să fie. Între mine şi soţul meu lucrurile o luaseră razna de vreo doi ani. Nu contează motivele. Cred că au fost pro­­bleme întotdeauna, dar existenţa unui anumit con­fort financiar te "ajută" să nu bagi în seamă imper­fec­ţiunile, derapajele pe care n-ar trebui să ajungi să le vindeci, ci să le previi. Conştientizându-le. Mi-am spus că asta o fi crucea pe care trebuie s-o port. Mă resemnasem. Eram mamă şi atât. Femeie? Ca să fii femeie trebuie să fii a unui bărbat care să te facă să te simţi iubită, respectată, dorită. Să te simţi fru­moa­să. Habar n-aveam ce-nseamnă asta. Se pare că noi doi făcusem întotdeauna sex, nu dragoste. Dar eram prea neştiutoare ca să înţeleg. Sau, cumva, prea ar­deleancă, funcţionând pe principiul "No, las' că-i bi­ne şi aşa!". Şi asta s-a-ntâmplat timp de vreo şapte ani, după ce soţul meu, deşi bolnav, nu renun­ţase la al­cool, iar viaţa noastră intimă dispăruse cu de­să­vârşire. Cea sufle­tească... Nu i-am reproşat ni­ciodată nimic, pentru că nu cred că am resimţit sta­rea asta ca pe o pierdere, ca pe o frustrare. Nu eram conştientă de sexualitatea mea, de feminitatea mea, nu mă cu­noş­team îndeajuns - pentru că nimeni nu mă în­vă­ţase s-o fac, nimeni nu-mi spusese cât e de important să ştii să te ştii. Cum spuneam, con­si­de­ram că asta e crucea pe care trebuie s-o duc. Şi atât.
Doi ani am îndurat, în tăcere şi în lacrimi, in­jurii, jig­niri, cuvinte grele. Mă închisesem în mine mai adânc decât îmi era, oricum, felul. Îmi re­văr­sam dra­gostea, fărâmele de frumos ce-mi mai pâl­pâiau în suflet, asupra fiului meu. Asta-mi dădea pu­tere să pot merge mai departe. Să par vie. Deşi nu eram...
Prietenele de diferite vârste şi statute sociale mă sfătuiau mereu să-mi găsesc pe cineva. Că sunt tânără, spuneau, şi, măcar terapeutic, tot ai nevoie! N-am putut. Nu mi-e genul. Nu simţeam nevoia, nu-mi doream un amant. Nu ştiu să fac sex, ştiu să fac dra­goste - spuneam mereu.
Lucrurile, cu toatele, se sfârşesc exact atunci şi exact cum trebuie să se sfârşească. Într-o zi de sep­tembrie, am luat bătaie de la soţul meu. Pentru că îndrăznisem, la capătul răbdării, să ripostez inju­riilor, jig­nirilor, cuvintelor urâte ce-mi erau adre­sate. Au durut fizic, palmele acelea. Sufleteşte, au sân­gerat o vreme. Doar până când am înţeles că, într-un fel, le meritam. Pentru că am lăsat să se ajungă aici, la violenţa fizică, acceptând-o prea mult timp pe cea ver­bală, emoţională, psi­hică... Când sânge­rarea aceea s-a oprit şi rana a început să se cicatrizeze, am privit totul ca pe o eliberare. După foarte mult timp, mă simţeam a fi nu numai o femeie liberă, ci un Om liber. Parcă abia atunci mă descopeream, aflam eu însămi că exist, că pot, că vreau, că SUNT. Şi, mai ales, că am dreptul la toate astea, că pot să mă folo­sesc de ele exact aşa cum îmi doresc. Renăşteam. Re­gă­seam zborul, uitat din ado­les­cenţă. Şi sufletul, ce mă aştepta speriat, ascuns în inima ce bătea din nou într-un ritm firesc. Al vieţii. Al vieţii mele.
N-am căutat pe nimeni, deşi acum eram întru totul îndreptăţită s-o fac. Mă bucuram eu de mine însămi. Încercam să fac faţă problemelor cotidiene şi mă ru­gam. De fapt, nu încetasem niciodată s-o fac, deşi şi pen­tru asta fusesem, ani la rând, condamnată. Nu-i ceream lui DUMNEZEU ceva anume. Sănătate, putere şi să ne fie bine mie şi pruncului meu. Dar DUM­NE­ZEU a ştiut ce-mi lipseşte, ce am nevoie. Şi mi-a dat.
