CHRISTIAN PODRATZKY - "În Germania am cunoştinţe, aici am prietenii din copilărie. Cei adevăraţi"

Rock-ul timişorean a fost întotdeauna la înălţi­­me, iar în această perioadă, scena bă­năţeană este în fierbere. Rezident EX, cea mai bună tru­­pă de hard rock din ultimii doi ani, a susţinut pri­mele concerte, cu noul solist vocal; ABRA, una din for­ma­ţiile de mare clasă din anii 80, va ieşi în septem­brie pentru prima oară pe scenă după 23 de ani, într-un concert mult aşteptat.

Iar Pro Musica se pregăteşte pentru reuniunea şi concertele, de după douăzeci de ani de pauză. Numele lui Christian Podratzky se regă­seşte în istoria celor trei formaţii. Cu o bogată expe­rienţă, atât alături de trupe româneşti, cât şi germane, basistul celor de la Rezident EX şi ABRA este un om de scenă, plin de explozie. Locuieşte la Berlin, acolo unde lucrează ca grafician, însă se în­toarce cât se poa­te de des la Timişoara, pentru a-şi îm­plini menirea şi a face muzică alături de prieteni.

Musca de pe planşetă

- Porţi un nume nu tocmai comun. Care este po­vestea familiei tale, şi de unde moşteneşti pasiu­nea pentru muzică?

- Bunica din partea tatei cânta la orga bisericii catolice şi asta-i singura legătură pe care o cunosc în­tre familia mea şi muzică. Un unchi de-al meu spunea că numele vine de la un ceh, cu vreo opt-nouă genera­ţii în urmă. Mama e româncă de lângă Oraviţa, iar tata era neamţ bănăţean. S-au cunoscut la planşetă, ea pro­iectantă, el inginer la maşini grele. Elvira şi Valeriu. Lor le datorez tot. M-au încurajat întotdeauna în tot ce am făcut, mi-au luat prima chitară, au strâns cureaua, şi din salariul lor mi-au cumpărat difuzoare care cos­tau enorm.

- Care era atmosfera Timişoarei copilăriei tale?

- Am crescut într-un cartier muncitoresc de case, demolate în anii 80. La şcoala germană eram copii sârbi, unguri, români, nemţi, ne înţelegeam cu toţii foarte bine, nu era nimic deosebit să ai un nume ca al meu, iar copiii ştiau deseori câte două, trei limbi. Jucam fotbal toată ziua. La un moment dat, în clasă, am desenat pe planşa unei colege o muscă, şi ea tot încerca să o alunge, credea că-i vie. Profesoara de desen a chemat-o pe mama la şcoală să-i spună că am un talent real şi că ar trebui să mă dea la o şcoală specială. Aş fi continuat cu artele plas­tice, însă după ce am desco­perit basul şi rock and roll-ul, nu mi-a mai ars de nimic, nu­mai la asta mă gândeam. Am terminat Facultatea de Con­strucţii, de dragul mamei şi ca să scap de armată. Acum nu mai ştiu nimic, nici măcar din ce-i făcut betonul.

Vărul hippie din Carei

- Cum s-a produs scân­teia cu muzica?

