Ernest Ulrich e un domn subțire și distins. Gesturile, spatele pe care se străduiește să-l țină drept, deși vârsta îl apleacă în față, costumul, ochelarii cu ramă groasă, cuvintele care știu să se așeze în frază, atitudinea, toate emană aerul unei Românii care avea blazon și ținută. Și-a trăit adolescența în Petroșani, înainte de cel de-al doilea război mondial, pe vremea când minerii mergeau la baluri și se îmbrăcau în costum cu cravată, iar bărbații sărutau mâna domnișoarelor înainte să le invite la dans. Pe atunci, expresiile murdare nu făceau parte, ca astăzi, din limbajul cotidian, iar uniforma era singura ținută în care puteai să mergi la liceu. La 16 ani, Ernest Ulrich mergea dimineața la lucru în mină, și la școală, după-amiaza, neștiind că destinul avea să-i pregătească un alt scenariu, în care visele unui viitor fericit n-aveau ce căuta. Viața d-lui Ulrich a fost plină de grozăvii. Dar minerul din Petroșani a trecut peste ele cu demnitate, bucuros că din întâlnirea cu moartea a ieșit totdeauna învingător.
Caii cu cârpe negre
Atât îi trebuia ca să-și termine liceul. 1600 de lei pe trimestru. Dar tatăl lui, neamț din Petroșani, nu-i avea. Așa că Ernest a fost nevoit să se angajeze ca miner, la fel ca majoritatea tinerilor din Valea Jiului. Când a coborât pentru prima oară în măruntaiele pământului, nu împlinise încă 16 ani. Pleca la muncă înainte de răsăritul soarelui, la ora cinci, iar la șase trebuia să fie în mină. Când ieșea, la ora două, se grăbea la liceu, de unde se întorcea abia seara, după ora opt. Adormea pe caiete și cărți, încercând să-și facă temele, iar apoi, dimineața, o lua din nou de la capăt. O viață care copiilor de acum li s-ar părea un joc sumbru, de pe calculator.
În abataj, unde cobora în fiecare zi, Ernest Ulrich s-a întâlnit pentru prima oară cu moartea, alături de câțiva ortaci sfâșiați de o explozie. Dar el a scăpat. Și tot acolo, din pricina unui accident, a fost îngropat de viu în cărbunele minei, dar mâna lui Dumnezeu s-a întors din nou către el. În timpul acela, minele nu erau ca acum. Nici măcar nu erau electrificate. Întunericul negru era străpuns doar de lumina lămpașelor. Săpau după cărbune cu târnacopul, negri la față și trup de la praful lui, apoi îl încărcau în vagonete trase de cai.
"Nu o să uit niciodată caii aceia, care munceau ani de zile în mină, fără să vadă niciodată lumina soarelui. Erau aproape orbi, dar anticipau pericolele cu un simț pe care noi nu-l aveam. De multe ori ne-au salvat viața. Când nu mai puteau munci, caii aceștia minunați, cu care împărțeam greul, erau scoși la lumină cu capul învelit în cârpe negre. Apoi, în fiecare zi, cel care avea grijă de ei le dădea la o parte de pe ochi câte o cârpă, ca să se obișnuiască, încet, cu lumina. Dar erau unii care nu se mai obișnuiau niciodată. Rămâneau orbi pentru tot restul vieții lor..."
Țiganca de pe pragul casei
Era acolo, în bătătură, chiar în fața lui. Își amintește bine de ea. A fost limpede, dintru început, că mama nu o voia în casă. Dar țiganca, cu fustele ei înflorate măturând pământul, nu se lăsase, se așezase liniștită pe prag, ținând în mână un ghioc. "Cucoană, lasă-mă să-ți ghicesc", rostise calm, cu glas răgușit. "Băiatul dumitale are în față drum greu. E bine să știi". Surprinsă, mama s-a înduplecat și a primit țiganca în casă. Și, în timp ce își freca ghiocul cu o cârpă albă, Ernest o vedea cum se schimbă la față.
"M-a privit deodată cu o jale nesfârșită și i-a spus mamei - «Peste zece ani, băiețelul acesta va muri. Sau dacă nu va muri, va fi într-o stare mai rea ca moartea.» Atât, și apoi a mulțumit și a dat să plece. Mama i-a întins, tremurând de furie, o bancnotă de zece lei, doar ca să o vadă dusă. Înainte să iasă pe poartă, țiganca ne-a mai aruncat o vorbă: «Când se vor împlini vorbele mele, o să vă aduceți aminte de mine». Și așa a fost!"
