E greu, om fiind, cu bune și rele, să înțelegi - sau măcar să încerci - de ce anumite daruri nu ți-au fost hărăzite. Sau nu atunci când tu ți-ai fi dorit. DUMNEZEU știe, însă, întotdeauna ce e mai bun pentru noi. Și când. Și, mai ales, dacă suntem pregătiți a trăi, a avea ceva anume.
Dacă ne-ar întreba cineva, în indiferent ce moment al vieții noastre conștiente, ce ne dorim cel mai mult și mai mult, cred că majoritatea ne-am limita la trei dorințe: sănătate, fericire, iubire. În nu contează care ordine. Simultan, dacă se poate. Sănătatea e acel ceva ce ni se pare firesc, atât timp cât o avem, prețuind-o cu adevărat abia când începem s-o pierdem. Noi sau cei dragi nouă. Cât despre fericire și iubire... Teoretic, nu ne-ar ajunge niciodată, indiferent de "cantitate", de modul de manifestare sau de durata în timp. Pentru că, spuneam, oameni suntem, mereu nemulțumiți. Până într-o zi. Într-o binecuvântată zi...
Viețuiam într-o căsnicie de exact 10 ani. Pe care-ar fi trebuit să-i sărbătorim într-un cadru restrâns, așa cum se întâmplase și la căsătoria noastră. N-a fost să fie. Între mine și soțul meu lucrurile o luaseră razna de vreo doi ani. Nu contează motivele. Cred că au fost probleme întotdeauna, dar existența unui anumit confort financiar te "ajută" să nu bagi în seamă imperfecțiunile, derapajele pe care n-ar trebui să ajungi să le vindeci, ci să le previi. Conștientizându-le. Mi-am spus că asta o fi crucea pe care trebuie s-o port. Mă resemnasem. Eram mamă și atât. Femeie? Ca să fii femeie trebuie să fii a unui bărbat care să te facă să te simți iubită, respectată, dorită. Să te simți frumoasă. Habar n-aveam ce-nseamnă asta. Se pare că noi doi făcusem întotdeauna sex, nu dragoste. Dar eram prea neștiutoare ca să înțeleg. Sau, cumva, prea ardeleancă, funcționând pe principiul "No, las' că-i bine și așa!". Și asta s-a-ntâmplat timp de vreo șapte ani, după ce soțul meu, deși bolnav, nu renunțase la alcool, iar viața noastră intimă dispăruse cu desăvârșire. Cea sufletească... Nu i-am reproșat niciodată nimic, pentru că nu cred că am resimțit starea asta ca pe o pierdere, ca pe o frustrare. Nu eram conștientă de sexualitatea mea, de feminitatea mea, nu mă cunoșteam îndeajuns - pentru că nimeni nu mă învățase s-o fac, nimeni nu-mi spusese cât e de important să știi să te știi. Cum spuneam, consideram că asta e crucea pe care trebuie s-o duc. Și atât.
Doi ani am îndurat, în tăcere și în lacrimi, injurii, jigniri, cuvinte grele. Mă închisesem în mine mai adânc decât îmi era, oricum, felul. Îmi revărsam dragostea, fărâmele de frumos ce-mi mai pâlpâiau în suflet, asupra fiului meu. Asta-mi dădea putere să pot merge mai departe. Să par vie. Deși nu eram...
Prietenele de diferite vârste și statute sociale mă sfătuiau mereu să-mi găsesc pe cineva. Că sunt tânără, spuneau, și, măcar terapeutic, tot ai nevoie! N-am putut. Nu mi-e genul. Nu simțeam nevoia, nu-mi doream un amant. Nu știu să fac sex, știu să fac dragoste - spuneam mereu.
Lucrurile, cu toatele, se sfârșesc exact atunci și exact cum trebuie să se sfârșească. Într-o zi de septembrie, am luat bătaie de la soțul meu. Pentru că îndrăznisem, la capătul răbdării, să ripostez injuriilor, jignirilor, cuvintelor urâte ce-mi erau adresate. Au durut fizic, palmele acelea. Sufletește, au sângerat o vreme. Doar până când am înțeles că, într-un fel, le meritam. Pentru că am lăsat să se ajungă aici, la violența fizică, acceptând-o prea mult timp pe cea verbală, emoțională, psihică... Când sângerarea aceea s-a oprit și rana a început să se cicatrizeze, am privit totul ca pe o eliberare. După foarte mult timp, mă simțeam a fi nu numai o femeie liberă, ci un Om liber. Parcă abia atunci mă descopeream, aflam eu însămi că exist, că pot, că vreau, că SUNT. Și, mai ales, că am dreptul la toate astea, că pot să mă folosesc de ele exact așa cum îmi doresc. Renășteam. Regăseam zborul, uitat din adolescență. Și sufletul, ce mă aștepta speriat, ascuns în inima ce bătea din nou într-un ritm firesc. Al vieții. Al vieții mele.
