Ernest Ulrich e un domn subţire şi distins. Gesturile, spatele pe care se străduieşte să-l ţină drept, deşi vârsta îl apleacă în faţă, costumul, ochelarii cu ramă groasă, cuvintele care ştiu să se aşeze în frază, atitudinea, toate emană aerul unei Românii care avea blazon şi ţinută. Şi-a trăit adolescenţa în Petroşani, înainte de cel de-al doilea război mondial, pe vremea când minerii mergeau la baluri şi se îmbrăcau în costum cu cravată, iar bărbaţii sărutau mâna domnişoarelor înainte să le invite la dans. Pe atunci, expresiile murdare nu făceau parte, ca astăzi, din limbajul cotidian, iar uniforma era singura ţinută în care puteai să mergi la liceu. La 16 ani, Ernest Ulrich mergea dimineaţa la lucru în mină, şi la şcoală, după-amiaza, neştiind că destinul avea să-i pregătească un alt scenariu, în care visele unui viitor fericit n-aveau ce căuta. Viaţa d-lui Ulrich a fost plină de grozăvii. Dar minerul din Petroşani a trecut peste ele cu demnitate, bucuros că din întâlnirea cu moartea a ieşit totdeauna învingător.
Caii cu cârpe negre
Atât îi trebuia ca să-şi termine liceul. 1600 de lei pe trimestru. Dar tatăl lui, neamţ din Petroşani, nu-i avea. Aşa că Ernest a fost nevoit să se angajeze ca miner, la fel ca majoritatea tinerilor din Valea Jiului. Când a coborât pentru prima oară în măruntaiele pământului, nu împlinise încă 16 ani. Pleca la muncă înainte de răsăritul soarelui, la ora cinci, iar la şase trebuia să fie în mină. Când ieşea, la ora două, se grăbea la liceu, de unde se întorcea abia seara, după ora opt. Adormea pe caiete şi cărţi, încercând să-şi facă temele, iar apoi, dimineaţa, o lua din nou de la capăt. O viaţă care copiilor de acum li s-ar părea un joc sumbru, de pe calculator.
În abataj, unde cobora în fiecare zi, Ernest Ulrich s-a întâlnit pentru prima oară cu moartea, alături de câţiva ortaci sfâşiaţi de o explozie. Dar el a scăpat. Şi tot acolo, din pricina unui accident, a fost îngropat de viu în cărbunele minei, dar mâna lui Dumnezeu s-a întors din nou către el. În timpul acela, minele nu erau ca acum. Nici măcar nu erau electrificate. Întunericul negru era străpuns doar de lumina lămpaşelor. Săpau după cărbune cu târnacopul, negri la faţă şi trup de la praful lui, apoi îl încărcau în vagonete trase de cai.
La 19 ani, înainte de deportare
Ţiganca de pe pragul casei
Era acolo, în bătătură, chiar în faţa lui. Îşi aminteşte bine de ea. A fost limpede, dintru început, că mama nu o voia în casă. Dar ţiganca, cu fustele ei înflorate măturând pământul, nu se lăsase, se aşezase liniştită pe prag, ţinând în mână un ghioc. "Cucoană, lasă-mă să-ţi ghicesc", rostise calm, cu glas răguşit. "Băiatul dumitale are în faţă drum greu. E bine să ştii". Surprinsă, mama s-a înduplecat şi a primit ţiganca în casă. Şi, în timp ce îşi freca ghiocul cu o cârpă albă, Ernest o vedea cum se schimbă la faţă.
"M-a privit deodată cu o jale nesfârşită şi i-a spus mamei - «Peste zece ani, băieţelul acesta va muri. Sau dacă nu va muri, va fi într-o stare mai rea ca moartea.» Atât, şi apoi a mulţumit şi a dat să plece. Mama i-a întins, tremurând de furie, o bancnotă de zece lei, doar ca să o vadă dusă. Înainte să iasă pe poartă, ţiganca ne-a mai aruncat o vorbă: «Când se vor împlini vorbele mele, o să vă aduceţi aminte de mine». Şi aşa a fost!"
Evenimentele s-au petrecut repede şi năpraznic. Era în iarna anului 1945, în primele zile ale lui ianuarie. România era în plin război, ocupată de ruşi, după ce, pe 23 august 1944, "întorsese armele"... Pe 10 ianuarie, Ernest era la lucru, împreună cu tatăl său, când un militar a venit şi i-a arestat. I-a luat, pur şi simplu, din mină, fără nicio explicaţie, aşa cum se adunau vitele pentru abator. I-au dus la şcoala din Petrila, unde s-au întâlnit cu mulţi alţii, bărbaţi şi femei, arestaţi la fel ca ei. Erau cu toţii nemţi... Nemţi din Ardeal. Atunci şi-a adus aminte Ernest de ţiganca cu ghioc. Avea 19 ani, iar întâlnirea cu ea se petrecuse în urmă cu zece ani.