Evenimentele s-au petrecut repede și năpraznic. Era în iarna anului 1945, în primele zile ale lui ianuarie. România era în plin război, ocupată de ruși, după ce, pe 23 august 1944, "întorsese armele"... Pe 10 ianuarie, Ernest era la lucru, împreună cu tatăl său, când un militar a venit și i-a arestat. I-a luat, pur și simplu, din mină, fără nicio explicație, așa cum se adunau vitele pentru abator. I-au dus la școala din Petrila, unde s-au întâlnit cu mulți alții, bărbați și femei, arestați la fel ca ei. Erau cu toții nemți... Nemți din Ardeal. Atunci și-a adus aminte Ernest de țiganca cu ghioc. Avea 19 ani, iar întâlnirea cu ea se petrecuse în urmă cu zece ani.
Crucea dintre zăbrele
Trenul în care i-au urcat era lung, de nu îi mai vedeai capătul. Era un mărfar din acela în care transporți uneori animalele, cu vagoane de lemn, cu ferestre mici, cât să nu poți să scoți capul afară. I-au înghesuit cu forța, apoi au sudat zăbrele la geamuri, deși prin ele nu ar fi putut să scape decât păsările. Despre motivul arestării sau despre ce urma să li se întâmple nu li s-a spus nimic.
Înainte de plecarea trenului, în gară se strânsese tot Petroșaniul. "Nu vreau să exagerez, dar cred că erau zece mii de oameni. Se dusese vestea că nemții sunt deportați și veniseră cu toții să-și ia rămas bun. Ultimul rămas bun... Erau peste tot, cățărați pe balustrade, pe garduri, mulți dintre ei, cu ochii în lacrimi".
Românii din oraș erau revoltați de deportarea celor ce până mai ieri le fuseseră vecini și tovarăși de lucru, în abataj, dar nu aveau ce să facă. După ce trenul a plecat, momârlanii l-au prins pe plutonierul care coordonase arestările, l-au legat de mâini, i-au pus o pancartă de gât și l-au plimbat prin tot orașul.
Românii îi iubeau pe nemți. Le erau vecini de când lumea. Copilăriseră alături de ei și tot cu ei începuse exploatarea minieră, cu veacuri în urmă. De la ei păstrau și salutul, atunci când coborau în subteran. Chiar și românii își spuneau între ei - "Glück auf! (Noroc bun!)", înainte de a coborî în măruntaiele pământului. Iar acum, îi vedeau duși, ca vitele, cine știe unde.
"Nu o să uit toată viața mea cum, după plecarea trenului, la bariera de la Dărănești, se strânsese tot satul, în frunte cu preotul. Părintele aflase de trenul nostru plin de deportați. Venise cu sute de credincioși și cu crucea cu care mergea la Bobotează și ne binecuvânta. Cred că părintele se gândea că unii dintre noi nu aveam să ne mai întoarcem niciodată... Ne-a rămas în inimă imaginea acelei cruci ridicate de părintele. O cruce la care am privit printre zăbrelele vagonului."
Trenul a mers pe ascuns, numai noaptea, la adăpostul întunericului. Nimeni nu știa încotro. Timp de 19 zile, cât a durat călătoria, deportații nu au avut parte nici de alimente, nici de apă. Doar ceea ce au luat cu ei de acasă, din Petroșani. Noaptea, arși de sete, se rugau de oamenii din gări să le strecoare câte o sticlă de apă printre zăbrele. Au sperat că vor ajunge în cele din urmă în fața unui tribunal, unul care să le îngăduie o apărare. Nu s-a întâmplat. Dacă unul evada din tren, gărzile sovietice arestau un alt om de pe stradă. Așa, la întâmplare. Era nevoie ca, la final, în Ucraina, numărul deportaților să fie același cu cel de la Petroșani. Atât.
O felie de pâine și un castravete murat
O gară pierdută în răsăritul Ucrainei, într-o mare de zăpadă, peste care alerga un vânt înghețat. Nicio casă, niciun reper care să străpungă întinderea albă. Asta își amintește Ernest Ulrich că a văzut când a coborât pentru prima oară din tren, după cele 19 zile de chin. O mare de zăpadă, cu care s-au luptat kilometri în șir, ore întregi, clipă de clipă, trăgându-se unul pe altul de mână, cărând bagajele pe care le luaseră de acasă.
