Păstorii din Munţii Atlas

- Asemenea infinitului planetar, civilizaţia începutului de mileniu III are, şi ea, o grămadă de "găuri negre", pe care le duce cu ea în viitor. Printre cele mai interesante enigme nerezolvate se numără şi existenţa unor populaţii arhaice, care se încăpăţânează să trăiască împotriva mersului vremii şi al istoriei, după modelul lor ancestral. Refractare la orice ofertă modernă, se luptă, adeseori cu preţul vieţii, pentru a rămâne îngropate în tradiţie. Încăpăţânare istorică sau un mod de a fi fericite? Viaţa triburilor nomade de păstori din Munţii Atlas actualizează şi mai mult întrebarea -

Cu turmele, pe acoperişul lumii

"Ait Atta!" Strigătul păstorului se aude ca o ava­lanşă de pietre, ca răpăitul copitelor pe pământul us­cat. Tur­me de capre, de cămile şi oi, urcă muntele în spatele lui. Un sunet sacadat şi continuu, de o re­zonanţă aspră, barbară, asemenea istoriei ciobanilor berberi. O epopee trepidantă şi sângeroasă, purtată pe cai, cu sabia, prin ceţurile Evului Mediu, apoi cu puş­ca în mână, prin văile sumbre şi reci care înconjoară partea marocană a Mun­ţilor Atlas. Acolo sus, pe masivul de piatră aflat la gra­­niţa nordică a conti­nentului african, îşi duc zilele tot mai lungi şi mai grele berberii - păstorii nomazi din Ma­roc. Imposibil de dezrădăcinat din tradiţie - cu toate efor­tu­rile co­lonialismului francez şi ale puterii statale cen­tra­lizate - triburile Ait Atta (fiii lui Atta, în limba ber­be­ră) stau agăţate de munte, de peste o jumătate de mile­niu. Un munte acoperit de nisip, tă­iat de văi şi prăpăstii, dar pre­sărat cu padini şi cu pă­şuni. O ţară splendidă şi săl­batică, ameninţată de im­pul­sul civi­li­zator şi unifor­mizator al mileniului ce a început acum aproape 15 ani. Îi vor supravieţui tenacii ber­beri?
Înarmaţi cu o încăpăţânare de piatră, specifică tutu­ror ciobanilor montaniarzi, fiecare neam de ber­beri urcă an de an Munţii Atlas, în căutare de păşunat pentru tur­me - averea lor. O existenţă aspră, departe de lumea mo­dernă, dar atât de apropiată de universul ancestral. Aici, prezentul nu este decât un trecut reactualizat fără înce­tare. Berberii nu au ceas şi nici agendă. În Munţii Atlas, timpul nu e fiul Soarelui, ci al Cerului veşnic.
Din aprilie şi până în octombrie, în perioada căldu­roasă a anului, oamenii şi animalele urcă pe acoperişul Atlasului, o păşune pe cât de deasă, pe atât de mănoasă. Acolo, pe culmile îngropate în nori, nu există nici graj­duri pentru animale, nici şcoală pentru copii şi nici spi­tale sau cimitire. Iarba, munţii şi cerul ţin loc pentru tot. Acesta este destinul lor, până când prima ploaie de toam­nă dă semnalul pentru strângerea taberei, şi turmele de animale, flancate de cămile şi de măgari, se pregătesc să coboare spre căldura Saharei. Acolo jos, în câmpie, berberul trebuie să-şi câş­tige pâinea de toate zilele, vânzând carnea şi lâna ani­ma­lelor. Un minimum necesar. Singura concesie pe care şi-o-ngăduie e ceaiul - vinul mahomedanilor. El aca­pa­rează, împreună cu zahărul, până la jumătate din bu­getul unei familii de berberi.