Crucea dintre zăbrele
În copilărie, cu câinele lui
Înainte de plecarea trenului, în gară se strânsese tot Petroşaniul. "Nu vreau să exagerez, dar cred că erau zece mii de oameni. Se dusese vestea că nemţii sunt deportaţi şi veniseră cu toţii să-şi ia rămas bun. Ultimul rămas bun... Erau peste tot, căţăraţi pe balustrade, pe garduri, mulţi dintre ei, cu ochii în lacrimi".
Românii din oraş erau revoltaţi de deportarea celor ce până mai ieri le fuseseră vecini şi tovarăşi de lucru, în abataj, dar nu aveau ce să facă. După ce trenul a plecat, momârlanii l-au prins pe plutonierul care coordonase arestările, l-au legat de mâini, i-au pus o pancartă de gât şi l-au plimbat prin tot oraşul.
Românii îi iubeau pe nemţi. Le erau vecini de când lumea. Copilăriseră alături de ei şi tot cu ei începuse exploatarea minieră, cu veacuri în urmă. De la ei păstrau şi salutul, atunci când coborau în subteran. Chiar şi românii îşi spuneau între ei - "Glück auf! (Noroc bun!)", înainte de a coborî în măruntaiele pământului. Iar acum, îi vedeau duşi, ca vitele, cine ştie unde.
"Nu o să uit toată viaţa mea cum, după plecarea trenului, la bariera de la Dărăneşti, se strânsese tot satul, în frunte cu preotul. Părintele aflase de trenul nostru plin de deportaţi. Venise cu sute de credincioşi şi cu crucea cu care mergea la Bobotează şi ne binecuvânta. Cred că părintele se gândea că unii dintre noi nu aveam să ne mai întoarcem niciodată... Ne-a rămas în inimă imaginea acelei cruci ridicate de părintele. O cruce la care am privit printre zăbrelele vagonului."
Trenul a mers pe ascuns, numai noaptea, la adăpostul întunericului. Nimeni nu ştia încotro. Timp de 19 zile, cât a durat călătoria, deportaţii nu au avut parte nici de alimente, nici de apă. Doar ceea ce au luat cu ei de acasă, din Petroşani. Noaptea, arşi de sete, se rugau de oamenii din gări să le strecoare câte o sticlă de apă printre zăbrele. Au sperat că vor ajunge în cele din urmă în faţa unui tribunal, unul care să le îngăduie o apărare. Nu s-a întâmplat. Dacă unul evada din tren, gărzile sovietice arestau un alt om de pe stradă. Aşa, la întâmplare. Era nevoie ca, la final, în Ucraina, numărul deportaţilor să fie acelaşi cu cel de la Petroşani. Atât.
O felie de pâine şi un castravete murat
Împreună cu părinţii
O gară pierdută în răsăritul Ucrainei, într-o mare de zăpadă, peste care alerga un vânt îngheţat. Nicio casă, niciun reper care să străpungă întinderea albă. Asta îşi aminteşte Ernest Ulrich că a văzut când a coborât pentru prima oară din tren, după cele 19 zile de chin. O mare de zăpadă, cu care s-au luptat kilometri în şir, ore întregi, clipă de clipă, trăgându-se unul pe altul de mână, cărând bagajele pe care le luaseră de acasă.
Seara, când peste camerele goale s-a lăsat întunericul şi frigul, au încercat să facă lumină. Au mai găsit prin bagaje o lingură de untură, pe care au pus-o într-un vas, au improvizat un fitil şi astfel şi-au făcut o candelă. Era singura lumină din lagăr şi din viaţa lor.
"Şi chinurile de abia acum începeau... Afară era mereu un ger cumplit, de minus 40-45 de grade, iar noi eram îmbrăcaţi în hainele pe care le purtam în momentul arestării. Unii dintre noi îşi luaseră şi ceva haine de acasă, dar nu era suficient. Apă curgea doar în curte, printr-o ţeavă găurită, care abia susura şi care, atunci când era gerul puternic, îngheţa complet. De spălat nici nu putea fi vorba, aşa că trebuia să ne frecăm cu zăpadă. După câteva zile, au început să ne dea şi mâncare, dar ce mâncare! - dimineaţa ceai şi o felie de pâine, iar la prânz un polonic de gogonele fierte şi o lingură de terci de mei sau arpacaş. Aşa am ţinut-o luni de zile! În frig şi foame. M-am jurat, atunci, că în viaţa mea nu voi mai pune în gură murături..."
Aşa a început moartea să muşte din nemţii din Petroşani. Zilnic piereau cam douăzeci de oameni. Cadavrele îngheţate erau strânse în grămezi, şi apoi erau aruncate în gropi şi acoperite cu var. Din 1.500 de deportaţi, au murit 471. Cei care au supravieţuit şi care erau buni de muncă au fost trimişi în mine.