"Când am intrat în orașul Dzerjinsk, din regiunea Donbass, ne aștepta o mulțime furioasă, care striga: «Criminalii! Criminalii!». Li se spusese că suntem criminali de război. Am intrat apoi în lagăr. O curte largă, în care erau două blocuri de beton. Ne-au băgat acolo în niște încăperi în care nu era nimic. Nici măcar podele pe jos. Doar cimentul gol. Atunci ne-au dat pentru prima dată de mâncare - un castravete murat și câte o felie de pâine la trei persoane! Atât! Și asta a fost rația noastră timp de mai multe zile."
Seara, când peste camerele goale s-a lăsat întunericul și frigul, au încercat să facă lumină. Au mai găsit prin bagaje o lingură de untură, pe care au pus-o într-un vas, au improvizat un fitil și astfel și-au făcut o candelă. Era singura lumină din lagăr și din viața lor.
"Și chinurile de abia acum începeau... Afară era mereu un ger cumplit, de minus 40-45 de grade, iar noi eram îmbrăcați în hainele pe care le purtam în momentul arestării. Unii dintre noi își luaseră și ceva haine de acasă, dar nu era suficient. Apă curgea doar în curte, printr-o țeavă găurită, care abia susura și care, atunci când era gerul puternic, îngheța complet. De spălat nici nu putea fi vorba, așa că trebuia să ne frecăm cu zăpadă. După câteva zile, au început să ne dea și mâncare, dar ce mâncare! - dimineața ceai și o felie de pâine, iar la prânz un polonic de gogonele fierte și o lingură de terci de mei sau arpacaș. Așa am ținut-o luni de zile! În frig și foame. M-am jurat, atunci, că în viața mea nu voi mai pune în gură murături..."
Așa a început moartea să muște din nemții din Petroșani. Zilnic piereau cam douăzeci de oameni. Cadavrele înghețate erau strânse în grămezi, și apoi erau aruncate în gropi și acoperite cu var. Din 1.500 de deportați, au murit 471. Cei care au supraviețuit și care erau buni de muncă au fost trimiși în mine.
"Dar ce mine! De un primitivism pe care în România nici măcar nu ni-l puteam închipui. Noi nu am fost în lagăr, am fost în robie. Ni s-a spus de la început - «Cine muncește trăiește!» Așa că am fost siliți să ne fabricăm propriile unelte ca să ne putem duce la bun sfârșit planul impus de gardieni. Treptat, am ajuns să ne împrietenim cu localnicii care munceau alături de noi, în mină. Ei au văzut că nu suntem criminali de război, ci muncitori pricepuți și ortaci de ajutor. Și au ajuns să ne îndrăgească și să se solidarizeze cu noi."
Patul gol
Ziua li se scurgea în întuneric, în mină, chinuindu-se să își facă norma impusă de politruci, iar seara, atunci când ajungeau în lagăr, era deja noapte. Nu vedeau soarele decât în sclipirea lui palidă din zori. În rest, pentru ei viața era neagră. Un singur fir îi ținea în viață - camaraderia. Muncind zi de zi unul lângă altul, îndurând suferințe pe care cu greu ni le putem imagina, inimile lor se sudau. Băteau ca o singură inimă.
Marea mângâiere a lui Ernest a fost tatăl său, împreună cu care fusese deportat. Ținea tare mult la el, o legătură amplificată de suferință. Dar, din pricina traiului rău, tatăl s-a îmbolnăvit. A început să slăbească și nu a mai putut ieși la lucru. Au trecut săptămâni în care se topea pe picioare, dar nimeni nu îi dădea niciun medicament. O vreme, a crezut că va muri... În fiecare dimineață îl îmbrățișa plângând, cu gândul că la întoarcerea din șut nu-l va mai găsi în viață. Dar tatăl nu a murit. Încet, parcă miraculos, a început din nou să mănânce și să stea pe picioarele lui. Apoi, în lagăr, a apărut un zvon. Se spunea că sovieticii îi vor trimite acasă pe cei bolnavi. Și-au dat seama că nu au ce să facă cu ei, așa că s-au hotărât să-i trimită în România. Când a plecat din lagăr, tatăl cântărea 26 de kilograme, deși fusese un om robust, fost campion la lupte greco-romane.
