IN MEMORIAM: SZOBY CSEH - "După ce sfidezi moartea, viaţa e mai intensă"

- A fost un bărbat frumos, luminos, îndrăgostit de viaţă. Măiestria sa în arta cascadoriei l-a transformat într-o mare vedetă a filmului românesc. Un campion al curajului, de care nu s-a despărţit nicio clipă, nici măcar atunci când a înţeles că nu-i mai e de folos. Cu regret imens pentru dispariţia lui prematură şi atât de dramatică, republicăm în paginile revistei, un interviu din vremea când Szoby încă zâmbea. Lupta cu boala a fost singura cascadorie în care a eşuat -

În mâini, pe crucea bisericii

- Aveţi un nume care-mi stârneşte curiozitatea. Unde v-aţi născut?

- La Miercurea Ciuc, într-o familie de secui. Fa­mi­lia noastră are şi blazon, un secui cu o sabie în mâ­nă şi cu un cap de ceh înfipt în sabie, că nu degeaba am primit noi numele ăsta, de Cseh. Tata era director de bancă şi, fiindcă ministrul de Finanţe de atunci îl plăcea foarte tare, ne tot mutam prin diverse oraşe, ca să refacă situaţia financiară a băncilor. Ultima desti­naţie a fost Braşovul.

- Acolo aţi copilărit?

- Da, la Braşov am stat cel mai mult. M-a şi marcat foarte puternic, a satisfăcut o anumită parte romantică din mine, o nevoie de aventură. Muntele era aproape, bastioanele şi zidurile vechi - la o arun­că­tură de băţ, le exploram când mi se trezea mie che­ful. Cel mai mult îmi plăcea seara, când fugeam la Bi­serica Neagră, să-l ajut pe un sas bătrân, cu un pi­cior de lemn, să tragă clopotele. Urcam juma' de oră până-n turn, ieşeam pe una din arcade şi mergeam pe acoperiş până la cruce, ca să stau pe ea în mâini. Colegii lui tata de la bancă erau disperaţi: "Dom' di­rec­tor, iar e ăla mic pe biserică!"

- Se lăsa cu bătaie?

- Tata mă bătea în fiecare seară, când venea de la bancă, iar mama în fiecare dimineaţă, înainte să plece. Nu învăţam nimic, eram o haimana. Alfabetul l-am învăţat în clasa a treia, iar tabla înmulţirii niciodată. N-aveam timp de aşa ceva. Îmi făcusem grădină zoologică în spatele băn­cii, într-o bucată de pădure încercuită cu gard de comunişti şi considerată rezervă strategică. Strân­se­sem acolo patruzeci de porumbei, un pui de vulpe, o broască ţestoasă, un pui de urs şi nenumăraţi iepuri, câini şi pisici. Pe care, evident, trebuia să îi hrănesc şi nu mă ajuta nimeni să fac rost de mâncare. Eram ocupat, viaţă grea! Când să mai pui şi mâna pe carte? (râde)

- Eraţi un copil fără stare.