N-am căutat pe nimeni, deși acum eram întru totul îndreptățită s-o fac. Mă bucuram eu de mine însămi. Încercam să fac față problemelor cotidiene și mă rugam. De fapt, nu încetasem niciodată s-o fac, deși și pentru asta fusesem, ani la rând, condamnată. Nu-i ceream lui DUMNEZEU ceva anume. Sănătate, putere și să ne fie bine mie și pruncului meu. Dar DUMNEZEU a știut ce-mi lipsește, ce am nevoie. Și mi-a dat.
Într-un friguros miez de ianuarie, ne-am găsit. Pe facebook. În viața reală, ne întâlnisem o singură dată, într-un grup. Doi străini care s-au salutat și atât, apoi și-au văzut fiecare de viețile lor. Pe care, iată, aveam să ni le punem acum în palme, unul altuia, în câteva ore de discuții pe mesaj privat. Uneori, răceala și impersonalizarea din lumea virtuală pot naște punți cât se poate de reale între doi oameni, între două suflete - atunci când sinceritatea e ceva natural, când nu te consideri nici cumpărător, nici marfă de vânzare, folosind frivole tertipuri în încercarea de a fi, într-un fel sau altul, câștigător. Doi oameni, două suflete triste, cu povești de viață ciudate, cu răni grele care, în parte, sângerau încă, în parte erau deja cicatrici, urâte și vizibile, pentru fiecare dintre noi. La un moment dat, ne-am cam pierdut în cuvinte și, cred acum, Altcineva a purtat, în locu-ne, conversația mai departe. "Am să vin la ușa ta", i-am scris, "și am să te rog să mă iubești! Ai să-mi deschizi ușa?". Am apăsat tasta "enter" și am încremenit instantaneu. Doamne, cum am putut să scriu asta? Eu, care n-am avut decât iubiri platonice și care n-am știut în viața mea ce trebuie să fac ca să plac unui bărbat, ca să "agăț" un bărbat! M-am speriat. "Mă șochezi", mi-a scris. "Dar, de ce nu? Te-aș iubi încet și cu răbdare. Sunt foarte ne-iubit!".
Câteva zile, nu am mai știut ce se întâmplă cu mine. Pluteam. Nu-mi mai trebuia mâncare, nu mai aveam somn. Râdeam. Eram fericită. Mi se vedea totul pe chip, în atitudine, în gesturi. Dintr-odată, lumea mi se părea din nou frumoasă, adevărată, bună. Aveam, iarăși, nu numai aripi să zbor, ci și un cer înalt și curat, ce-mi aștepta plutirea. Și, mai ales, mă simțeam în stare să o fac. Oricând. Oricât de sus.
După patru zile, ne-am întâlnit. "Vino", mi-a spus, "că ni se scurtează timpul!". Nu-nțelegeam, din fericire, încă... M-a iubit, așa cum îmi promisese, încet și cu răbdare. Abia după ce-mi dăruise un trandafir roșu și îngenunchease, cu ochii-n lacrimi, înainte-mi. "Nu pot să cred că ai venit! Chiar ai să mă lași să te ating?". Da! Necondiționat. Și nu ni s-au atins doar trupurile, flămânde de dragoste, ci unul singur ne-au devenit și sufletele, prea uscate de dor.
M-am simțit Femeie, respectată și iubită, pentru prima dată, în cei 43 de ani de viață. Mi-a fost liniște și bine și m-am simțit ACASĂ, acolo, în brațele sale. Dimineața, când am plecat, n-am mai fost aceeași. Eram EU însămi, așa cum mă rugase să fiu. Așa cum nu știusem că pot.
Am vorbit mult în toate zilele acelea și-n cele care au urmat. Telefoane, SMS-uri, mai puțin facebook. Avea o cultură vastă, impresionantă. Îmi recita la telefon poezii și rugăciuni. Îi plăceau muzica bună, cărțile și oamenii frumoși. Nu prea avea prieteni, însă. "N-am prea avut voie", spunea, "cât timp am fost căsătorit...". Pe facebook, îi "populau" rubrica "prieteni" peste 700 de persoane. Și-i făcuse pentru că, în ultimul an, după divorț, se simțise extrem de singur, iar ei, "prietenii" aceștia virtuali, îi umpluseră întrucâtva timpul și golurile. Erau mulți, desigur. Sau așa păreau. Dar singurătatea lui de alt leac avea nevoie. De un alt om. De o femeie ce ar fi putut să-i țină-n brațe nu numai trupul, ci mai ales sufletul, să-i oblojească rănile, să-i vindece tristețile. Să-l iubească. Îmi vorbea mult despre moarte. Prea mult. Despre plecarea mamei sale în lumea-fără-dor, cu un an în urmă. Despre teama că va muri singur și-l vor găsi în casă oamenii primăriei. Despre rai și despre îngeri - "Nu mi-i pot imagina ca-n reprezentările idilice, cu aripioare și aureolă, într-un loc în care-s toate bune și frumoase și nu se-ntâmplă nimic", mi-a spus. "Pentru mine, care sunt un temperamental, ar fi ceva mult prea plictisitor!"...