Marele Moş

Coborând şi urcând într-o veşnică transhumanţă, vie­ţuind permanent în aerul tare al înălţimilor, reticentă şi rezervată precum o castă faţă de venetici, ramura uduruş a marii familii Ait Atta ştie de unde se trage şi se mân­dreşte cu originea sa. Rădăcinile sale coboară în secolul al XVI-lea, la Dadda Atta, un strămoş spiritual. Orice străin poposeşte pe-aceste locuri îi va auzi povestea ros­tită sau cântată-n balade. Amintirea lui Dadda Atta îl în­soţeşte pe berber în aşa măsură, încât istoria scrisă şi ac­tua­litatea sunt ig­no­rate total. El este zeul. Un fel de Za­molxis al dacilor care trăieşte împreună cu fiii săi. Învăţă­turile sale sunt legi de viaţă, sufletul său zboară peste Mun­tele Sarhro, unde s-a născut. El vede şi aude tot, ve­ghind peste nenumăratele sale progenituri, de la poiana în care i se află mormântul şi până în Valea Draa, prin care ber­berii co­boară din munţi.
Firea berberilor seamănă cu mun­ţii, cu nisipul şi gheaţa printre care trăiesc: "cai­dat". Un cuvânt arab care desemnează în primul rând au­to­ritatea, nobleţea unui spirit puternic, dar şi umil, in­dul­gent şi, în primul rând, îndurător. "Allah este cu cel care are răbdare", spune Coranul. Caidatul este codul bunei purtări. Să-i respecţi pe bătrâni, să nu-i contrazici, să nu mănânci în timp ce mergi, să nu întorci spatele cui­va, să nu întorci spre el vârful piciorului sau călcâiul fără să te scuzi, să nu fu­mezi în faţa rudelor, să nu te lauzi, să celebrezi cul­tul morţilor. Femeia tre­­buie să aplece privi­rea în faţa unui ne­cu­noscut, să-şi piep­tene părul şi să-şi acopere creştetul capu­lui cu un fular, să vor­bească în­cet şi să nu râdă în ho­hote. Atât bărbatul, cât şi femeia, tre­buie să fie atenţi să evite cuvin­tele care aduc ghinion (bizară parti­cularitate a Magre­bu­lui, care con­stă din super­stiţia faţă de pronunţarea unui lu­cru funest). Pen­tru a alunga piaza rea, cuvintele negre sunt în­locuite cu opu­sul lor: văzător pentru orb, viu pentru mort sau alb pentru negru.

Civilizarea franceză

O lume cu reguli bine stabilite. A func­ţionat ca un fel de republică pas­to­rală până în 1933, an în care Franţa s-a hotărât să cucerească ţara Ait Atta. Şi a făcut tot po­sibilul pentru a reuşi, mobi­li­zând 83.000 de soldaţi şi 44 de avi­oa­ne, contra a doar 1.500 de puşti, pentru cei 9.000 de locuitori ai djebelului Sarhro. Lupta, dacă se poate numi ast­fel, a durat o lună şi jumătate. Prinşi în cleş­te, hăr­ţuiţi pe pământ şi prin aer, ame­ţiţi de potopul de fier şi foc, parti­zanii berberi au cedat şi, adunându-şi femeile şi copiii, s-au retras în masivul Bou Ghafer. Un ultim bastion în calea "civilizării" franceze.