- Despre mine se spunea că am un atavism motric, că semăn cu maimuţa, pentru că am o coordonare fantastică a corpului. E-adevărat, am avut nevoie de mic de mişcare, de aventură, de spaţii largi. Ar fi fost perfect să mă nasc în Evul Mediu, acolo nu-ţi trebuia decât onoare, curaj şi înzestrare fizică. Dacă le aveai, le puteai tăia gâtul tuturor ălora care nu erau cum­secade. Şi eu le cam aveam pe toate trei. Ba mai eram şi nesupus, aveam o fire de justiţiar, care m-a băgat în multe belele. Nu puteam dormi dacă nu îi pedepseam pe miliţieni. Aveam boală mai ales pe unul, o javră pe­riculoasă. Joia, când servitoarele unguroaice se plim­bau pe Corso cu iubiţii lor, fiindcă aveau şi ele, bietele, liber de la stăpâni, nenorocitul ăsta alegea aşa, câte-o pereche, pe băiat îl bătea de-l snopea şi-l tri­mitea la secţie, pe motiv că umblă cu cuţitul la picior (aşa umblau secuii, că ăsta le era obiceiul!), iar pe ea o îndesa într-un gang şi o viola. Am văzut cu ochii mei asta şi m-a apucat o ură, că nu m-am lăsat până nu i-am copt una straşnică. Jegul ăsta de miliţian avea ghereta chiar sub geamul meu. Şi odată am coborât pe ornamentele de la bloc, el dormea, am încărcat pis­tolul-mitralieră şi l-am legat cu sfoară de scaun. Apoi am mers şi am sunat alarma. Miliţianul a sărit în sus, scaunul a tras de trăgaci şi el s-a împuşcat în picior. Asta mi-am şi dorit, recunosc. Dar m-a costat o şcoală de corecţie. Şi uite aşa, la treisprezece ani, sudam sus pe macarale, fiindcă muncitorii veneau beţi şi nu se puteau urca. Devenisem un sclav. Iarna dormeam ca un câine, în nisipul cald de la turnătoria de fontă. De acolo m-am mutat la sculărie, unde eram pus să văd dacă şarja e gata. Eram tot timpul cu genele arse. Asta, până am intrat la liceu.

O genă războinică

- V-aţi mai domolit pe urmă?

- Nţ..., nici pe acolo nu mi-am găsit liniştea. Atâtea boacăne am făcut, că m-au transferat prin toate liceele din Braşov. Nu suportam nedreptăţile şi mă băgam mereu pentru câte unul, să-i ţin partea. Voiam eu să fac dreptate cu forţa. Într-o zi, unui nenorocit de profesor i-am scos dinţii prin geam cu praştia. De aia am ajuns să termin la Liceul de Fete. Singurul loc în care mi-a plăcut. În fiecare zi mă mutam cu alta în bancă, ca să mai schimb decorul.

- Eraţi nesupus, nu glumă! Oare la mijloc să fi fost faimosul spirit de independenţă al ungurilor?

- Nu, că nu sunt toţi aşa. Eu am o genă mai războinică, în sensul bun. În mine sunt două lumi, că nici eu nu mă prea înţeleg. Pe de-o parte, mi-e milă de copiii amărâţi, am grijă de handicapaţi, le dau bani bătrânilor şi mă chinui să găsesc câte un loc de muncă pentru un orfan. De animale nu mai spun, mi-e o milă îngrozitoare. Dacă văd un viermişor uscat de soare, îl ud şi-l duc în pământ. Sunt de-a dreptul patetic. Pe de altă parte, aş împuşca în gură, de la un centimetru, toate javrele din politică. Înţelegi?

- Sunteţi la curent cu ce se întâmplă pe scena politică?

- Până cu două săptămâni înainte de alegeri, am fost candidat pe listele PDL. Am renunţat, pentru că mi-am dat seama că n-or să mă ţină nervii, să nu sar trei scaune, ca să le sparg faţa unor nenorociţi, când spun baliverne. I-aş fi bătut profesional, nu glumă! Am zis că mai bine mă retrag. Mama avea o vorbă: "Dumnezeu nu bate cu băţul". Mie îmi plăcea s-o completez: "Nu, Dumnezeu bate prin Szoby Cseh".

- Hahaha! Eraţi şi golan, şi venit din ungurime, n-aţi avut şi aversiuni naţionaliste?

- Nu, că am crescut înconjurat şi de români, şi de unguri, şi mi se părea că am de învăţat şi de la unii, şi de la alţii. Pe unguri i-am cunoscut bine, de mic. Îmi plăcea la ei caracterul, da', din păcate, uneori era dus până la prostie. Pentru onoare, secuiul scoate cuţitul şi te taie. Am văzut doi fraţi omorându-se pentru o servitoare. Românii mă fascinau că aveau umor. Erau talentaţi, joviali, isteţi, şi le zbura spiritul.

"Cascadoria a fost viaţa mea"

- Şi la cascadorie cum aţi ajuns?

