Selecţia "Formula AS"

Cesare Pavese, "Femei singure", traducere de Florin Chiriţescu, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 168 p.

Fiindcă Cesare Pavese era cunoscut ca un om de stânga (frecventase mediile antifasciste din To­rino şi în 1947 chiar se înscrisese în Partidul Co­munist Italian), a fost tradus la noi, începând din anii '60, cu întreaga operă: poezii, romane, po­vestiri, eseuri şi extraordinarul jurnal publicat postum, în 1952, "Meseria de a trăi". Eram studentă, într-o perioadă de relativ dezgheţ, când s-au publicat, în traducerea italienistului de marcă Florin Chiriţescu, notaţiile intime dintre 1935-1950 ale lui Pavese. "Meseria de a trăi" a fost pentru generaţia mea o carte elec­tri­zantă. În ciuda opţiunilor lui politice scoase apăsat în evidenţă, ca măsură de precauţie, în prefeţe, scriitorul n-avea nimic militant marxist. Dimpotrivă, întreaga lui existenţă şi literatură stăteau sub semnul eşecului, inclusiv politic, al sfâşierilor, luptei cu sine însuşi şi cu ten­taţia sinuciderii. Faţă de falsul trium­fa­lism oficial din "lagărul" nostru, an­goa­sele unui intelectual sensibil, lucid, demn, capabil de o muncă literară tita­ni­că, prin care încerca să se sustragă unui destin nefericit, erau copleşitor-empa­tice. Ne-am îndrăgostit de acest mare scriitor şi pentru arta lui poetică ori­gi­nală, care mixa neorealismul, existen­ţia­lismul şi fervoarea romantică, trans­fi­gurând instinctivul şi iraţionalul în for­me artistice pline de semnificaţii. Între dorinţa imprecisă de absolut şi limitările mizerabile, de diverse naturi, Pavese a fost şi rămâne o conştiinţă vie şi un ma­re depresiv, incapabil să se îmbete cu iluzii. Drama personală - un deficit de virilitate care i-a afectat relaţiile sen­ti­mentale şi l-a umilit - a fost principala cauză a dis­perării care i-a făcut viaţa insuportabilă. S-a sinucis la 42 de ani, în 1950, în chiar anul când efortul lui de a se domina scriind fu­sese socialmente recu­nos­cut în lumea literelor ita­liene: primise pre­miul Stre­ga pentru volumul "La bella estate" ce con­ţinea trei scurte romane - cel titular, "Vara de neuitat", "Dia­volul pe coline" şi cel reeditat azi, "Fe­mei singure". Dar preţuirea ca scriitor nu i-a fost de-ajuns, scrisul nu i s-a mai părut o ipotetică salvare, un alibi pentru a rămâne în viaţă. A optat pen­tru gestul ireversibil. "Femei singure" e un ro­man în care Pavese a pus mai toate temele ce îl ob­sedau în ultimii săi ani: suc­cesul şi importanţa în societate, rătăcirea şi neantul, raporturile între artă şi realitate, între iubire şi sex, între libertate şi con­strân­geri. A fixat drept cadru atmosfera în care el în­suşi trăia atunci, la Torino, în anii imediat postbelici şi şi-a ipostaziat gândurile în mai multe personaje feminine. Vocea care povesteşte la persoa­na I e a Cleliei Oitana, o creatoare de modă angajată la o mare firmă din Roma, care o trimite în oraşul ei na­tal, Torino, pen­tru a supraveghea amenajarea şi des­chiderea unei filiale. Căutându-şi prin oraş lumea copilăriei pline de năzuinţe, constată că aceasta nu mai există. În schimb e atrasă în mediul înaltei societăţi torineze, o lume oscilând în­tre plictiseală şi hedonism, în veş­nică agitaţie fără scop. Femei şi bărbaţi aparent liberi, fără griji materiale, ca­re-şi umplu timpul cu petreceri scăl­date în alcool, amoruri, gratuite preo­cu­pări artistice, rivalităţi. O notă dis­cordantă în aceas­tă lume agitată o cons­tituie in­ge­nua Rosetta, roasă de un rău mis­terios şi bântuită de gânduri sinu­ci­gaşe. Clelia, singura dintre aces­te femei care munceşte şi care a ajuns la un statut trudind din greu, se des­co­peră pe sine prin raport cu aceste des­tine vane şi capătă orgoliul îm­pli­nirii sale. O împlinire în singu­rătate, din­­colo de grotesca şi banala viermuia­lă de măşti sociale, pentru care "nimic nu mai e important", fiindcă nu mai cred în nimic şi în nimeni. Deşi realitatea filtrată prin grila ob­sesiilor pavesiene (munca obositoare, sinuci­derea, sexul nesatisfăcător, frumuseţea vieţii etc.) e datată prin urmele războiului, mărcile de maşini, cio­rapii de mătase ca lux suprem sau sno­­bismele la modă atunci, tematica ră­mâ­ne pregnantă şi azi, ca o colină. O colină pe care stă dia­­­vo­lul.