Ne făcuserăm planuri pentru vacanța de vară. Un concert la București. Marea. Delta. Cetăți medievale. Munte. Mi-a spus, cu un fel de tristețe, că dacă aș fi mai tânără, mi-ar face un copil. Își dorea tare mult o fetiță. "Îți fac o fetiță!", i-am spus. "Și, dacă asta îți dorești, ne mutăm la tine-acasă, în Moldova, să te rupi definitiv de tot ce-ai pătimit aici!". "Ai face asta pentru mine?", m-a întrebat, uimit. "Da!", i-am răspuns. "Necondiționat!". Trecuse abia o săptămână și, într-adevăr, parcă ne cunoșteam de o viață... O viață. Da.
Luni dimineața. Sfârșit de ianuarie cu zăpadă fulguită. Vorbim din nou la telefon. Îmi spune că nu se simte prea bine și vrea să meargă la medic, pentru niște analize. "Odihnește-te, vorbim după-amiază!", îi spun. "Bine. Mi-e dor de tine, iubita mea!", îmi spune, în încheierea convorbirii telefonice. La prânz, îi trimit un SMS: "Și, ca să nu mai vie din lume niciun rău, / Oceanele iubirii le vărs în jurul tău!...". Vasile Voiculescu. Nu-mi răspunde. Îmi spun c-o fi deja la medic. Mă sună el când poate. Nu. Orele trec. Sun eu. Nu răspunde, pe niciunul din cele două telefoane mobile. Poate doarme, îmi spun. Vine seara. Încep să mă îngrijorez. De câteva ore, nu intrase nici pe facebook, la care era conectat mai mereu, fie și numai pentru a asculta muzică. Îi trimit câteva SMS-uri disperate. Fără răspuns. E miezul nopții deja. Știu că s-a întâmplat ceva rău. Simt. Nu pot face nimic, stăm în orașe diferite. A doua zi dimineață, încerc să-i contactez un prieten. Nu știe nimic de el, a fost plecat. Îmi spune să sun la 112. O fac. "Ce sugerați, să mergem să-i spargem ușa?", întreabă oarecum arțăgos polițistul. Nu. Dar eu, eu ce pot să fac? "Păi, mergeți la el, și dacă vi se pare ceva suspect, ne sunați de acolo". Iau un taxi și plec. Îl rog pe taximetrist să vină cu mine. Nu cred că sunt atât de puternică pe cât par. Nu mai sper nimic, nu mai aștept nimic. Mi-s gândurile la fel de amorțite ca și trupul, ca și sufletul. Putere? Da, mai am puțină, câtă mi-o fi dozat DUMNEZEU pentru ziua asta. Bat încet în ușă. Tremur. Pun, instinctiv, mâna pe clanță. Ușa era descuiată. Intrăm. Omul meu drag zăcea fără viață, în camera în care ne iubisem cu doar câteva zile în urmă. Cu brațele desfăcute, îmbrățișând cerul, ca răstignit pe o cruce pe care nu mai putea s-o poarte... Atunci, filmul meu s-a rupt. Țipătul de neputință s-a izbit de toți pereții și s-a întors înapoi, înlăuntru-mi. 112. Polițiștii. Criminaliștii. Fosta sa soție. Întoarcerea acasă. Și încercarea de a nu lăsa să se vadă nimic. Doar lacrima, curgând nestăvilită. Trebuia să mai rezist două zile. Cât încă mai era, fizic, aproape. Apoi... Ce mai conta ce ar fi fost apoi? Mă târăsc la priveghi. Nu mă pot dezlipi de sicriu. Lume multă. Necunoscuți. Și ce dacă? Nu se poate spune că plâng. Eu nu mai sunt, doar lacrima ce am devenit, ea stă acolo, ciudată, îmbrăcată în negru, tânguindu-se. Mulțumind Dumnezeirii că mi l-a dat și, tot așa, că mi l-a luat. Poate-i e mai bine și mai liniște acolo decât i-ar fi fost aici, cu mine. "Fă-mi-l, Doamne, înger păzitor!", mă rog. "Un înger adevărat, nu ca aceia cu aripioare, de care lui nu-i plăceau. Un înger pentru toată viața". Așa cum știu că sunt un Om fericit, pentru că e cineva care să mă iubească, din lumea-fără-de-dor...
În vară, ar fi împlinit 50 de ani.
EMA CĂLIN
(Reproduceri după picturi de FELIX AFTENE)