- A venit vremea să dau la facultate şi, cum nu excelam în alte compartimente intelectuale, am ales să dau la Educaţie Fizică. Din clasa a treia făceam gimnastică sportivă, ştiam volei, eram bun la înot, probele le-am luat cu 9,45. Dar deja prin anul trei am început să am probleme, fiindcă eram prea înalt. Eram foarte bun, foarte capabil, dar nu mă mai încadram, fizic, la atletism, la bara elastică atingeam deja pă­mân­tul. Noroc că au venit atunci la Institut să caute oa­meni pentru circ, pentru trupa lui Traian Ganea. Le "fugiseră" un zburător şi-un trapezist în Austria. Am început să lucrez cu ei şi într-o lună jumate am făcut mai mult decât făcuseră ceilalţi în zece ani.

- Cum era viaţa de circ? Vă fascina?

- Nu mi-a plăcut! Numai circar să nu fii! Oamenii erau nefericiţi, să-i fi văzut cum mâncau din conserve prin cabină şi nu visau decât să dea şpagă marelui Iosefini, să-i mai scoată prin Occident, să mai câştige un bănuţ. Era o sectă închisă circul. Numai oameni cu două clase, care se căsătoreau între ei. Pe mine, bătrânii voiau să mă însoare cu una, Aurica. Dacă o luam, îmi promiseseră şi maşină. Dar acum, să-mi fie iertat, la circ nu erau decât două categorii de femei: curve şi fete mari. Iar Aurica, după ce că era fată mare, mai era şi cu mult mai bătrână. Simţeam că mă sufoc dacă mai rămân mult pe-acolo. Norocul meu e că, în ultimul an de facultate, au venit să caute cascadori pentru filmul "Dacii" şi la Facultatea de Sport, şi la circ. Pe mine m-au găsit în ambele părţi.

- Şi v-a plăcut cascadoria, dacă e să judec după câţi ani din viaţă i-aţi dedicat.

- Cascadoria a fost viaţa mea. M-am simţit foarte bine în film, deşi nu m-am îm­bo­găţit din asta. Din contră, la filmul "Dacii", am făcut o foame extraordinară. Habar nu aveam că banii or să intre abia după luni de zile. Ne era aşa de foame, că mâncam corcoduşe cu lapte bătut. Dar era exact ce mi se potrivea ca fire. Ce învăţasem în facultate mă ajuta foarte tare să-mi elaborez tehnicile de mişcare. De­venisem atât de bun, că la Buftea, unde mă anga­ja­seră, s-a inventat pentru mine postul de consilier de lupte. Şi, deşi nu aveam niciun fel de tradiţie, în trei ani i-am făcut pe români cei mai mari cascadori din lume.

Miliarde de scrisori

- Din '73 începând, aţi strâns în palmares premii de cascadorie de peste tot din Europa: Viena, Paris, Ber­lin. Înainte de căderea regimului comunist, stră­inii se băteau pe dvs. să le regizaţi luptele în filme. Cum aţi ajuns să fiţi atât de solicitat?

- Nu era altul mai bun. Am foarte multe invenţii în premieră mondială în cascadorie. Eu am inventat tram­bulina elastică, pentru redarea efectului de ex­plozie, trăgătoarea, folosită în căderile cu calul, un dis­pozitiv de aruncare a oamenilor din poziţii statice, cablurile pentru redarea spectaculoasă a efectelor de împuşcături şi explozii, şi ţarcul pentru filmări de lupte, în cadru strâns. În "Dacii", am făcut pentru prima oară căzături de la înălţime şi căzături cu calul. În filmul "Mihai Viteazul", am depăşit recordul mon­dial, executând o cădere de la 13 metri, fără nicio pro­tec­ţie la aterizare. În '76, am mai filmat o căzătură de la 37 de metri, cu spatele în jos, la furnalul de la Cop­şa Mică, iar şase ani mai târziu, am făcut o săritură de la 80 de metri cu maşina, în Marea Nordului. Prin­tre cele mai spectaculoase sunt însă cele pe care le fă­ceam când îl jucam pe Buză de Iepure, în filmele cu Mărgelatu'. Unele dintre ele sunt considerate recor­duri mondiale: o săritură cu calul prin geam, o cădere pe spate cu calul, într-o prăpastie de peste 70 de metri. Le-am luat minţile străinilor! Primeam miliarde de scrisori din Occident, de la puşti care mă admirau, dar n-am citit niciuna, recunosc. Unii voiau să mă facă actor în străinătate, dar mi s-au pus prea multe piedici. Era o gelozie îngrozitoare în breasla noastră. Nu-mi dădeau voie să plec, dar nici nu mă plăteau prea bine. Se foloseau cu toţii de mine, le eram indis­pen­sabil. Eu eram bun aici, în România, să păs­trez ave­rea asta la nivel local.