Christian Gailly, "O seară la club", tra­ducere şi note de Claudiu Constan­ti­nes­cu, Editura Univers (www.edituraunivers. ro), 136 p.

Sunt ani buni de când curenţii literari nu mai bat dinspre Paris ci dinspre anglo-americani, drept care se traduc la noi mai puţini ro­man­cieri con­temporani francezi. Cu câteva excepţii, aceştia par a-şi fi is­tovit pofta de a plimba oglinda de-a lungul dru­mului; o ţin deasupra unor obiective statice. Şi nici nu mai e chiar oglindă, ci o lupă, fixată pre­dilect pe dormitoare, tri­unghiuri amo­roase, re­la­ţii deviante, traume psiha­nalizabile. Doar străinii francofoni mai aduc un aer proaspăt, cu poveştile lor din ţările de ori­gine. Christian Gailly - de care nu ci­tisem ni­mic până acum - a fost o fru­moasă desco­perire. Nu că ar face gaură în cer, tematic vorbind, dar stilistic aduce o energie particulară care face să circule viaţă, să răsune mu­zical lumea lui fictivă. Despre romancierul parizian dispărut anul trecut la 70 de ani ni se spune în prezentare că a fost saxofonist de jazz şi psi­hanalist înainte de a debuta ca pro­zator cuadra­genar, în 1987. De atunci şi până la sfârşit a pu­blicat însă 15 cărţi, bucurându-se şi de aprecierea unor mari cineaşti: Alain Resnais i-a ecranizat romanul "In­cidentul", iar Jean Achache - chiar pe acesta pe care vi-l recomand azi, în buna traducere a lui Claudiu Cons­tan­tinescu. O echivalare nu uşoară, care res­pectă ritmul sincopat al frazelor scurte, stilul jazzis­tic, de swing: "un swing decalat, plin de întârzieri şi accelerări, de măsuri inegale, cu sincope lungite, suspendate". Veşmântul stilistic original e croit pe măsura per­sonajului principal, Simon Nardis, pianist ino­vator în tehnici jazzistice, cu o tuşă proprie imitată de emuli, dar care, după căsătorie, se rupsese total de un mod de viaţă distructiv: nopţi nedormite, ex­­cese alcoolice, droguri, femei. Soţia lui, Su­zanne - manager la o firmă, fiinţă energică şi re­­zo­nabilă - fusese cea care îl "salvase" din mediul boem al cluburilor de jazz, îl întorsese la profesia lui iniţială de inginer şi îi impusese o viaţă ordo­nată şi monotonă, cu vizite duminicale la soacră, muzică clasică şi abstinenţă de la viciu. Cuplul Nardis are un fiu, Jamie, doctorand în ge­netică, rocker nihilist cu ţeasta rasă, care părăseşte casa părintească din "incompatibilitate de stil", deşi îşi iubeşte părinţii. Dar existenţa conformistă şi searbădă a lui Simon basculează brusc într-o seară când, plecat cu treburi inginereşti într-un orăşel de la mare, ajunge într-un club de jazz şi nu-şi poate stăpâni dorinţa de a se aşeza la pian, lă­sân­du-se în voia plăcerii de a improviza. I se alătură cu vocea patroana lo­calului, americana Deb­bie, iar mu­­zica naşte în­­tre ei o co­municare pasională ca­re-i reconfigurează brusc ingi­nerului toate aş­­tep­tările de la via­ţă. Si­mon amână în­toar­cerea în cui­bul fa­mi­lial, ezită în­tre ru­tina obli­gaţiilor faţă de iu­bitoarea Suzanne cea raţio­nală şi