"Dar ce mine! De un primitivism pe care în România nici măcar nu ni-l puteam închipui. Noi nu am fost în lagăr, am fost în robie. Ni s-a spus de la început - «Cine munceşte trăieşte!» Aşa că am fost siliţi să ne fabricăm propriile unelte ca să ne putem duce la bun sfârşit planul impus de gardieni. Treptat, am ajuns să ne împrietenim cu localnicii care munceau alături de noi, în mină. Ei au văzut că nu suntem criminali de război, ci muncitori pricepuţi şi ortaci de ajutor. Şi au ajuns să ne îndrăgească şi să se solidarizeze cu noi."
Patul gol
Împreună cu viitoarea soţie
Marea mângâiere a lui Ernest a fost tatăl său, împreună cu care fusese deportat. Ţinea tare mult la el, o legătură amplificată de suferinţă. Dar, din pricina traiului rău, tatăl s-a îmbolnăvit. A început să slăbească şi nu a mai putut ieşi la lucru. Au trecut săptămâni în care se topea pe picioare, dar nimeni nu îi dădea niciun medicament. O vreme, a crezut că va muri... În fiecare dimineaţă îl îmbrăţişa plângând, cu gândul că la întoarcerea din şut nu-l va mai găsi în viaţă. Dar tatăl nu a murit. Încet, parcă miraculos, a început din nou să mănânce şi să stea pe picioarele lui. Apoi, în lagăr, a apărut un zvon. Se spunea că sovieticii îi vor trimite acasă pe cei bolnavi. Şi-au dat seama că nu au ce să facă cu ei, aşa că s-au hotărât să-i trimită în România. Când a plecat din lagăr, tatăl cântărea 26 de kilograme, deşi fusese un om robust, fost campion la lupte greco-romane.
"M-am despărţit de el într-o dimineaţă de toamnă rece. Ne-am îmbrăţişat printre lacrimi. Nu ştiam dacă-l voi revedea. De durere, nu am putut schimba între noi nici măcar două cuvinte. Ne-am despărţit într-o tăcere deplină. Tata a ieşit uitându-se lung la mine. Îmi amintesc de faţa lui tristă, pe care am văzut-o ultima oară prin sârma ghimpată a gardului. Când am ajuns la lucru în mină, de durere, nici nu ştiam ce fac. Din greşeală, mi-am tot dat cu ciocanul peste mâini, gândindu-mă la el. Când am ajuns înapoi în lagăr şi am văzut patul tatei gol, ceva s-a rupt în sufletul meu. Atunci m-am gândit pentru prima oară să mă sinucid. Şi tot de atunci, în fiecare noapte, îi aprindeam în minte tatei o lumânare, gândindu-mă că, poate, nu a supravieţuit drumului de întoarcere. Să ştiţi că dorul de casă a omorât mai mulţi oameni decât frigul şi foamea. E cea mai grea boală. Una de care nu mai scapi."
Mama din soare
O adolescenţă petrecută în lagăr
În seara aceea, se întorsese în lagăr înainte de apusul soarelui. Îşi aminteşte limpede, chiar dacă au trecut de atunci aproape 60 de ani. După ce ruşii văzuseră cât sunt de harnici şi de oneşti, regimul de detenţie devenise mai relaxat, aşa că puteau să se plimbe liberi prin lagăr. Ernest mergea să-şi ia raţia de mâncare, bântuit de gândul morţii. Ultima picătură de rezistenţă din el se sfârşise. Dacă tot murise pe dinăuntru, ce rost mai avea să stea atârnat de viaţă? Dar atunci s-a întâmplat un lucru miraculos. Brusc, ochii i-au căzut pe soarele care stătea să apună: un glob uriaş, purpuriu, plutind peste câmpiile întinse ale Ucrainei, netede ca în palmă şi nesfârşite ca şi deznădejedea lui.
"Nemărginirea aia m-a dus cu gândul la depărtarea dintre mine şi ţară. Şi atunci m-am gândit la casa mea de la Petroşani şi la mama care, poate, la ora aia era acasă. Durerea dorului de casă mi-a străpuns inima. Am căzut în genunchi, mi-am împreunat mâinile şi am spus: «Mamă, ridică-ţi şi tu ochii spre soarele ăsta! Ridică-ţi ochii să ne uităm amândoi la el şi să ne vedem ca într-o oglindă, ca să fim şi noi o clipă împreună!». Şi, ori mă credeţi ori nu, dar vă spun sincer că atunci, chiar în globul solar, am văzut-o aievea pe mama mea. Era acasă, şedea pe un scăunel mic şi cosea la nişte haine rupte. Ştiu că e inexplicabil, dar vă spun că am fost atât de fericit, încât am început să plâng! Fericit! Am rămas în genunchi, plângând de bucurie, până când soarele a apus. Când m-am ridicat, nu-mi mai simţeam picioarele. Poate vă gândiţi că a fost o halucinaţie, dar eu vă spun că pe lumea aceasta sunt lucruri cărora omul nu le dă nicio importanţă, dar ele există."