- De când n-aţi mai făcut film?

- Ultimul film l-am fă­cut în '87, şi apoi n-am mai făcut, că m-am scâr­bit: n-am câştigat ni­cio­dată nimic, toţi pro­fitau de pe urma mea. Nu-s pre­tenţios, sunt extrem de modest şi lucram de plă­cere. Dar îmi cunosc, to­tuşi, valoarea. Eu îmi ris­cam viaţa ca unii să de­vină vedete, şi ei îşi bă­teau joc. În '92, am mai încercat să fac un film, în regim particular, dar am fost atât de sabotat, de n-am reuşit să filmez de­cât cinci episoade. Cert e că n-am câştigat niciun ban. Ba a trebuit să-mi vând apartamentul din Uni­rii, să-mi plătesc ulti­mii ac­tori. Şi asta mi-a pus ca­pac!

Băutură la concurs

- Poţi renunţa aşa, din orgoliu, la meseria vieţii tale? Nu v-a apucat disperarea?

- De supărare, am tras-o pe băutură ca la concurs, vreo opt ani de zile. Noi, bărbaţii, suntem făcuţi să trăim vreo 45-50 de ani. Restul e un adaos aiurea. Am simţit cumva că s-a terminat totul atunci. Fiind secui, rezist bine la alcool, niciodată nu m-am îmbătat. De aia ajunsesem să beau zilnic câte 4-5 kile de vodcă. Beam şi noaptea. În casă, ca la orice al­coolic, existau peste tot ascunse cutii mici de Scandic. Aveam pusă una şi deasupra, la bec. Dacă rămâneam fără, mă tăvăleam pe jos, îmi venea să bag cuţitul în mine. Familia, îngrijorată, m-a dus la doctor, unde mi s-a spus că mai am o lună de trăit. Murise nea Vali, colegul meu de pahar, iar celă­lalt prieten cu care beam dăduse şi el colţul, nu de mult. Ce să mai? Îmi venea rândul! Aveam ciroză în ulti­mul stadiu, cu varice esofagiene. Şi am stat de vorbă cu Dumnezeu, îmi părea rău că am ajuns în halul ăsta. Am zis: "Doamne, ce mi-a plăcut mie mai mult şi mai mult în viaţă? Mi-a plăcut să lupt." "Ei, atunci, uite un nou proiect de luptă. Fă-l pe Szoby Cseh mai tare şi mai frumos decât înainte!". Am intrat trei zile la dezin­toxicare, că altfel aş fi mu­rit. Şi apoi am venit acasă şi am început să mă antrenez. Cu Dumnezeu, cu sport, captând mereu energii bune, am scos boala din mine. Când m-am dus la control, doc­torul a zis: "Hopa, băi, a căzut din fi­catul tău un ciot şi a apărut ceva nou." La o lună jumate, eram alt om, cu ficatul complet refăcut. Cred că Dumnezeu mă iubeşte foarte tare, prea m-a salvat de multe ori. După o fractură de bază de craniu, eu am lipsă unda Q, unda specifică encefalo­gramei. Când n-o ai, eşti mort! Eu n-o mai am, dar nu m-am sonat. Recunosc, însă, că am în mine o răutate. Parcă sunt mai rău ca altă­dată, îmi vine să-i extermin pe toţi. Cred că ăsta e motorul vieţii mele.

- Şi totuşi, în mod paradoxal, interesele dvs. actuale se învârt în jurul centrului "Gla­diatorul", care se ocupă de reabilitarea copiilor cu handicap. Cum se conjugă răutatea de care vorbiţi cu faptele de binefacere?