"M-am despărțit de el într-o dimineață de toamnă rece. Ne-am îmbrățișat printre lacrimi. Nu știam dacă-l voi revedea. De durere, nu am putut schimba între noi nici măcar două cuvinte. Ne-am despărțit într-o tăcere deplină. Tata a ieșit uitându-se lung la mine. Îmi amintesc de fața lui tristă, pe care am văzut-o ultima oară prin sârma ghimpată a gardului. Când am ajuns la lucru în mină, de durere, nici nu știam ce fac. Din greșeală, mi-am tot dat cu ciocanul peste mâini, gândindu-mă la el. Când am ajuns înapoi în lagăr și am văzut patul tatei gol, ceva s-a rupt în sufletul meu. Atunci m-am gândit pentru prima oară să mă sinucid. Și tot de atunci, în fiecare noapte, îi aprindeam în minte tatei o lumânare, gândindu-mă că, poate, nu a supraviețuit drumului de întoarcere. Să știți că dorul de casă a omorât mai mulți oameni decât frigul și foamea. E cea mai grea boală. Una de care nu mai scapi."
Mama din soare
Într-un fel, tatăl îl ținuse în viață. Așa bolnav cum era, îl susținuse moral, îl mângâiase, îi dăduse curaj. Iar acum, când nu mai era, hăul care i se căsca în inimă amenința să-l înghită cu totul.
În seara aceea, se întorsese în lagăr înainte de apusul soarelui. Își amintește limpede, chiar dacă au trecut de atunci aproape 60 de ani. După ce rușii văzuseră cât sunt de harnici și de onești, regimul de detenție devenise mai relaxat, așa că puteau să se plimbe liberi prin lagăr. Ernest mergea să-și ia rația de mâncare, bântuit de gândul morții. Ultima picătură de rezistență din el se sfârșise. Dacă tot murise pe dinăuntru, ce rost mai avea să stea atârnat de viață? Dar atunci s-a întâmplat un lucru miraculos. Brusc, ochii i-au căzut pe soarele care stătea să apună: un glob uriaș, purpuriu, plutind peste câmpiile întinse ale Ucrainei, netede ca în palmă și nesfârșite ca și deznădejedea lui.
"Nemărginirea aia m-a dus cu gândul la depărtarea dintre mine și țară. Și atunci m-am gândit la casa mea de la Petroșani și la mama care, poate, la ora aia era acasă. Durerea dorului de casă mi-a străpuns inima. Am căzut în genunchi, mi-am împreunat mâinile și am spus: «Mamă, ridică-ți și tu ochii spre soarele ăsta! Ridică-ți ochii să ne uităm amândoi la el și să ne vedem ca într-o oglindă, ca să fim și noi o clipă împreună!». Și, ori mă credeți ori nu, dar vă spun sincer că atunci, chiar în globul solar, am văzut-o aievea pe mama mea. Era acasă, ședea pe un scăunel mic și cosea la niște haine rupte. Știu că e inexplicabil, dar vă spun că am fost atât de fericit, încât am început să plâng! Fericit! Am rămas în genunchi, plângând de bucurie, până când soarele a apus. Când m-am ridicat, nu-mi mai simțeam picioarele. Poate vă gândiți că a fost o halucinație, dar eu vă spun că pe lumea aceasta sunt lucruri cărora omul nu le dă nicio importanță, dar ele există."
Întâlnirea aceea cu mama a schimbat ceva înlăuntrul lui Ernest. Așa cum plecarea tatălui îi rupsese băierile inimii, vedenia mamei l-a tămăduit. De atunci, nu s-a mai gândit la sinucidere, deși detenția a mai durat ani de zile.
Întoarcerea
Între noi se lasă, nestingherită, liniștea. Țigara pe care domnul Ulrich și-a aprins-o i s-a stins de mai multe ori între degete. Amintirile acestea năprasnice l-au potopit și pe el, deși reușește să le povestească senin, cu liniștea pe care o au doar oamenii tari la suflet.
S-a eliberat din lagăr abia după cinci ani și a ajuns acasă pe 1 noiembrie 1949, când în bisericile catolice din Petroșani se ține ziua morților. Tatăl său ajunsese acasă exact în aceeași zi, dar cu cinci ani înainte de el, de parcă destinul voia să-i unească printr-o stranie coincidență. La fel ca la plecare, a fost așteptat de tot orașul. Se auzise că vine trenul cu deportați.