- Mama mi-a pus lecţii de pian, pe când aveam şase ani, însă nu mi-a plăcut deloc, mă purtam urât cu studenta care îmi dădea lecţii şi atunci ea a renunţat, săraca. Peste câţiva ani, am ascultat câteva casete la "Panasonicul" vărului meu din Carei, un hippiot în toată regula, care umbla îmbră­cat cu ie, şi aşa am desco­perit rock-ul. Aveam o mă­tuşă în America, care îmi trimitea casete originale. Se strângeau 20-30 de ado­lescenţi la mine acasă şi împreună ascultam cel mai nou album Led Zep­pe­lin. Aveam un casetofon îmbrăcat în piele, îl mai împrumutam golanilor din cartier, ca să dea bine la ga­gici, iar seara mi-l adu­ceau înapoi. La 13-14 ani, mi-au luat ai mei prima chitară, un Reghin acustic, şi am mers să iau lecţii de la fraţii Popescu, care-i învăţaseră pe mai toţi puşta­nii Timişoarei să cânte. Eu eram totuşi atras de sune­tul basului, de ritmul din spate, dar prietenii îmi spu­neau: "Ce-i aia bas, nici nu-l auzi". Dar eu acolo eram cu urechea. Cântam pe corzile groase ale chita­rei, şi până la urmă, mi-am luat un bas. Totul era im­provizat. La început, îţi făceai tu amplificatoare, in­stru­mente, boxe. Ţin minte că mergeam prin şantiere, găseam cilindrii în care pregăteau muncitorii varul, culorile, puneam o piele întinsă, udă deasupra, o su­dam la fabrică şi alea erau tobele. Cu prima trupă, Impact, am ajuns să înregistrăm opt piese la Radio România şi să cântăm la Costineşti şi la festivaluri bune din ţară.

Grafică şi libertate

- ABRA?

- Este trupa mea de suflet, am câştigat toate premiile la festivalurile studenţeşti, se cânta la cel mai înalt nivel. Aveam concerte la care stătea lumea şi pe geamuri. Pe vremea aia, erai mândru că făceai parte dintr-o trupă, te identificai cu ea. Făceai totul cu colegii de trupă - ne luam rucsacii şi plecam împreună în Retezat - nu doar cântam. Mai apoi, Ilie Stepan a avut nevoie de un basist pentru o co­laborare la muzica unei piese de tea­tru şi apoi nu m-a mai lăsat să plec, aşa că am continuat în paralel cu ABRA şi cu Pro Musica.

- Simţeai apăsarea anilor 80, sau erai în lumea ta, detaşat?

- Multă vreme nu am conştientizat exteriorul, trăiam în atmosfera muzicii, iar mama ducea tot greul. Oficial, eu locuiam acasă, însă stă­team mai mult în căminele studenţeşti, unde aveam o prietenă. Sau două. Tata murise, şi mama a tras din greu să crească singură doi copii. Ea îmi spunea că totul e pe cartelă, eu habar nu aveam. Vânduse maşina, tot ce se mai putea vinde, noap­tea făcea felicitări să mai adu­ne un ban. Eu, dacă strân­geam câteva sute de lei din concerte, îi dădeam mamei. A fost un moment foarte bi­zar, când am cântat la amba­sada Germaniei. Cineva de acolo văzuse Pro Musica în concert şi ne invitase să cân­tăm, însă, pe de altă parte, ni se spusese să nu vorbim cu nimeni, să cântăm şi atât, nici să nu deschidem gura. Du­pă concert, oamenii au venit la noi bucuroşi, să ne felicite, să vorbim, dar noi eram atât de tăcuţi, de stre­saţi... Cu totul altfel erau con­certele rock din oraş, un­de atmosfera era foarte fier­binte, se strângeau toţi tine­rii. Şi noi mergeam să ve­dem concertele altor trupe, era o nebunie, un dezmăţ, se manifesta foamea de liber­tate a tinerilor. Îmi amin­tesc de un concert cu Pro Musica la Sala Olimpia, în faţa a 3.000 de oameni, care au început să hui­duie când prezentatorul a spus că peste câteva zile va avea loc congresul PCR. Ne-am speriat şi noi, se huiduia la numele Ceauşescu, nu mai auzi­sem aşa ceva.

- Ce te-a deter­minat să pleci în Germania?