- După ce m-am refăcut din alcoolism, mi-a venit ideea unui proiect care să rezolve problema delincvenţei juvenile, nu tratând efectul, ci folosind chiar această forţă criminală care zace în copii. Am ştiut că pot să-l fac, pentru că sunt puternic şi am trecut prin multe. Dar, din diverse motive tehnice şi din lipsă de sprijin, n-am reuşit să-l pun pe picioare decât acum patru ani. Ce fac, concret? Lucrez cu instinctul de supravieţuire. Pariul meu este că cei mai răi pot deveni cei mai buni, pentru că au o forţă de luptă enormă. Ener­gia rea, criminală, dacă o ai, nu se consumă nicio­dată prin sport (o spun din experienţă), dar poate fi di­rec­ţionată pozitiv. Violenţa se poate transforma în ini­ţia­tivă şi putere de muncă. Nu cred în copiii foar­te cu­minţi. Ăla care nu-şi rupe măcar o dată panta­lonii n-o să facă nimic în viaţă.

"Şi cel mai sălbatic animal se îndoaie la dragoste"

- Cum aţi descoperit metoda asta?

- Ideea mi-a venit privind animalele. Am cunoscut odată un preot catolic la Miercurea Ciuc, un om sfânt, care se înţelegea într-un fel anume cu animalele. Avea un urs care venea blând, după el, la piaţă. Într-o zi, l-am văzut ţi­nând în braţe o pisică săl­batică. Am în­ţeles că şi cel mai săl­batic animal se îndoaie la dragoste. Asta e metoda pe care o aplic şi la copiii cu han­dicap. Reac­ţio­nează toţi la emoţie po­zitivă, la mângâieri şi atin­geri. Pe unii i-am lu­at când încă umblau în patru labe şi fă­ceau pe ei, iar acum sunt în stare să facă acro­baţii, arte mar­ţiale, sunt competitivi în concursuri şi au devenit sociabili.

- Să vorbim puţin şi despre dragoste. Aţi fost căsătorit cu actriţa Ioana Bulcă, una din frumuseţile Bucu­reş­tiu­lui anilor '70.

- Da, am cunos­cut-o la filmările pentru "Mihai Viteazul", era foarte în vogă atunci. În film, o juca pe Doamna Stanca. Eu eram un pro­vincial nepriceput cu fe­meile. M-am dus pentru 60 de minute la ea şi a durat şase ani ca să scap. Din şase ani, cât am fost căsătoriţi, am stat doar vreo trei împreună, fiindcă fugeam încontinuu. Era ego­centristă, geloasă, nu puteam face nimic. Într-o zi, când treceam pe lângă Liceul "Dante Alighieri", am văzut-o pe actuala soţie, care mi s-a părut cea mai fru­moasă de pe pământ. Nu mai văzusem aşa o fru­museţe, credeam că nici nu există. Am mai venit şi a doua zi, iar a treia zi deja am furat-o. Eram mai mare ca ea cu treisprezece ani şi încă însurat, nu ştiu cum de mi-au dat-o părinţii ei. Până la urmă, după vreo doi ani, am reuşit să divorţez şi a doua zi m-am că­sătorit cu ea. Mi-a făcut şi doi băieţi foarte frumoşi. A fost o iubire foarte mare între noi, o pasiune nebună, deşi eu i-am cam distrus nervii şi viaţa. Eram prea orgolios, nu ascultam de nimeni şi ea n-avea ce să-mi facă. Plecam des în străinătate, era îngrozitor să stai acasă cu doi copii, fără să ştii dacă ţi se mai întoarce sau nu bărbatul.

"Ştiu precis că Dumnezeu există. Nu mi-e frică de nimic"

- Mai umblă vorba că eraţi şi mare crai.