libertatea trăi­rilor in­tense, pasionale, ha­zar­­date alături de Debbie. Moar­­tea într-un accident de maşină a Su­zannei, por­nită încă o dată să-l smul­gă din mrejele jazzului, re­zol­vă dilema şi des­chide drum convie­ţui­rii cu Deb­bie şi în­toar­cerii la pian. Povestit aşa, romanul îşi pierde tot chichirezul, ca atunci când te apuci să traduci în cuvinte muzica. Fiindcă far­mecul neobişnuit al "Serii la club" e dat în primul rând de compoziţie şi stil. Naratorul e un prieten al lui Simon, un pic­tor care se vrea scriitor om­niscient dar care, dile­tant fiind, pierde uneori şirul poveştii, alternând sin­copat cotidianul concret cu "uşurătatea fiinţei", ponderea relaţiilor sociale şi conjugale consfinţite cu plăcerea de a improviza la inspiraţie, hazardul circumstanţelor cu tragicul şi umorul de situaţie cu năzuinţele obscure. "O seară la club" e un ro­man scurt, de vacanţă, care se citeşte uşor, dar a cărui mu­zică o auzi şi după termi­narea lecturii, cu pasaje de vir­tu­ozitate en­tuziasmante.

Heinz Linge, "Cu Hitler până la sfâr­şit. Me­mo­riile ordonanţei lui Hitler", tra­du­cere de Ro­land Schenn, cuvânt înainte de Petre Otu, Editura Corint (tel. 021/319.88.22), 288 p.

Lumea are încă o vie curiozitate faţă de cele două per­sonalităţi malefice, Hitler şi Stalin, care şi-au lăsat am­prenta sângeroasă pe secolul XX. Cazul lui Hitler este mai halucinant pentru că într-o perioadă scurtă, de 12 ani la putere, a reuşit să transforme una dintre cele mai ci­vilizate ţări ale Europei şi ale lumii, Germania, într-o închisoare sinistră în care nicio valoare umanistă nu mai era res­pectată. Să înlocuiască legea morală, gândită de Kant ca definitorie pentru fiinţa umană, cu legea celui mai pu­ternic, a selecţiei naturale forţate. Bar­baria lagărelor so­vietice a fost explicată în parte şi prin primivitismul societăţii ruseşti, dominate de-a lungul secolelor de ab­solutismul puterii, prin "gena asia­tică" a slavilor răsă­ri­teni peste care s-a suprapus uto­pia comunistă. Pentru Ger­mania, decă­derea în săl­bă­ticia nazistă a fost şi este încă greu de înţeles. O mulţime de cer­cetări, studii, eseuri identifică sursa răului în acţiunile celui ce a devenit Führer, conducătorul ţării şi al partidului pe care l-a proiectat şi dirijat, NSDAP, în influenţa pe care acesta a ştiut să şi-o insinueze în toate structurile sta­tului şi societăţii germane. De la o teribilă viclenie la ne­bunie, de la un simţ strategic, o memorie şi o intuiţie ieşite din comun la un comportament marcat nevrotic, toate aptitudinile, motivaţiile şi manifestările persona­jului au fost analizate, judecate, plasate în contextele epocii. Ideile fixe, inflexibilitatea lui în situaţii-limită au fost explicate şi prin maladiile ce au evoluat pe măsura apropierii de sfârşit a Germaniei naziste. Dez­văluirea grozăviilor inimagi­na­bile comise în numele superiorităţii rasiale i-a împins pe complicii şi colabo­ratorii dictatorului să-şi caute scuze tocmai în ac­centuarea