Sărăţele cu chimen

Ora 02:54. Un magazin luminat în noapte, în mij­locul oraşului pustiu. Şi intri obosit, cu capul în pă­mânt, să-ţi cumperi ceva de mâncare.

Poate că ştiţi sta­rea asta: amâni să ieşi din casă, doar îţi tragi nişte pan­taloni pe tine şi cobori pentru câteva minute, do­rind parcă să nu existe drumul, să vii cât mai repede înapoi. Mi-e lene şi să comand ceva, să privesc pro­du­sele de pe rafturi, aceleaşi mereu, în orice "bu­tic non-stop" românesc, toate chips-urile şi ciocola­tele "bounty-snikers-mars", înghesuite de-a valma pe rafturi. Nici nu poţi să te decizi şi n-ai răbdare să aş­tepţi vân­ză­toa­rea corpolentă, ce adormise încrun­tată, cu tâmpla în palmă. Ai lua orice, doar să plăteşti şi să pleci cât mai repede. Un televizor mic zbârnâie încet, undeva foarte sus, sub tavan. Îmi întind gâtul puţin, dar nu reuşesc să-l văd. Când mă întorc, vânzătoarea e fix în faţa mea. Mare, cu ochii înroşiţi de somn, in­dis­pusă. "Aş vrea, ăăă...." Se uită direct la mine, ne­cruţătoare. "Aş vrea niş­te biscuiţei din aceştia" şi arăt spre un raft de plas­tic transparent, îndesat ca-ntr-un fel de acvariu cu bis­cuiţi, alune, napolitane, covrigei, în care ar putea foarte bine să fie şi hamsteri. "Bis­cui­ţei Ardealul. Cât să fie?..." Nu şti­am cât să fie, ni­cio­dată nu m-am pri­ceput la cantităţi. Simt că o enervez iarăşi. Îi zic să pună aşa, până ce spun stop. Dar uit să mai spun stop. Doamna ră­mâne cu lopăţica de plastic în aer, plină de biscuiţi, ne­ştiind ce să facă. Pentru că, în cadrul uşii, deodată, apăruse o fată cu părul lung, castaniu, cu braţele în şold, şi pri­vind zâmbitoare spre noi: "A zis cineva biscuiţei Ardealul?!...", spune ve­sel, şi se apro­pie c-un mers voi­nicesc, ridicând amân­două palmele lateral, de parcă ar fi vrut să spună: "Ce? De ce vă uitaţi la mi­ne?..."
Atât îmi amintesc: zâmbetul acela mare, cu toată faţa şi ochii înguşti, ca două dungi în care între­ză­ream un fel de scânteieri de înflăcărare. Cuprindea ma­ga­zi­nul întreg în zâmbetul ei. "Sunt tare buni bis­cuiţii Ar­dealul vărsaţi, nu-i aşa?... " Îmi dau seama că, de fapt, pe mine mă întreba. Ridic din umeri, şi-i în­tind punga. "Mmm", zice, închizând ochii a satis­facţie şi ridicând capul, lăsând parcă gustul să alu­ne­ce încet prin gâtul ei lung, încordat, cu clavicule proe­minente, ca de atletă. "Sunt tare gustoşi. Îmi pu­neţi şi mie 150 de grame, vă rog?..." Pentru prima dată, vânzătoarea cea grasă a zâmbit. Nu ştia ce să facă, să pună? Fata vorbea serios. "Da, da, puneţi mai mult. Şi, dacă se poate, tot într-o punguţă ca asta a lui. Transparentă. Nea­părat trans­pa­rentă! Îmi plac foar­te mult". "Trans­parenţa". Simte că mi-a plăcut cum a rostit cuvântul ăsta, cât de co­pilăreşte a sunat în gura ei, şi se întoarce spre mine: "Deci, aicea erai..." ca şi cum mă căutase de zor până atunci, dar nu fiindcă ar fi avut nevoie de mine, ci doar aşa. Îi spun zâmbind că da, aicea eram, mestecând bis­cui­ţelul acela "Ardealul", des­pre care nu mă gân­disem vreodată până atunci c-ar putea fi "bun" sau "rău". "Da, aicea eram."