- Un bărbat e altfel, nu-i ca o femeie. Câtă crea­tivitate poţi să ai, dacă ai cunoscut o singură muiere? Pe mine mă fascinează enorm femeia, de la cum are curbura la nas sau cum îi cade o şuviţă de păr, până la cum clipeşte când facem dragoste. Şi eu mă şi pri­cep s-o pun în valoare. O cultiv ca pe o plantă, de nu mai găseşte ea în viaţa ei unul ca mine, cu atâta bun simţ şi atâta fantezie. În relaţia cu femeile, am avut nişte simţuri în plus. Şi ele au apreciat mereu asta. Însă ce-mi place cel mai mult la o femeie e că, la ea, toate sunt latente. Nici ea nu se cunoaşte şi, dacă ai talent, ca mine, să îi descoperi darurile ascunse, înflo­reşte şi te face cel mai fericit om din lume. Bărbaţii care-şi urmăresc propria plăcere sunt nişte imbecili. Trebuie să urmăreşti să-i dai ei plăcere, s-o faci pe ea fericită şi atunci ţi se întorc toate, de înnebuneşti. Extraordinar e că uneori nici nu-i nevoie să te culci cu ea. Poţi să-i oferi toate lucrurile astea, chiar fără s-o atingi. Şi atunci dragostea e teribilă, îngrozitoare, po­sedantă. Nu mi-e frică de moarte, dar mă gândesc cu tristeţe la faptul că sigur nu-s gagici pe Dincolo. Ce plictiseală trebuie să fie! Ce ne-am face noi, băr­baţii, fără ele, fără aprecierea lor? Hai să recu­noaş­tem că ăsta e secretul. Prin ele ne ridicăm şi ne coborâm. Nu există o singură femeie pe lumea asta să-ţi dea măsura, dar toate femeile pe care le-ai iubit vreodată, ele îţi dau măsura. De aia fac ceea ce fac, deşi nu prea vreau să recunosc. Sunt o javră!

- Spuneţi că nu vă temeţi de moarte. Cum aţi învins frica asta? De la o vârstă, toţi se confruntă cu ea, chiar dacă nu recunosc.

- Nu mi-e frică de moarte, pentru că am dat ochii cu ea de foarte multe ori. După ce sfidezi moartea, viaţa e mai intensă. Eu sunt agresiv faţă de momentul morţii. Îmi zic: "Ce mama dracului, asta e toată viaţa? Nu se poate! Mai am ceva de spus". Se revoltă în mine o parte care vrea să trăiască. Dar nu merită să trăieşti nicio secundă dacă nu faci ceva, dacă nu laşi ceva în urmă. Doar ca să fii consumator nu merită. De fiecare dată când am trecut pe lângă moarte, s-a mai declanşat în mine încă o porţie mare de crea­ti­vitate. În rest, fiindcă ştiu precis că Dumnezeu există, nu mi-e frică de nimic.

- Cum aţi câştigat certitudinea asta?

- Un naturalist francez a zis odată: "Daţi-mi ari­pa unui fluture şi vă demonstrez existenţa lui Dum­ne­zeu". Pe Dumnezeu l-am găsit prin animale. Am avut un corb odată, mă iubea atât de mult, încât simţeam, clar, că mă iubeşte prin el Dumnezeu. Animalele sunt foarte pure, ele sunt oglinda lui Dumnezeu. La biserică nu merg decât rar. Sunt foarte multe energii acolo, care mă distrag de la rugăciune. Cel mai tare mă încurcă chiar preotulşi babele care se izbesc cu capul de pământ. Şi nici nu mă rog în genunchi lângă pat, seara la culcare, cum ar trebui. Mă rog, ca o jigodie, numai când e pericol mare. Am avut perioade când n-am avut curajul să merg la biserică şi am sim­ţit că şi Dumnezeu s-a depărtat de mine. Era atunci când beam enorm şi când mai exageram cu femeile. Dar Dumnezeu e pentru mine un partener, nu fac nimic fără El. Mă iubeşte tare şi, când o iau razna, îmi mai dă şi câte o palmă îngrozitoare, să-mi vină mintea la cap. Acum Îl văd peste tot în jurul meu, Îl am tot timpul în gând. Legătura cu El e fantastică. Îi înţeleg pe marii pustnici. Dacă începi să-L simţi, nu te plictiseşti niciodată!