- Începusem să simt şi eu ce se întâmpla în jur. Terminam facultatea şi urma să fac şase luni de arma­tă. Mulţi muzicieni din Timişoara plecaseră deja, iar mama mi-a spus că dacă am cum, să plec. Acum, poa­te nu aş mai face-o, însă atunci trebuia să încerc. M-am căsătorit cu o timişoreancă ce plătise bani grei pentru un paşaport cu viză şi care urma să plece peste şase luni. Între timp, a venit decem­brie 1989, însă eu aveam actele depuse şi am vrut să văd cum e aco­lo. Am învăţat gra­fica pe computer, şi în paralel am con­ti­nuat să cânt cu trupe berlineze de club. Patru ani am făcut parte din­tr-o trupă de suc­ces, aveam toate biletele vân­dute, în săli de 5-10.000 de oameni, turnee, totul mergea ca o ma­şinărie, la un nivel de profesio­nalism pe care nu-l mai experimen­ta­sem. Ne-am petre­cut două luni în vila unui celebru pro­ducător englez, cu bucătar şi şo­fer la scară, pentru a imprima un nou disc. Apoi, trupa s-a destrămat din cauza unor orgo­lii, iar eu am con­tinuat să cânt cu di­ferite trupe berlineze şi să mă ocup de grafică. Am o agenţie în care mun­cesc din greu pen­tru anu­mite proiecte, apoi mă bucur de libertate. Mă întorc când vreau la Timişoara, pentru mama şi pen­tru mu­zică.

Mult mai român decât neamţ

- Cum a început aventura Rezident EX?

- Sălile de repetiţii erau una lângă cealaltă, ne vizi­tam, făceam poante. Într-o zi, Tavi Iepan ne-a che­mat pe cei de la ABRA la ei, să cântăm în cor pe piesa "Brigadierii". Apoi m-a întrebat dacă nu vreau să cânt la bas, în Rezident EX. Îl admir pe Tavi de trei­zeci de ani, suntem prieteni, însă nu mai cântasem împreună niciodată, chiar dacă în anii 80, ne tot perin­dam fiecare în diferite formule. El e cu câţiva ani mai mare. Pe când eram licean, îl invidiam pentru pletele sale şi pentru chitara Fender. Mergeam la con­cer­tele primelor sale trupe, ţin minte că se stătea pe jos la clubul Electromotor, unde se adunau toţi hippie din Timişoara. Mi-au plăcut întotdeauna piesele lui Tavi, au un uşor iz sârbesc, specific bănăţean, şi îţi intră ime­diat în ureche. Am făcut grafica albumului prece­dentei sale formaţii, "Locatarii". Am rămas tot tim­pul în legătură cu el şi mă bucur enorm pentru că, după atâţia ani, piesele sale sunt cântate de sute de oa­meni, la fiecare concert. Merită, după tot ce a făcut pentru rock-ul timişorean. Concertele Rezident EX înseamnă adrenalină pură, ne mândrim şi ne bucurăm de impactul la public şi de căldura cu care suntem pri­miţi. Simt că mă aflu într-o trupă de prieteni. Cu tobo­şarul Vali Potra, de pildă, am cântat în mai toate tru­pele de aici, din 1983 şi până astăzi.

- Faci naveta între Berlin şi Timişoara. Unde simţi că ţi-e locul?

- Am eu ceva de neamţ în mine, însă, categoric, sunt mai mult român decât neamţ. Nemţii-s oameni foarte ordonaţi, te simţi bine cu ei, vorbeşti, te împrie­teneşti, dar numai până la un punct. Acolo am cunoş­tin­ţe, aici, prietenii din copilărie, cei adevăraţi! M-am aco­modat acolo, însă îmi lipseşte balcanismul, acel ceva pe care îl capeţi în locul în care te-ai născut şi care nu te mai părăseşte niciodată. Timişoara are o sce­­nă muzicală bogată, mult mai multe trupe ca în anii '80, şi sunt surprins de calitatea multora dintre ele, chiar şi a trupelor studenţeşti. Timişoara nu prea mai e oraşul pe care îl ştiam eu, însă oamenii cei mai dragi mie se află aici: pentru ei mă întorc de fiecare dată!