O explicaţie trebuie să existe. Venise, probabil, de la o petrecere. Era binedispusă şi oprise în drum să ia ceva anume, ţigări poate. Afară, într-un taxi cu lu­mi­nile aprinse, o aşteptau doi bărbaţi, ce discutau aprins între ei. Dar ea nu părea prea preocupată de aş­teptarea lor. Era un spectacol în sine, doar să o priveşti. Toate purtările sale păreau atât de fi­reşti, curgeau logic, cum­va, una dintr-alta, cu un anume respect cro­nologic faţă de toate fap­tele şi lucrurile pe care le ve­dea, toate fleacu­rile, toate crănţănelele şi acadelele alea ieftine, însufleţind parcă fiecare "Eugenia", fie­care biscuit "Măgura", fiecare ciocolăţică cu rom sau alte nimicuri, cărora le aducea elogii. Iar vânzătoarea îi ţinea isonul, ca între femei, apreciindu-i fiecare alegere. "Dar sărăţele din acestea ai încercat?...", mă iscodeşte fata, şi-mi arată un raft, dintre cele multe. Îi zic că nu, deşi, probabil tre' să fie foarte bune. "Pfaaai, n-ai gus­tat sărăţele cu chimen?!", izbucneşte, şi-şi lasă bra­ţele în jos a neputinţă, ca şi cum, dacă n-am gustat sărăţelele astea, degeaba am trăit până azi. Bonomă ca o bunică din poveşti, vânzătoarea îmi întinde, în vârfurile degetelor, o sărăţea. "Păi, se poate să nu fi gustat? Vă rog..." Iau biscuitul, ca într-un ceremonial, cu solemnitate chiar. Şi, pe cuvân­tul meu, mi s-a pă­rut chiar bun la gust. Se topea în gură, îmi amin­tea de copilărie, de ceva ce dă­du­sem de mult uită­rii, îmi amintea, parcă, de însăşi starea pe care o tră­iam acolo, în prăvălie, şi pe care o mai simţisem poa­te, cândva, dincolo de orice graniţe ale înţelegerii şi memoriei. O at­mos­feră ca de "acasă" se năştea încet, în încă­perea aceea luminată din mijlocul oraşului imens, întunecat şi pustiu. Între mărfurile colorate, totul se animă, prinde parcă un fel de viaţă. Doamna ne "prezintă" pe rând produsele pe care le cerem, fără să-i mai pese dacă le vinde sau nu, iar noi pornim prin magazin, păşind ca printr-un muzeu vrăjit, pri­vind vitrinele încărcate, apropiindu-ne tot mai mult unul de altul, în timp ce contemplăm micile miracole de doi lei. "Ia uite... Cum se nu­meş­te?", zice, şi-şi apro­pie chipul de al meu, ca într-un fel de com­pli­citate, cuprinzându-mă cu braţul peste umăr. Îi simt respiraţia, părul lung atin­gându-mi obrazul, mirosul acela "de ea însăşi", cum aveam să-i zic mai târziu, care aproape m-a făcut să leşin, ducându-mă deja de­plin în altă realitate, în care era numai ea şi par­fumul acesta al ei, care devenea parcă mai mult decât un miros, o adevărată stare de spirit. E prea frumoasă pentru mine, îmi repet mereu, gândindu-mă la cum arăt, nespălat, îmbrăcat cu hai­ne­le alea "de casă", galben la faţă, abia ieşit dintr-o boală lungă, după luni şi luni de zile de stat în spital. Iar acum, într-un ma­ga­zin luminat, cu femeia asta fru­moasă pe umărul meu... Hm, mă gândesc, ce miracol!
"Cred că se cheamă... compot", spun, şi-mi vine să iz­bucnesc în râs, doar la rostirea acestui cuvânt. "Daaa, compot! Aşa, aşa!...", îşi aminteşte şi ea, iar timp de o secundă, îşi ascunde capul la pieptul meu, râzând. Îmi vine să o cuprind pe după umeri, însă doar întind puţin mâna spre mâna ei, şi ea îmi răspunde în aceeaşi clipă, ţinându-mă strâns, timp de o altă se­cundă, înainte de a se desprinde. Nu ştiu cum să explic, dar mişcările acestea mi-au părut totuşi... fi­reşti, fa­miliare cumva, fără nicio jenă sau stân­gă­cie, ca şi cum aşa "obişnuiam" să facem mereu, în asemenea situaţii. Vânzătoarea ne priveşte deja aproa­pe cu drag, ca pe un fel de prieteni. Ne întreabă dacă locuim aici, în cartier, şi nu ştim să-i răspundem la în­ceput, privind miraţi în jur. "Daaa, aici!", ră­buf­nim amândoi deodată, arătând fiecare în altă di­rec­ţie. "Da, aicea stăm, în Drumul Taberei!...", ex­plicăm, dar ne­maiavând putere să dăm toate amă­nun­tele, deşi am vrea. "Ştiţi, de fapt, noi venim în fiecare noapte, cam la ora asta, la maga­zi­nul dumneavostră. Dar poate nu ne-aţi remarcat, căci nu venim nicio­dată îm­pre­ună", spune ea, privindu-mă în ochi, iar eu încuviinţez supus, chiar crezând de-adevărat că aşa ar putea fi. "Da, da, cam pe la ora trei dimi­nea­ţa...". Vânzătoarea râde, consimţind că nici nu mai contează de fapt, şi ne zice un: "Păi, să mai treceţi pe la noi", de toată frumuseţea. Între timp, în magazin intrase şi o fată blondă şi foarte tânără, cu părul drept şi dinţii foarte mari, albi, ca o veveriţă simpatică. Nici ea nu se grăbea să comande ceva. Doar stătea şi se uita la noi, urmărindu-ne fiecare gest, amuzată. "Nu ştiu ce aţi băut, dar vă stă foarte bine împreună", zi­ce într-un târziu. "Da' chiar aşa, voi sunteţi îm­preună?..." Drept răspuns, îi întind punga de sărăţele cu chimen. Fata ia una şi o ronţăie atentă, cu dinţii ei mari, închizând şi ea ochii, în timp ce mestecă. "Mhm, foarte bune". "Ana, haaai odată! Sunt sigur c-ai uitat de ţigări, nu-i aşa?..." Unul dintre bărbaţi ieşise deja din maşină, pierzându-şi răb­da­rea. Suntem amândoi în faţa maga­zi­nu­lui luminos, în răcoarea nopţii, cu mâinile pline de punguţe transparente. Mă uit la această fată pe care o cheamă Ana, iar ea îşi co­boară ochii, zâmbind cumva ruşi­na­tă, apoi mă atinge pe umăr şi-mi face "pa", cu toată mâna şi de­getele răsfirate. Mai stă o clipă întoarsă, de parcă ar mai vrea să zi­că ceva. Apoi urcă în maşină şi rămâne pe bancheta din spate, privindu-mă.