Întâlnirea aceea cu mama a schimbat ceva înlăuntrul lui Ernest. Aşa cum plecarea tatălui îi rupsese băierile inimii, vedenia mamei l-a tămăduit. De atunci, nu s-a mai gândit la sinucidere, deşi detenţia a mai durat ani de zile.
Întoarcerea
Între noi se lasă, nestingherită, liniştea. Ţigara pe care domnul Ulrich şi-a aprins-o i s-a stins de mai multe ori între degete. Amintirile acestea năprasnice l-au potopit şi pe el, deşi reuşeşte să le povestească senin, cu liniştea pe care o au doar oamenii tari la suflet.
S-a eliberat din lagăr abia după cinci ani şi a ajuns acasă pe 1 noiembrie 1949, când în bisericile catolice din Petroşani se ţine ziua morţilor. Tatăl său ajunsese acasă exact în aceeaşi zi, dar cu cinci ani înainte de el, de parcă destinul voia să-i unească printr-o stranie coincidenţă. La fel ca la plecare, a fost aşteptat de tot oraşul. Se auzise că vine trenul cu deportaţi.
Ca să uite de ororile din lagăr, s-a apucat imediat de lucru. Dar amintirile nu s-au şters uşor.
"Mi se întâmpla uneori să iau un ziar în mână, încercând să citesc ceva, dar, în locul literelor, îmi apăreau scenele groaznice din Ucraina."
Ca să le uite, a început să picteze. Ne ridicăm de pe scaun şi-mi arată desenele şi tablourile sale. Peisaje de iarnă, câmpuri cu flori, o casă. Sunt scene tonice, vii. Bucuria care se luptă cu tristeţea. Culoarea care acoperă cenuşiul.
Apartamentul din Petroşani, în care locuieşte d-l Ulrich, e prăfuit şi gol, şi simt din paşii săi obosiţi, din vocea care i se gâtuie, uneori, că acum e singur. Soţia, pe care a preţuit-o enorm, s-a stins de paisprezece ani. Generaţia sa e, şi ea, la Domnul. Numai el a rămas, ca un străjer al timpului, subţire şi demn, în stare să dea mărturie despre ororile unui alt veac. În tăcerea care s-a lăsat între noi începe să-şi depene şi ultima sa poveste. Cea care avea să-i descopere cu adevărat sensul vieţii.
În lumea de dincolo
Astăzi...
"Am auzit ţipând o asistentă - «Stop cardiac!» şi pe doctori zbierând înnebuniţi - «Fă-i masaj pe inimă!». Şi atunci, vă rog să mă credeţi, am simţit cum unul din ei mi-a băgat mâna prin abdomen şi cum îmi apăsa, ritmic, inima. În momentul acela, s-a întâmplat un fapt uluitor. Auzeam tot ce se întâmplă, vedeam foarte bine totul, dar nu mai puteam comunica. Până atunci vorbisem cu doctorii continuu. Şi, deodată, mi-am simţit sufletul ieşind din mine. Era ataşat încă de trupul meu, printr-un fel de coardă. Era micuţ, avea forma unei picături de apă şi era de un roşu-portocaliu foarte aprins, înconjurat de o lumină galben-albăstruie. Cu el am trecut pragul lumii de dincolo, pe care îmi e foarte greu să o descriu. Erau acolo o natură feerică şi ape strălucitoare. Îmi amintesc foarte bine culorile ei. Eu mă ocupam încă de pe atunci cu pictura, dar mi-ar fi imposibil să le reproduc aici, pe pământ. Erau foarte vii, foarte puternice, iar eu eram foarte fericit, deşi îmi era în acelaşi timp teamă să rămân acolo. Îmi aduc aminte că am tot vorbit cu sufletul meu care explora acea lume şi îmi era frică să nu rătăcească drumul şi să nu mai revină în trup. Ştiu că s-a apropiat de trupul meu şi apoi s-a îndepărtat de el cam de cinci, şase ori. Şi în tot acest răstimp, am avut un fel de ceartă cu el - eu îl chemam înapoi, iar el ieşea să exploreze. În cele din urmă, a intrat înapoi în corp. Atunci am auzit asistenta spunând - «Moarte clinică, două minute şi cincizeci şi trei de secunde.» Şi atunci am simţit din nou durerile cumplite ale operaţiei şi m-a potopit tristeţea. Îmi era deja dor după frumuseţea lumii de dincolo."
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