O soţie verişoară

Dar ordinea socială a clanului Ait Atta, consul­tativă şi egalitară, nu poate să ignore autoritatea puterii centrale din Maroc. Exodul rural, ins­truc­ţia, sindicatul, radioul, islamul autoritar, care vrea să-şi controleze credincioşii, au dă­râ­mat vechiul edificiu al tribului. Mu­sulman tra­diţional, bărbatul Atta tre­buie să ră­mână monogam toată viaţa sa, în vre­me ce femeia poa­te să iasă pe stradă, fără să-şi ascundă faţa, ci nu­mai părul, considerat drept un ele­ment erotic esenţial. Ea poa­te să se ma­chie­ze cu farduri făcute din plante.
Marea familie uduruş este unul din­­tre clanurile care au rămas profund le­gate de ţară, deci de transhumanţa tra­­diţională. Odată primăvara venită, ciobanii urcă îm­pre­ună cu femeile şi copiii către păşunea din Munţii Atlas, de unde coboară doar la venirea toam­nei. În tim­pul lungii veri de pe munte, toţi trăiesc sub cortul pe care femeia îl ţese din păr de capră sau de cămilă.
Cuvântul dat ţine în continuare loc de pact sacru. Nu există altă formă de contract decât jurământul făcut pe mormântul unui sfânt. Să vinzi o oaie, o cămilă sau lână şi să cumperi ceai, zahăr sau gaz pentru lampă - asta în­seam­nă adevăratul negoţ. Cât despre mâncare, este cât se poate de frugală. Pentru micul dejun: pâine de orz coaptă pe foc, măsline, curma­le şi smo­chi­ne uscate, ulei de măs­line şi apă proas­pă­tă. La prânz: cuş­cuş din grâu, ceapă, us­tu­roi, fa­so­le uscată, ceai fier­bin­te de men­tă, uneori cafea în­tă­rită cu piper! Şi, din când în când, car­ne să­rată şi us­cată. Un regim din ca­re lipsesc laptele, legu­me­le şi fruc­­tele proaspete. Mân­carea se îmbu­nătăţeşte în zi­lele de săr­bă­toare. La uduruşi, ca şi la toţi ber­be­rii, car­nea ră­mâ­ne ceva sa­cru. Ea implică sacrificiu, de­di­­ca­rea unei vieţi Crea­to­ru­lui, ofranda sân­­gelui ber­becului. Sân­gele - nectarul sufletului. În cadrul tribului, el leagă pe in­divid de grup şi, din această cauză, orice ocazie în care va curge sân­ge devine un moment sacru: naştere, circum­ci­zie, deflo­ra­rea din timpul nopţii de după nuntă. Acest respect al sângelui, "dam" în lim­ba arabă, care în­seamnă în acelaşi timp "pământ" şi "sân­ge", trans­for­mă în trage­die ste­ri­li­tatea femeii şi celi­ba­tul bărbatului. Şi, în con­se­cinţă, vio­lul şi uciderea devin crime abso­lute. Sângele apro­piat este cel mai bun: soţia ideală este în­totdeauna o verişoară de gradul în­tâi. De fapt, instituirea mariajului co­sangvin, care frizează uneori incestul, pune o gravă pro­blemă de sănătate tri­bului Ait Atta şi berberilor, în gene­ral.
Este greu să nu te gândeşti la vii­torul acestui trib, la despărţirea sa imi­nentă de pământul ancestral. Ea va avea loc încet-încet, în ritmul emi­grării către oraş, fără prea multă te­va­tură, aşa cum se întâmplă şi în sa­tele româneşti. Sigur, clanul uduruş este în con­ti­nuare lipit de locul slăvit de Dadda Atta. Peisajul este aspru şi grandios iarna, splendid şi luminos primăvara. De-a lungul Văii Draa, între deşert şi pietre, sunt zone cu iar­bă unde cresc plopi, tuya, pini de Alep, cedri de Atlas, frasini şi mig­dali. Nu trebuie uitat curmalul - ar­bo­­rele sfânt pe care Ma­ho­med te sfătuieşte să-l iubeşti "ca pe propria mătuşă". Cu toate aces­tea, pe înălţi­mile Mun­ţi­lor A­tlas, din cauza se­ce­tei care persistă de ani încoace, via­ţa a devenit tot mai grea. Când apa dis­pare, iarba se usucă şi ani­malele slăbesc. Sfântul stră­moş, Dadda Atta, va asculta oare rugă­ciu­nile fiilor săi ca­re-i cer torente de ploi sal­vatoare? Dacă norii vor lip­si în con­ti­nuare de pe ce­rul cristalin, asta ar însemna sfârşitul pentru ciobanii no­mazi din Sarhro. Toate tri­burile ber­be­re ar renunţa să trăiască în ritmul turmelor şi al ano­timpu­ri­lor. Fa­mi­liile din clanul udu­­ruş ar strân­ge pentru ultima dată cortul din pie­le de capră. Ar muri o ci­vi­li­zaţie an­ces­tra­lă, atât de di­ferită de se­colul inter­ne­tului care ni­ve­­lează tot.