Toată această întâmplare a durat apro­ximativ şapte minute. De când am intrat în magazin şi până la plecarea taxiului. Nu mai mult. Îmbrăţişarea şi cele două atingeri - şase secunde. Şapte minute şi şase se­cunde pot preţui, uneori, mai mult decât ani întregi din viaţa unui om. Chiar cred asta. De aceea m-am străduit să le las să existe "în sine", nestricate de imaginaţie, fără să cer de la ele nimic mai mult. Exact ceea ce s-a întâmplat şi-am simţit. De obicei, când mă întorc acasă, prima dată mă spăl pe mâini. Aşa m-am obişnuit de prin spitale, aşa mi s-a poruncit. Acum, însă, prima pornire a fost să nu mă mai spăl pe mâna mea dreaptă. Să dorm, măcar în noaptea asta, cu palma aceea sub obraz. Apoi am stat puţin şi-am ho­tărât să le spăl pe amândouă. Iar a doua zi, nu m-am mai gândit deloc la întâmplarea din magazin. Doar o păstram aşa, inconştient, ca pe o stare de bine, refuzând s-o mai analizez sau să-mi fac vreo spe­ranţă. Abia spre seară, în timp ce lucram la calcu­lator, au început să-mi răsune în minte propriile mele cu­vin­te de atunci: "Aşa venim noi, pe la trei di­mi­­nea­ţa..." "Da, da, cam pe la trei. Aşa venim ..." Dar, de data asta, eram prea obosit. M-am aşezat în pat, apoi m-am gândit puţin: şi totuşi, dacă... Şi iar m-am mai chinuit să mai lucrez. Nu mergea. În plus, nu aveam nici destulă apă plată în casă... Oh, uitasem, îmi tre­bu­ie şi chibrituri. Da, şi nişte mâncare pentru motanul meu gri, ce doarme non-stop pe fotoliu... M-am îm­bră­cat cu ceva mai îngrijit de data asta, recu­nosc. "Ar fi chiar prea de tot", îmi zic, şi închid uşa pe din a­fa­ră. "Da, ar fi chiar prea de tot", îmi repet me­reu, mer­gând prin noapte, mai întâi în gând, apoi din ce în ce mai şoptit, aproape cu voce tare. "Ar fi chiar prea de tot..."
Ieşind dintre blocuri, ca să ajungi la magazin, trebuie să treci un bulevard larg, numit Com­po­zi­to­ri­lor. Neavând semafoare, pe timpul zilei poţi aş­tepta chiar şi minute întregi mulţimile de maşini, ca să îl poţi traversa. Dar acum, la ora trei noaptea, erapustiu. Şi totuşi, am mai stat puţin.
N-am văzut-o de la început, căci nu era chiar în faţa magazinului, ci puţin mai în stânga, şezând pe o bor­dură, cu picioarele ei lungi întinse în faţă, anali­zân­du-şi atentă vârfurile ghetelor roşii. M-am dus chiar în dreptul ei, vis-à-vis, şi am rămas acolo. Da, se uita la ghetele ei roşii. Apoi şi-a ridicat privirea încet, bănuind ceva. Când m-a văzut, a scuturat din cap zâmbind, învolburându-şi pletele castanii, apoi şi-a lăsat capul în jos, până pe genunchi, mişcându-l într-o parte şi alta, ca şi cum ar nega că o asemenea ne­bunie chiar poate să se întâmple. Stătea acolo, pe bor­dură, şi râdea din adânc, cu toată fiinţa. Părul cas­taniu atingea pământul.

(Reproduceri după picturi de FELIX AFTENE)