Într-un friguros miez de ianuarie, ne-am găsit. Pe facebook. În viaţa reală, ne întâlnisem o singură dată, într-un grup. Doi străini care s-au salutat şi atât, apoi şi-au văzut fiecare de vieţile lor. Pe care, iată, aveam să ni le punem acum în palme, unul altuia, în câteva ore de discuţii pe mesaj privat. Uneori, răceala şi im­per­sonalizarea din lumea virtuală pot naşte punţi cât se poate de reale între doi oameni, între două suflete - atunci când sinceritatea e ceva natural, când nu te consideri nici cumpărător, nici marfă de vânzare, folo­sind frivole tertipuri în încercarea de a fi, într-un fel sau altul, câştigător. Doi oameni, două suflete triste, cu poveşti de viaţă ciudate, cu răni grele care, în parte, sângerau încă, în parte erau deja cicatrici, urâte şi vizibile, pentru fiecare dintre noi. La un moment dat, ne-am cam pierdut în cuvinte şi, cred acum, Altcineva a purtat, în locu-ne, conversaţia mai departe. "Am să vin la uşa ta", i-am scris, "şi am să te rog să mă iu­beşti! Ai să-mi deschizi uşa?". Am apăsat tasta "enter" şi am încremenit instantaneu. Doamne, cum am putut să scriu asta? Eu, care n-am avut decât iubiri platonice şi care n-am ştiut în viaţa mea ce trebuie să fac ca să plac unui bărbat, ca să "agăţ" un bărbat! M-am speriat. "Mă şochezi", mi-a scris. "Dar, de ce nu? Te-aş iubi încet şi cu răbdare. Sunt foarte ne-iubit!".
Câteva zile, nu am mai ştiut ce se întâmplă cu mi­ne. Pluteam. Nu-mi mai trebuia mâncare, nu mai aveam somn. Râ­deam. Eram fericită. Mi se vedea totul pe chip, în atitudine, în gesturi. Din­tr-odată, lumea mi se pă­rea din nou frumoasă, adevărată, bună. Aveam, iarăşi, nu numai aripi să zbor, ci şi un cer înalt şi curat, ce-mi aştepta plu­tirea. Şi, mai ales, mă sim­ţeam în stare să o fac. Oricând. Oricât de sus.
După patru zile, ne-am întâlnit. "Vino", mi-a spus, "că ni se scur­tează timpul!". Nu-nţe­legeam, din fe­ricire, în­că... M-a iubit, aşa cum îmi promisese, încet şi cu răbdare. Abia după ce-mi dăruise un trandafir ro­şu şi îngenunchease, cu ochii-n lacrimi, înainte-mi. "Nu pot să cred că ai venit! Chiar ai să mă laşi să te ating?". Da! Necondiţionat. Şi nu ni s-au atins doar trupurile, flămânde de dragoste, ci unul singur ne-au devenit şi sufletele, prea uscate de dor.
M-am simţit Femeie, respectată şi iubită, pentru prima dată, în cei 43 de ani de viaţă. Mi-a fost linişte şi bine şi m-am simţit ACASĂ, acolo, în braţele sale. Dimineaţa, când am ple­­cat, n-am mai fost aceeaşi. Eram EU în­sămi, aşa cum mă ru­ga­se să fiu. Aşa cum nu ştiusem că pot.
Am vorbit mult în toate zilele acelea şi-n cele care au urmat. Te­le­foane, SMS-uri, mai puţin facebook. Avea o cultură vastă, impre­sio­nantă. Îmi recita la te­lefon po­ezii şi rugă­ciuni. Îi plăceau muzica bună, căr­ţile şi oamenii frumoşi. Nu prea avea prieteni, însă. "N-am prea avut voie", spunea, "cât timp am fost că­să­to­rit...". Pe facebook, îi "populau" rubrica "pri­e­teni" peste 700 de per­soane. Şi-i făcuse pentru că, în ultimul an, după divorţ, se simţise extrem de singur, iar ei, "pri­etenii" aceştia virtuali, îi umpluseră întrucâtva timpul şi golurile. Erau mulţi, desigur. Sau aşa păreau. Dar singurătatea lui de alt leac avea nevoie. De un alt om. De o femeie ce ar fi putut să-i ţină-n braţe nu nu­mai trupul, ci mai ales sufletul, să-i oblojească rănile, să-i vindece tris­teţile. Să-l iubească. Îmi vorbea mult despre moarte. Prea mult. Despre plecarea mamei sale în lumea-fără-dor, cu un an în urmă. Despre teama că va muri singur şi-l vor găsi în casă oamenii primăriei. Despre rai şi despre îngeri - "Nu mi-i pot imagina ca-n repre­zen­tările idilice, cu aripioare şi aureolă, într-un loc în care-s toate bune şi frumoase şi nu se-ntâmplă nimic", mi-a spus. "Pentru mine, care sunt un temperamental, ar fi ceva mult prea plictisitor!"...