pro­gresivă, paranoică a "ca­pa­cităţilor" lui şi în res­pec­tul ger­manic al ierarhiei în apli­carea ordinelor. Unor asemenea de­for­­mări interesate dar şi unor specu­laţii senzaţionale le răs­punde oarecum cartea pe care vi-o re­comand azi, scrisă de ofiţerul de ordonanţă aflat în serviciul lui Hitler din 1935 şi până la sfârşitul lui din 1945. Heinz Linge a fost cel care a îm­plinit şi ultimul ordin al stăpâ­nului său, acela de a-i arde trupul după ce s-a sinucis îm­preună cu Eva Braun. A reuşit să-i in­cinereze, astfel încât, du­pă ocuparea Cancelariei Reich-ului, ruşii n-au mai găsit decât puţine urme. Paranoia ce­luilalt dictator, Stalin, a fost astfel alimentată cu ideea că Führerul a evadat pentru a-şi pregăti revanşa. Arestat, Linge, ca şi alţi apropiaţi ai lui Hitler, a stat zece ani în închisorile sovietice, torturat pentru a recunoaşte că Führerul a scăpat, că nazismul avea în el o şansă de resuscitare. În deceniul de detenţie, literatura despre Germania nazistă, despre as­cen­siunea şi prăbuşirea lui Hitler, alimentată şi de sus­piciunile interesate ale sovieticilor, a cunoscut o creş­tere explozivă. La întoarcerea din captivitate, va­le­tul me­ticulos până la manie află lucruri incredibile despre fostul său "patron" şi chiar despre sine. Cartea lui se vrea o replică la aceste invenţii şi aberaţii, o des­criere susceptibilă de veri­ficare a situaţiilor reale. To­tuşi, Linge nu poate fi chiar obiec­tiv în descrierea vieţii intime a dictatorului. Omni­potenţa acestuia, capacitatea de a-şi manipula şi domina adversarii şi partenerii, obe­dienţa totală a conaţionalilor îl împing pe memorialist spre o apreciere exagerată a "erou­lui" său, cu care in­conştient se identifică. Admiraţia nu exclude însă sesi­zarea unor nuanţe caracteriale ex­plicate deformat de ana­lişti şi corectarea unor situaţii pe care "istoria ofi­cială" le-a înregistrat greşit. De pildă fuga lui Rudolph Hess, adjunctul Führerului, în Marea Britanie, după declanşarea războiului, considerată de unii istorici o enigmă şi taxată de mediile naziste ca "o nebunie", este descrisă ca rezultat al unui plan făcut de Hess cu şeful lui, cu scopul de a se ajunge la o înţelegere între Berlin şi Lon­dra. De asemenea, ordonanţa, din locul ei pri­vi­le­giat, poate privi obiectiv manifestările "bonzilor" re­gimului - o ga­lerie de portrete în care se regăsesc Göring, Goebbels, Himmler, Borman ş.a., cu toţii slugarnici faţă de con­du­cător, aroganţi faţă de inferiori, obtuzi şi agresivi în pro­ble­me majore, făcând exces de zel. În deceniul în care i-a stat în preajmă, Linge a observat şi declinul, inclusiv fiziologic, al lui Hitler, dar îi contrazice pe cei care puneau deciziile lui abe­rante pe seama demenţei. Deşi decăzut fizic, Linge susţine că şeful lui şi-a păstrat judecata până la sfârşit. Cu atât mai rău. Carte de observaţie a graficului unui des­tin istoric hidos, mărturia ordonanţei lui Hitler, co­roborată cu bibliografia vastă a temei, e instruc­tivă.