Ca să uite de ororile din lagăr, s-a apucat imediat de lucru. Dar amintirile nu s-au șters ușor.
"Mi se întâmpla uneori să iau un ziar în mână, încercând să citesc ceva, dar, în locul literelor, îmi apăreau scenele groaznice din Ucraina."
Ca să le uite, a început să picteze. Ne ridicăm de pe scaun și-mi arată desenele și tablourile sale. Peisaje de iarnă, câmpuri cu flori, o casă. Sunt scene tonice, vii. Bucuria care se luptă cu tristețea. Culoarea care acoperă cenușiul.
Apartamentul din Petroșani, în care locuiește d-l Ulrich, e prăfuit și gol, și simt din pașii săi obosiți, din vocea care i se gâtuie, uneori, că acum e singur. Soția, pe care a prețuit-o enorm, s-a stins de paisprezece ani. Generația sa e, și ea, la Domnul. Numai el a rămas, ca un străjer al timpului, subțire și demn, în stare să dea mărturie despre ororile unui alt veac. În tăcerea care s-a lăsat între noi începe să-și depene și ultima sa poveste. Cea care avea să-i descopere cu adevărat sensul vieții.
În lumea de dincolo
Trecuseră unsprezece ani de la întoarcerea din Ucraina. Între timp, tatăl, istovit de atâtea suferințe, se stinsese la doar 56 de ani. Dar viața lui Ernest mersese înainte. Se căsătorise, își găsise de lucru, era un om împlinit. Soarta îi pregătise însă o nouă încercare. S-a îmbolnăvit grav și a fost nevoie de o rezecție a stomacului. Anii de lagăr își luau acum revanșa. L-au operat nouă doctori, dar anestezia locală nu și-a făcut efectul. A stat treaz și a trebuit să urmărească lucid toată intervenția. Mi-o descrie pas cu pas, de la prima tăietură și până la felul în care îi arăta organul bolnav - "Cu cratere și alveole, ca suprafața Lunii", pe care l-a văzut scos din el și aruncat de doctori, pentru că nu mai era bun de nimic. Dar pentru inima lui, care îndurase atâtea, supliciul acesta a fost prea mult. Așa că a refuzat să mai bată, aruncându-l în brațele morții.
"Am auzit țipând o asistentă - «Stop cardiac!» și pe doctori zbierând înnebuniți - «Fă-i masaj pe inimă!». Și atunci, vă rog să mă credeți, am simțit cum unul din ei mi-a băgat mâna prin abdomen și cum îmi apăsa, ritmic, inima. În momentul acela, s-a întâmplat un fapt uluitor. Auzeam tot ce se întâmplă, vedeam foarte bine totul, dar nu mai puteam comunica. Până atunci vorbisem cu doctorii continuu. Și, deodată, mi-am simțit sufletul ieșind din mine. Era atașat încă de trupul meu, printr-un fel de coardă. Era micuț, avea forma unei picături de apă și era de un roșu-portocaliu foarte aprins, înconjurat de o lumină galben-albăstruie. Cu el am trecut pragul lumii de dincolo, pe care îmi e foarte greu să o descriu. Erau acolo o natură feerică și ape strălucitoare. Îmi amintesc foarte bine culorile ei. Eu mă ocupam încă de pe atunci cu pictura, dar mi-ar fi imposibil să le reproduc aici, pe pământ. Erau foarte vii, foarte puternice, iar eu eram foarte fericit, deși îmi era în același timp teamă să rămân acolo. Îmi aduc aminte că am tot vorbit cu sufletul meu care explora acea lume și îmi era frică să nu rătăcească drumul și să nu mai revină în trup. Știu că s-a apropiat de trupul meu și apoi s-a îndepărtat de el cam de cinci, șase ori. Și în tot acest răstimp, am avut un fel de ceartă cu el - eu îl chemam înapoi, iar el ieșea să exploreze. În cele din urmă, a intrat înapoi în corp. Atunci am auzit asistenta spunând - «Moarte clinică, două minute și cincizeci și trei de secunde.» Și atunci am simțit din nou durerile cumplite ale operației și m-a potopit tristețea. Îmi era deja dor după frumusețea lumii de dincolo."
(Fotografiile autorului)