Ne făcuserăm planuri pentru vacanţa de vară. Un concert la Bucureşti. Marea. Delta. Cetăţi me­dievale. Munte. Mi-a spus, cu un fel de tristeţe, că dacă aş fi mai tânără, mi-ar face un copil. Îşi dorea tare mult o fetiţă. "Îţi fac o fetiţă!", i-am spus. "Şi, dacă asta îţi doreşti, ne mutăm la tine-acasă, în Moldova, să te rupi definitiv de tot ce-ai pătimit aici!". "Ai face asta pentru mine?", m-a întrebat, ui­mit. "Da!", i-am răs­puns. "Necondiţionat!". Tre­cuse abia o săptămână şi, într-adevăr, parcă ne cunoşteam de o via­ţă... O viaţă. Da.
Luni dimineaţa. Sfârşit de ianuarie cu zăpadă ful­guită. Vor­bim din nou la te­lefon. Îmi spune că nu se sim­te prea bine şi vrea să meargă la medic, pentru niş­te analize. "Odih­neş­te-te, vorbim după-amia­­ză!", îi spun. "Bine. Mi-e dor de tine, iubita mea!", îmi spu­ne, în în­che­ierea convorbirii te­lefo­ni­ce. La prânz, îi trimit un SMS: "Şi, ca să nu mai vie din lume niciun rău, / Oceanele iubirii le vărs în jurul tău!...". Va­sile Voicu­lescu. Nu-mi răs­pun­de. Îmi spun c-o fi deja la medic. Mă sună el când poate. Nu. Orele trec. Sun eu. Nu răspunde, pe niciunul din cele două te­lefoane mobile. Poate doar­me, îmi spun. Vine seara. Încep să mă îngrijorez. De câteva ore, nu intrase nici pe facebook, la care era conectat mai mereu, fie şi numai pentru a asculta muzică. Îi trimit câteva SMS-uri disperate. Fără răspuns. E miezul nopţii deja. Ştiu că s-a în­tâmplat ceva rău. Simt. Nu pot face nimic, stăm în oraşe diferite. A doua zi dimineaţă, încerc să-i con­tactez un prieten. Nu ştie nimic de el, a fost plecat. Îmi spune să sun la 112. O fac. "Ce sugeraţi, să mergem să-i spar­gem uşa?", întreabă oarecum arţăgos poli­ţistul. Nu. Dar eu, eu ce pot să fac? "Păi, mergeţi la el, şi dacă vi se pare ceva suspect, ne su­naţi de acolo". Iau un taxi şi plec. Îl rog pe ta­xi­metrist să vină cu mine. Nu cred că sunt atât de pu­ternică pe cât par. Nu mai sper nimic, nu mai aştept nimic. Mi-s gândurile la fel de amorţite ca şi trupul, ca şi sufletul. Putere? Da, mai am puţină, câtă mi-o fi dozat DUMNEZEU pentru ziua asta. Bat încet în uşă. Tremur. Pun, instinctiv, mâna pe clanţă. Uşa era descuiată. Intrăm. Omul meu drag zăcea fără viaţă, în camera în care ne iubisem cu doar câteva zile în ur­mă. Cu braţele des­făcute, îmbrăţişând cerul, ca răstig­nit pe o cru­ce pe care nu mai putea s-o poarte... Atunci, filmul meu s-a rupt. Ţipătul de neputinţă s-a izbit de toţi pereţii şi s-a întors înapoi, înlăuntru-mi. 112. Po­li­ţiştii. Criminaliştii. Fos­ta sa soţie. Întoarcerea acasă. Şi încercarea de a nu lăsa să se vadă nimic. Doar la­cri­ma, curgând nestăvilită. Trebuia să mai rezist două zile. Cât încă mai era, fizic, aproape. Apoi... Ce mai conta ce ar fi fost apoi? Mă târăsc la priveghi. Nu mă pot dezlipi de sicriu. Lume multă. Necunoscuţi. Şice dacă? Nu se poate spu­ne că plâng. Eu nu mai sunt, doar lacrima ce am de­venit, ea stă acolo, ciudată, îm­brăcată în negru, tân­gu­in­du-se. Mulţumind Dumne­ze­irii că mi l-a dat şi, tot aşa, că mi l-a luat. Poate-i e mai bine şi mai linişte acolo decât i-ar fi fost aici, cu mine. "Fă-mi-l, Doam­ne, înger păzitor!", mă rog. "Un înger adevărat, nu ca aceia cu aripioare, de care lui nu-i plăceau. Un în­ger pentru toată viaţa". Aşa cum ştiu că sunt un Om fericit, pentru că e cineva care să mă iubească, din lumea-fără-de-dor...
În vară, ar fi împlinit 50 de ani.

EMA CĂLIN

(Reproduceri după picturi de FELIX AFTENE)